Părintele Cătălin Dumitrean – Viaţa bazată pe false modele le-a slăbit tinerilor încrederea în ei înşişi şi, implicit, forţa sufletească

Preot misionar, realizator de emisiuni de tele­vi­ziune, colaborator la numeroase publicaţii scrise, redactor-şef al redacţiei din Sibiu a postului de radio „Trinitas” şi consilier de presă al Ar­hiepiscopiei Sibiului, părintele Cătălin Dumitrean este cunoscut în Ardeal nu numai pentru activitatea lui în mass-media, ci şi pentru ctitoriile sale bisericeşti.

Până acum a clădit, de la firul ierbii, două biserici, „Sf. Nec­tarie” – a Spitalului de Boli Pulmonare din Sibiu – şi „Sf. Ioan Iacob Românul” – a Căminului de Bătrâni -, unde şi slujeşte, şi trei mânăstiri: „Sf. Ioan Iacob Ro­mâ­nul”, la Răşinari, „Sf. Ilie”, la Peli­şor, şi „Înălţarea Domnului”, la Veş­tem. În cea mai mare parte, le-a con­struit cu ajutorul a sute de tineri credincioşi, care au par­ticipat la ta­be­rele de muncă voluntară orga­ni­zate de el, şi cu „banul văduvei”. De doi ani a fondat şi con­duce Cenaclul „Lumină Lină”, din care fac parte 30 de tineri, cu care a dat spectacole de muzică şi poezie creştină în 135 de localităţi transilvănene. El însuşi tânăr, la 39 de ani, părintele Cătălin este iubit de tineri şi ştie să-i însu­fleţească pentru un scop nobil. Un avan­taj de care am profitat pentru a afla care mai este starea credinţei la tineretul de azi.

„Lepădarea de neam este ispita cea mai mare a acestui veac”

– Părinte, aveţi o mare priză la tineri şi aţi reuşit să faceţi adevărate minuni, de-a lungul anilor, mo­bilizându-i pentru tot felul de activităţi, de la muncă fizică la acţiuni culturale. De când aţi început să lucraţi cu ei şi de ce?

– Preocuparea de a pune în lucrare energiile tinere­tului o am de la începutul anilor ’90, de pe când condu­ceam Liga Tineretului Ortodox şi ASCOR din Cluj, care urmăreau transmiterea fiorului naţional şi creştin în Universitatea Babeş-Bolyai şi în liceele din oraş. A fost o adevărată explozie de entuziasm pentru Biserică şi neam, în perioada aceea. Eu însumi, întâi seminarist şi apoi student la Teologia din Cluj, am primit un im­puls şi o mare putere pentru a mă implica. Nu dintr-o mânăstire, sau de la un duhovnic, ci din Piaţa Univer­sităţii, de la icoana Maicii Domnului, care ne lumina în fiecare seară acolo pe cei care nădăjduiam să schim­băm la faţă România. Apoi am activat în aceste asocia­ţii, prin care făceam conferinţe cu duhovnici mari şi oameni de cultură străluciţi şi prin care distribuiam literatură creştină. Am deschis şi un punct de carte în Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care însă a fost lichidat, în 1994, pentru că stăruiam în difuzarea publicaţiilor cu tentă naţionalistă.

– Se potriveşte naţionalismul cu teologia?

– Da, fac casă bună, pentru că naţionalismul nu este decât o latură a evlaviei. Îndrăznesc să spun lucrul a­ces­ta, câtă vreme e limpede că Dumnezeu a gândit nea­murile din veşnicie. Ca dovadă, la sfârşitul veacurilor, fiecare va veni la Judecata de Apoi cu neamul său. De aceea e important să ne păstrăm identitatea. Probabil că lepădarea de neam este ispita cea mai mare a acestui veac.

– De ce e important să ne păstrăm identitatea na­ţională? În faţa lui Dumnezeu nu ajunge că suntem ortodocşi?

Pentru a nu face jocul diavolului. Pentru că pro­iectul uniformizării neamurilor este al diavolului. Lui îi displac diferenţele. Ne vrea pe toţi la fel de slabi, de căzuţi şi de supuşi lui, iar pentru asta, trebuie să ne des­fiinţeze personalitatea şi specificitatea. Societatea de consum de azi asta face, desfiinţează umanitatea, pen­tru că schimbă scara valorilor, te depersonalizează şi te face să îmbrăţişezi patimile. În globalizare cad ultimele rezistenţe creştine şi etnice. Şi atunci, diavolul devine stăpân. A trăi şi a propovădui naţionalismul în­seamnă a fi un om evlavios, un om în Duh, pentru că naţionalismul înseamnă iubire, nu ură, aşa cum spun vrăjmaşii lui. Ei se referă de fapt la xenofobie, pu­nând semnul egal între aceasta şi naţionalism. Dar xenofobia nu este naţionalism.

„Nu văd prea mulţi tineri dornici de a face ceva pentru ceilalţi, pentru credinţă”

– Să revenim la subiectul discuţiei noastre, tinerii. În urmă cu douăzeci de ani, ardeau de dorinţa de a se dărui lui Dumnezeu şi neamului. Cum e tineretul de azi, în opinia sfinţiei voastre?

– Tinerii nu mai au acelaşi entuziasm, şi parcă nici vlagă. Asociaţiile creştine sunt anemice şi se mai ţin în doar câţiva oameni devotaţi, dar care nu pot face mi­nuni. Cred că pentru asta au o mare responsabilitate duhovnicii. Preoţii trebuie să nască în conştiinţa tine­rilor dorinţa de implicare şi necesitatea jertfei (de timp, de bani, de energie…). Or, noi nu-i mai canalizăm spre aşa ceva. Îi menajăm de multe ori. Ne bucurăm că vin la spovedanie, că le dăm un canon, că se împărtăşesc. Ne limităm la slujbele bisericeşti, dar nu-i mai punem să-şi lucreze credinţa prin fapte. Într-adevăr, mai nou se manifestă o tendinţă tot mai pronunţată în rândul tineretului de a căuta să ajungă la împărtăşanie – lucru lăudabil -, dar acesta nu tre­buie să fie scopul ultim. Împărtă­şa­nia este putere. După ce te împărtă­şeşti, ar trebui să fii plin de energie, de idei, de iniţiative. Nu văd prea mulţi tineri dornici de a face ceva pentru ceilalţi, pentru credinţă, pen­tru Biserică. Ne place să trăim şi or­todox, dar şi în modernitate. Avem o credinţă comodă, pentru că ne-am schimbat modelele. Dacă la înce­pu­tul anilor ’90, gene­raţia noastră îi avea ca modele pe mărturisi­torii din temniţele comuniste, astăzi, genera­ţia tânără se orientează după modele occiden­tale, de tip protestant, care duc la o dedublare a

comportamen­tului. Şi nu trebuie să ne mire, pentru că aceste modele îi influenţează şi pe preoţi. Mulţi dintre păstori trăiesc Sfânta Li­turghie în smerenie, iar când ies din biserică conduc o maşi­nă ultramodernă, scumpă, ca să ajun­gă într-o casă somptuoasă. Smerenia ar trebui să fie starea noastră per­manentă, nu doar ocazionată de par­ti­ciparea la slujbele Bisericii. Când nu e aşa, înseamnă că am că­zut în mrejele Vrăjmaşului. Cel rău ne vrea for­mali, fără evlavie. Lui îi convine de minu­ne ortodoxul care merge la biserică, dar nu trăieşte slujba, că e cu mintea tot la grijile lu­meşti, sau cel care spune că are o relaţie per­so­nală cu Dumnezeu şi n-are nevoie să mear­gă la biserică, ori cel care vânea­ză împărtăşa­nia ca pe o recompensă, căci nu năzuieşte la ea ca la unirea cu Hristos, deci la îndumne­zei­rea sa.

– Nu cumva răul ne vine şi din contextul social, care ne împinge spre confort, nu spre nevoinţă?

– Ba da, am fost seduşi de posibi­litatea unei vieţi tihnite. Aproape că ne-am lepădat de orice presupune efort, care este esenţial în ortodoxie. Până şi supărările noastre sunt al­tele decât ale părinţilor şi bunicilor noştri. Noi facem mari drame din întâmplări cu miză mică şi ne necăjim pentru nimic. De pildă, vin la mine credin­cioşi care se plâng că n-au putut anul ăsta să-şi zugră­vească apartamentul după ultima modă. Asta îi fră­mân­tă pe ei, nu faptul că n-au putut să-şi facă rugăciunea în fiecare zi, sau că au lipsit uneori de la biserică, sau că nu au ajuns să-şi iubească duşmanii. Cum să convingi un astfel de om să se lepede de sine şi toată viaţa să i-o dăruiască lui Hristos? Este o sminteală generală. Creş­ti­nii noştri ortodocşi se lasă influenţaţi de televiziune şi internet, într-o măsură covârşitoare. De acolo îşi iau modele de comportament, stilul de viaţă… Mintea lor stă în exterior, în loc să se adâncească în sine, şi se lasă modelată de ma­terialismul deşănţat şi de „canoanele” privi­toa­re la ce e bine şi frumos, străine de struc­tura lor interioară, de cultura lor etnică şi de credinţa lor. Iar asta se întâmplă pentru că nu mai au Duh. A în­deplini mimetic sau formal anumite acte lega­te de cre­dinţă, cum sunt spovedania sau mersul la biserică, nu te mântuieşte. Dacă tu, când te spovedeşti, nu conşti­en­tizezi păcatul, sau dacă atunci când participi la Sfânta Liturghie nu eşti acolo cu toată fiinţa, totul este degea­ba. Rămânem ca nişte coji de nucă fără miez. Ce vreau să spun? Poate că astăzi sunt mai mulţi ro­mâni decât altădată care merg la biserică şi urmează, formal, re­gulile vieţii ortodoxe, dar câţi dintre ei mai sunt gata să renunţe la averile lor sau să-şi dea viaţa pentru Hristos, dacă e cazul? Foarte puţini. Pentru că ne-am legat tot mai mult de material, pentru că trăim în exterior şi căutăm bogăţii în afara noastră, nu înlăuntrul nostru. În această situaţie, nu cumva suntem lipsiţi de Duhul Sfânt?

„Internetul îţi pune fructul oprit în palmă”

– Spuneaţi că televiziunea şi internetul ne influ­enţează foarte mult existenţa. În ce fel schimbă inter­netul vieţile creştinilor?

Să ne înţelegem, eu nu cred că internetul e de la diavol. E o invenţie necesară. Orice cale de comunicare şi de informare este bună, dacă e folosită cum trebuie. Însă, dacă faci exces, dacă ajungi în ungherele urâte ale internetului, sigur că te vatămi sufleteşte. Pe de altă parte, dacă noi lăsăm internetul să fie ocupat de pro­pa­gatorii smintelii, care umplu spaţiul virtual cu mize­rii, atunci ne expu­nem cu toţii la un risc major. Creş­tinii ar tre­bui să fie prezenţi în spaţiul virtual, dar să-l folosească cu măsură, ca pe orice alt lucru ome­nesc. Creştinul poa­te găsi pe internet infor­maţii bune, cum ar fi cele despre viaţa pildui­toare a unui sfânt, ori despre cum să ajungă la o mânăstire… Poate de asemenea să comunice cu alţi creştini, să-şi îm­părtăşească gânduri fru­moase şi informaţii fo­lositoare. Dar nu trebuie să trăiască mai mult în virtual decât în realitate. Nici să nu intre pe site-uri care promovează idei anticreştine sau care îţi murdăresc mintea şi inima. Cu alte cuvinte, internetul te poate ajuta, ca şi televizorul, dar îţi poate şi dăuna. Problema este că, prin internet, omul are de-a face cu răul mult mai uşor. E ca şi cum i-ai pune fructul oprit în palmă. Pentru că acolo nu mai este cenzură, nu mai sunt limite, totul e facil, inclusiv ca să aluneci în zonele cele mai tenebroase, de la pornografie la extre­mism politic. Abia asta este partea demonică din inter­net, de care avem obligaţia să ne ferim. Dar pentru asta avem nevoie de un bun discernământ, de puterea de deosebire a duhurilor. Însă, după cum ştim, răul e mai seducător de multe ori decât binele, pentru că este viclean. De aceea avem datoria să combatem răul şi pe internet, cu informaţie de bună cali­tate, cu o viziune creş­ti­nă…, să le spunem oa­me­nilor să se roage, să-i învăţăm că trebuie să aibă un dialog cu Dum­nezeu… Din această pers­pectivă, pre­sa on­line creştină, site-urile, blogurile şi radiourile pe internet de substanţă creştină au un mare rol. Să nu uităm că Sfântul Duh lucrează prin oa­meni şi suflă peste tot.

„Dacă tinerii dau de un preot lipsit de tact, se îndepărtează de Biserică”

– Având în vedere impactul puternic al mijloacelor de comunicare asupra oamenilor, credeţi că Biserica ar trebui să-şi adapteze şi să-şi democratizeze discur­sul, să îmblânzească anumite reguli pentru a câştiga tinerii, aşa cum reclamă o serie de intelectuali?

– Cred că înainte de orice discurs, cel care îl ţine trebuie să fie un om înduhovnicit. Putem să fim foarte culţi şi să stăpânim perfect arta oratoriei, dar dacă nu avem dragoste pentru oameni, n-o să spunem nimic esenţial, nimic care să schimbe în bine viaţa cuiva. Vedeţi că mulţi dintre marii duhovnici nici nu vorbesc în fraze foarte meşteşugite, dar ajung drept la inima omului. Pe de altă parte, n-ai cum să umbli la canoane, pentru că ele sunt repere pentru mântuire. Nu-l poţi trişa pe Dumnezeu. Nu cred că problema sunt regulile, ci felul în care ele ne sunt impuse de multe ori. Să vă dau un exemplu: nu eram încă la seminar, nu aveam un duhovnic şi m-am dus să mă spovedesc. Părintele m-a luat foarte tare de la început: „Ai postit trei zile înainte de a veni la spovedanie?”. M-am simţit cumva agresat şi respins. Sigur că am înţeles pe urmă că avea dreptate să-mi ceară asta, dar nu se face aşa. Putea să mă ia la spovedanie şi să-mi explice frumos cum să mă pregă­tesc pentru această taină. Ei, eu am trecut peste acest episod, dar dacă tinerii dau de un preot lipsit de tact, se îndepărtează de Biserică.

– Aveţi deja o îndelungată experienţă de duhovnic al tinerilor. Au ei probleme specifice, în relaţia cu credinţa?

– Viaţa aceasta bazată pe false modele le-a slăbit tinerilor încrederea în ei înşişi şi, implicit, forţa sufle­teas­că. Sunt labili în marea lor majoritate. Plâng şi râd foarte uşor, fără ca gesturile lor să mai fie încăr­cate propriu-zis de însemnătate, pentru că nu au motivaţii pu­ternice. De asemenea, cad foarte uşor în depresie după cel mai mic eşec. Pentru că a slăbit Duhul în ei. Pen­tru că nu hrănesc Duhul cu rugăciune. Soluţia este să le acordăm mai multă atenţie, să avem mult tact şi multă răbdare cu toţi cei care ne caută, să vorbim mai mult cu ei şi să încercăm să le dăm răspunsuri la căută­rile lor. Este menirea noastră, a preoţilor, să câştigăm suflete şi nu o putem face dacă nu ne împrietenim cu ucenicii. Prietenia cu duhovnicul îi va duce la prietenia cu Hristos.