Viclenia

Viclenia este intelepciunea folosita intr-un scop rau. Ea este o atitudine inselatoare, specifica celor care cauta sa profite de pe urma celor de langa ei. Viclenia este practicata si de cei care cauta sa para celorlalti mai buni decat sunt, ea fiind asociata adesea cu perfidia, ipocrizia, falsitatea, siretenia, tertipul si oricare alte manevre iscusite, prin care se cauta inselarea cuiva.

Viclenia este condamnata de Mantuitorul Iisus Hristos, cand ii mustra pe farisei, zicand: „Voi, fariseilor, curatiti partea din afara a paharului si a blidului, dar launtrul vostru este plin de rapire si de viclenie” (Luca 11, 39). Viclenia se ascunde in inima omului, pe care o intineaza, precum spune Mantuitorul, zicand: „Vicleniile… ies dinauntru si spurca pe om” (Marcu 7, 22-23).

Viclenia diavolului

Viclenia i-a scos pe Adam si Eva din rai, facandu-i sa creada ca Dumnezeu le-a ascuns adevarul, iar diavolul, in chipul sarpelui, le-a vrut binele. Viclenia nu ar fi avut putere asupra omului, daca acesta s-ar fi increzut in cuvantul lui Dumnezeu si ar fi cercetat mai atent pe cel care, pe ascuns, a vorbit potrivnic lui Dumnezeu.

„Sarpele, insa, era cel mai siret dintre toate fiarele de pe pamant, pe care le facuse Domnul Dumnezeu. Si a zis sarpele, catre femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai?” Iar femeia a zis, catre sarpe: „Roade din pomii raiului putem sa mancam; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Sa nu mancati din el, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!” Atunci, sarpele a zis, catre femeie: „Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie ca, in ziua in care veti manca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul.” De aceea, femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mancat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mancat si a dat barbatului sau si a mancat si el” (Facerea 3, 1-6).

Cunoscand viclenia diavolului, care l-a inselat pe om chiar si in rai, Sfantul Apostol Pavel isi arata ingrijorarea pentru cei toti cei lipsiti de trezvie, care pot fi inselati foarte usor de diavol, zicand: „Ma tem ca nu cumva, precum sarpele a amagit pe Eva, in viclenia lui, tot asa, sa se abata si gandurile voastre de la curatia si nevinovatia cea in Hristos” (II Corinteni 11, 3). Pentru aceasta, tot el, spune: „Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11).

Strategia diavolului se repeta in cazul fiecarui om, dupa cum urmeaza: cand omul nu mai este atent la Dumnezeu, diavolul vine si ii sopteste ganduri straine si pierzatoare; daca omul nu isi da seama ce se ascunde in spatele acelor ganduri, precum Eva, odinioara, el va musca din momeala aruncata de diavol. Pentru aceasta, Sfantul Apostol Ioan ne indeamna, zicand: „Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume” (Ioan 4, 1).

Viclenia fata de aproapele

Falsa bunatate este cel mai mare semn al vicleniei, mai ales pentru faptul ca, pentru o vreme, aceasta ia chipuri dintre cele mai nobile. Astfel, mai de folos este un prieten aspru si sincer, decat un strain lingusitor, precum spune inteleptul Solomon: „De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten, iar sarutarile celui ce te uraste sunt viclene” (Pilde 27, 6).

De cei rai ne putem feri singuri, caci lucreaza faptele lor pe fata, insa de cei vicleni ne poate pazi doar Dumnezeu, noi neputand cunoaste gandurile lor ascunse. De aceea, gasim scris: „Dumnezeu destrama planurile celor vicleni si cu mainile lor nu pot sa izbandeasca. El prinde pe intelepti in istetimea lor si sfatul celor inselatori iese prost. Ziua, in amiaza mare, dau de intuneric si umbla ca pe timp de noapte, in ceas de zi” (Iov 5, 12-14).

Aparent, celor vicleni le merge bine, iesind mai tot timpul in castig, in dauna celor de langa ei, insa, in realitate, acestia nu fac decat sa-si pregateasca o mai aspra judecata, atat din partea oamenilor, care cat mai ales din partea lui Dumnezeu. Psalmistul ne indeamna sa nu ravnim la aparenta bunastare a celor vicleni, zicand: „Nu ravni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac faradelegea, caci, ca iarba, curand se vor usca si ca verdeata ierbii, degrab se vor trece. (…) Desfateaza-te in Domnul si iti va implini tie cererile inimii tale. Descopera Domnului calea ta si nadajduieste in El si El va implini” (Psalmi 36, 1-5).

Dumnezeu nu iarta viclenia !

Viclenia implica savarsirea raului sub chipul binelui, ceea ce o face mai vrednica de pedeapsa decat savarsirea vadita a raului. De aceea, Dumnezeu nu iarta viclenia, care nu cunoaste pocainta, precum gasim scris: „Ca Tu esti Dumnezeu, Care nu voiesti faradelegea, nici nu va locui langa Tine cel ce vicleneste. Pe ucigas si pe viclean il uraste Domnul” (Psalmi 5, 4-6); „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene” (Psalmi 11, 3).

Una dintre cele mai vrednice de plans viclenii este cea savarsita impotriva lui Dumnezeu, in chip nebunesc, prin savarsirea unui pacat, punand inainte o neputinta inchipuita, printr-o nadajde gresita in mila lui Dumnezeu, ca si acoperamant al pacatelor, si prin amanarea pocaintei.

Amanarea pocaintei ramane, insa, cea mai josnica viclenie, omul pacatuind fara nici o retinere, cu gandul ca, mai tarziu, se va pocai pentru toate si va fi iertat, putand, astfel, sa slujeasca atat poftelor sale, cat si lui Dumnezeu. Parintele Arsenie Boca, referindu-se la viclenia unor asemenea ganduri, spune: „Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia ba. Omul cu socoteala vicleana e acela care-si da cu voia toata tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-I dea o batranete distrusa. Nu-i va fi zvarlita si batranetea laolalta cu tineretea?!”

Judecata de Apoi va fi infricosatoare mai ales pentru faptul ca se vor descoperi cele ascunse ale inimii fiecaruia dintre noi. Atucni, daca pacatele savarsite dintr-o anumita slabiciune, cu parere de rau si cu rusine, vor fi judecata de mila lui Dumnezeu, pacatele savarsite cu viclenie nu vor avea parte de mila lui Dumnezeu, ci de dreptatea Lui cea infricosatoare.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro