Nesimțirea
Nesimțirea este o simțire omorâta atat a trupului, cât și a duhului, care sfârșește în nesimțire dintr-o boala și nepăsare îndelungată.
Lipsa de durere, «împietrirea» este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorțită, o fiica a gândurilor pătimașe ce au pus stapanire pe om [a prejudecăților], o înghețare a râvnei, un laț al bărbăției, o necunoaștere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării și, după naștere, o fiica a fiicei sale [mama și fiica, totodată a uitării].
Cel lipsit de durere [nesimțitul] este un filosof fără minte. E un tâlcuitor ce se osândește pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, învățător orb la vedere.
Vorbește de însănătoșirea ranei și nu încetează de a o zgândări.
Grăiește împotriva patimii și nu încetează de a mânca cele ce-l vatămă.
Se roaga împotriva patimii și pornește îndata la lucrarea ei.
Se mânie pe lucrarea ei împotriva lui insuși, dar de cuvintele lui nu se rușinează, nenorocitul.
«Fac răul», strigă el, dar stăruie cu râvna în a-l face.
Se roagă cu gura împotriva patimii și cu trupul luptă pentru ea.
Filosofează despre moarte și se poartă ca unul care nu are moarte.
Suspină din pricina despărțirii de viață și dormitează ca unul ce va trăi veșnic.
Vorbește despre înfrânare și se luptă pentru lăcomia pântecelui.
Fericește ascultarea și e cel dintai care nu ascultă.
Lauda pe cei neîmpătimiți și nu se rușinează să țină minte răul și să se lupte pentru o zdreanță.
Mâniindu-se, se amărăște, dar iarăși se mânie din pricina ca s-a amărât; și adăugând înfrângere la iînfrângere, nu simte nimic.
Citește despre judecată și începe să zâmbească.
Citeste despre slava desarta si chiar in timpul citirii sufera de ea.
Se rosteste iubitor de priveghere si indata se scufunda in somn.
Lauda rugaciunea si fuge de ea ca de bici.
Saturandu-se, se caieste, si dupa putina vreme adauga alta saturare.
Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbărie.
Învață despre blândețe, dar se mânie adeseori chiar în timp ce învață despre ea.
Trezindu-se din somn suspină, dar lăsându-și capul pe perna iarăși se supune patimii.
Ocărăște râsul și învață zâmbind despre plâns.
Se învinovățește pe sine în fața altora ca iubitor de slavă deșartă, dar urmărește să-și câștige slava prin învinovățire.
Privește pătimaș la fete si vorbeste despre neprihănire.
Lauda pe cei ce se liniștesc petrecând în lume și nu intelege că se face pe sine de rușine.
Slăvește pe cei milostivi și ocărăște pe cei săraci. Se face totdeauna pîrîşul si nu voieste sa vina la simtire, ca sa nu spuna ca nu poate.
Am vazut pe mulți ascultând când se vorbea despre moarte și despre judecata infricoșătoare și lăcrimând, dar având lacrimile în ochi porneau grabnic spre masă. Și m-am mirat cum a putut această stăpână și visterie a răului miros să înfrângă și plânsul și să stăpânească prin multă nesimțire.
Am dezgolit, dupa puțina cunoștință și putere pe care o am, vicleșugurile și rănile acestei furioase și nebune ajunse la culme. Căci nu suport să vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate să aducă în Domnul, din cercare, leacurile acestor răni, să nu se obosească a face neîncetat aceasta.
Eu nu mă rușinez să recunosc neputința mea, ca unul ce sunt stăpânit cu tărie de ea.
Căci n-aș fi izbutit nici măcar să iînțeleg prin mine însumi vicleșugurile și meșteșugirile ei, dacă n-aș fi întțeles-o și n-aș fi stăpânit-o cu sila, și dacă n-aș fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată.
Numai așa am și putut să mărturisesc cele spuse. De aceea a socotit si tirana si raufacatoarea aceasta sa spuna: «Cei ce au legământ cu mine, văzând pe morți, râd. Stând la rugăciune, ei sunt cu totul impietriți, învărtoșați și întunecați. Văzând Sfânta Masă, rămân nesimtitți. Împărtășindu-se de Dar, se poartă ca și când ar gusta pâine simplă. Văzând pe cei străpunși la inimă, ei râd de dânșii. Am învățat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăție și osteneală. Eu sunt maica râsului. Eu sunt hrănitoarea somnului. Eu sunt prietena îmbuibării. Nu sufăr o dojeneală. Sunt impletită cu evlavia mincinoasă».
Uimit de cuvintele acestei nebune, am intrebat de numele celui ce a născut-o. Iar ea zise:
«Eu n-am numai o naștere; zămislirea mea este amestecată și nestatornică. Pe mine mă face puternică îmbuibarea. Mă face să cresc timpul. Mă întărește reaua obișnuință. Cel stapanit de mine nu se va elibera niciodata. Stăruiește întru multa priveghere cugetând la judecata veșnică; poate așa voi slăbi putin. Ia seama la pricina mea de unde mă nasc în tine și luptă împotriva maicii mele. Căci nu am una singură în toți. Roagă-te des lângă cei morți, zugrăvind în inima ta chipul lor neșters. Dar dacă nu-l zugrăvești pe acesta cu pensula postului, nu mă vei birui in veac».
Filocalia IX – Sfântul Ioan Scărarul – cuvântul 17 – despre nesimtire, adica despre moartea sufletului inainte de moartea trupului
sursa: catehetica.ro
