Vreme de post, vreme de convertire

Vremea in care postim este o vreme in care ne putem converti mai usor la viata cea intru Hristos. Postul ne ascute simturile cele duhovnicesti, astfel putand mai usor sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne vedem asa cum suntem, in toata neputinta si ratacirea noastra, sa simtit prezenta lui Dumnezeu si sa ne intoarcem din „tara straina” in care am petrecut deja prea mult.

Vreme de post

Postul este o binecuvantare in toata vremea, iar cu atat mai mult in vreme de „criza”: criza economica a nascut frica de a nu ramane fara serviciu; criza politica a dus la o neincredere tot mai mare a oamenilor in remedierea societatii cazute; criza de timp este tot mai presanta, drumurile fara de sfarsit si programul aglomerat epuizand pe toata lumea; criza de identitate este tot mai acuta, regasirea personala, familiala, sociala si nationala fiind tot mai greu de implinit; criza spirituala aduce cu sine moartea, cel putin jumatate din noi insine murind in taina, adica sufletul.

Cand lumea trece prin „crize” de tot felul, vremea este favorabila convertirilor. Mai mult, vremea postului ne permite sa mergem la cauza tuturor nefericirilor noastre, pentru a indrepta totul. In vreme de „criza” descoperim faptul ca multe dintre nevoile noastre zilnice sunt „nevoi inchipuite”, menite sa ne instraineze de adevaratele nevoi. In vreme de post ni se adevereste faptul ca nu avem nevoie de atatea lucruri pentru a trai sanatos, trupeste si sufleteste, si pentru a ne mantui.

Vreme de convertire

Daca n-am fi crestini amatori, lumea ar fi cuprinsa imediat de flacarile iubirii de Dumnezeu, care ar arde toate durerile si lipsurile acesteia. Despre acest foc innoitor, care poate arde tot ceea ce este murdar si invechit, Mantuitorul Iisus Hristos a spus: „Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

Pentru ca acest foc al innoirii nu este suficient de aprins se datoreaza faptului ca noi suntem crestini mai mult cu numele, decat cu vietuirea. Despre noi vorbeste Dumnezeu, in cartea profetului Isaia, cand spune: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe, caci inchinarea inaintea Mea nu este decat o randuiala omeneasca, invatata de la oameni” (Isaia 29, 13).

Am ajuns sa infaptuim multe dintre faptele vietii crestine, insa fara a fi indragostiti cu adevarat de Dumnezeu. Trebuie sa stim ca o viata morala nu este suficienta pentru a schimba lumea si a ne mantui sufletele. si totusi, Iubirea nu se dezgusta de zadarnicele noastre framantari. Dar, totodata, Iubirea nu poate uita complet de dreptate, caci zice Mantuitorul: „Siliti-va sa intrati prin poarta cea stramta, ca multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea” (Luca 13, 24). La sfarsit, multi dintre cei care se vad pe sine a fi credinciosi, se vor afla stransi cu usa.

Spre ce se intoarce in mod spontan inima noastra? Spre viata cea vesnica, spre Dumnezeu si spre dragostea jertfelnica fata de toate, sau spre poftele trupului si slava lumii acesteia, care este precum iarba campului?! Raspunsul sincer la aceasta intrebare ne arata cu adevarat starea noastra inaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, postul are menirea de a ne intoarce inima spre Dumnezeu, cu pocainta, smerenie si dragoste.

Numai trairea in apropierea celui Sfant si Bun poate arde toate neajunsurile vietii noastre. Putin cate putin, perseverand indelung si cu regularitate, trebuie sa ne lasam inconjurati de Dumnezeu, iar mai apoi, sa fim locuiti de El, precum ne si rugam, zicand: „Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele. Nu ma lepada de la fata Ta si Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine. Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste” (Psalm 50, 11-13).

Petrecand cat mai multa vreme inaintea Mantuitorului, in postire si rugaciune, in cele din urma, El sfarseste prin a trece viata Lui in viata noastra. Abia atunci, ca si Sfantul Pavel, noi vom putea spune: „De acum nu mai traiesc eu, ci Hristos este Cel care traieste in mine” (Galateni 2, 20). In chip tainic, trasaturile si gandurile Lui devin ale noastre.

Pentru a trai vesnic impreuna cu Dumnezeu, trebuie sa invatam sa-L recunoastem pe Acesta inca de pe calea vietii noastre. Abia dupa ce Il vom cunoaste pe Dumnezeu, in stare de rugaciune, Il vom putea intalni pe El in tot locul si in toata vremea, iesind smerit de sub valul fiecarui lucru din calea noastra.

Sufletul care traieste inaintea lui Dumnezeu nu cunoaste nici o „criza”, afara de cea a indepartarii de Dumnezeu. Fie ca vremea postului sa ne fie prilej de postire adevarata, de convertire si de cunoastere, atat a noastra, cat si a lui Dumnezeu, spre o vesnica intoarcere catre Izvorul vietii si al fericirii noastre.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro