Parintele Iona de la Oasa

Parintele Iona (in lume Ioan Patrulescu) era unul dintre cei mai apreciati si iubiti profesori ai Universitatii din Bucuresti si, mai apoi, ai Universitatii de Vest din Timisoara, unde a predat greaca clasica si elenistica. De cativa ani s-a calugarit la Manastirea Oasa, traind retras in singuratate, intr-o chilioara pe malul lacului Oasa.

Cand nu petrece in rugaciune, traduce din Noul Testament in colaborare cu cativa monahi de la Manastirea Vatopedi, dupa un stravechi codice bizantin pastrat in Sfantul Munte. Fiindca iubeste foarte mult revista „Familia ortodoxa”, a acceptat sa ne depene si noua cateva din amintirile sale de pe vremea cand era ateu convins…

– Parinte Iona, cum L-ati cunoscut pe Hristos?

– E o intrebare si mica, si mare. E mica daca ii dai un raspuns in doua vorbe, e mare daca in­cerci sa o adancesti. Cred ca raspunsul cel mai adevarat ar fi „Hristos m-a cunoscut pe mine”. Cred ca Cel care m-a cunoscut a fost Hristos, Care mi-a iesit in intampinare si m-a luat de mana in timp ce eu fugeam de Hristos…

M-am nascut intr-un sat unde Hristos era prezent in toate actele si faptele, gesturile si vor­bele oamenilor. Am avut acest privilegiu, tot de la Dumnezeu, sa ma nasc intr-un sat unde nu era curent electric, nu era radio, nu era televizor, nu era nici macar un militian sef de post, un fel­cer sau un doctoras — nu era nimic! Traiam ca in epoca de piatra. Cu carul cu boi. Cineva ar zice ca asta e primitivism. Eu as zice ca eram ca in Miorita, „pe-o gura de rai”…

Ei, si nascandu-ma intr-un astfel de spatiu, evident ca toata lumea stia ce e pacatul, ce e virtutea, stia de biserica, ce spunea preotul. Omoram o gaza, imi spunea bunica: „Fie iertata! De ce i-ai luat viata, poti sa i-o mai dai inapoi?”. Ma uitam la gaza moarta si ma intrebam: „Cum sa i-o mai dau inapoi?”. Sau, la multe alte nazdravanii pe care le faceam, imi spunea: „Aia nu e bine, muma, e pacat!”. Nu stiam de ce, nu-mi explica. Dar asa am crescut, in aceasta forma mentis a traditiei noastre, a ethosului traditional romanesc – pe care acum nu-l mai vad, chiar daca vad costumele nationale…

– Toti oamenii veneau la biserica atunci?

Nu toti veneau. Eu m-am nascut in 1954 – numai ce murise Stalin, barbatii erau deja absorbiti de propaganda comunista: satul era la vreo cincisprezece kilometri de Drobeta-Turnu Severin, langa Portile de Fier, si toti erau absorbiti de industrializarea care a fost atunci. Cei care sunt mai in varsta stiu, era o sfortare grozava! Acum vedem mormanele de fier vechi de atunci… Si oamenii erau luati din asezarea lor traditionala — evident, barbatii; femeile au ramas inca, in inertia traditiei. Chiar si acum batranele mai tin traditia, dar barbatii care au plecat din sat si au lucrat in orase au preluat viciile orasului — nu virtutile „urbanitatii”, ci pa­catele: ateismul, lacomia, nesaturarea si multe altele, pacate pe care le-au adus inapoi in sat. Iar acum satul a disparut din cauza asta…

„Atunci mi-am dat seama ca am fost in minciuna”

Si, bineinteles ca eu, la 7 ani, de ce sa fiu la­sat la tara, la „coada vacii”? Am fost luat sa ma „civilizez” si am fost dat la o scoala din Turnu Severin, care odata cu mine si-a si inceput exis­tenta. Si echipa de profesori era noua, in sen­sul ca era innoita in duhul comunismului.

Atunci, sigur, eram foarte mandru cand la 9 ani am fost facut pionier, am depus juramant, era foarte mandru ca apaream la panoul de onoare al scolii— am si acum poza cu cravata de pionier. Si incet-incet, acolo discret ti se spunea ca credinta, Dumnezeu nu exista, sunt niste superstitii babesti. Copilul din mine incet-incet a fost mutilat, si tot ce acumulasem s-a inchis undeva in adancul sufletului…

A urmat liceul militar, la 14-15 ani, care a agravat si mai mult distanta. A urmat Scoala Militara, care a agravat-o si mai mult — si am ajuns la 25 de ani, cand am inceput sa inteleg! Atunci mi-am dat seama ca am fost in minciuna — dar care e adevarul? As zice ca eram postmodern de atunci, in sensul ca eram impotriva comunismului, eram un razvratit, dar n-aveam si un program pozitiv cu care sa inlocuiesc razvra­tirea: era razvratire pura. De fapt, atunci incepu­sera Beatles-ii, Elvis Presley — acestia erau in voga, si era la ei un duh de razvratire. Si eu aveam o razvratire, dar nu stiam pentru ce. Pur si simplu eram intr-o suferinta. Si ziceam: „incotro s-o iau?”. Trecutul de la tara imi era anulat de pro­paganda comunista, iar viitorul comunist ajun­sesem sa inteleg ca era o caricatura, o minciuna.

– Dar aveati idealuri?

– Sigur ca aveam, ca orice om. Pus in cuvinte (atunci nu-i puteam spune asa), idealul era sfin­tenia — idealul oricarui om. In suflet se sadise to­tusi samanta valorilor traditionale: sa fii cinstit, sa nu minti, sa nu furi — tot Decalogul, plus po­runcile Bisericii. Culmea, intr-o lume de „anal­fabeti”, Decalogul si Poruncile functionau de la sine – nu ca aveam catehismul pe masa sau ca le invatam cum le invatam acum! Dumnezeu era prezent, era pe primul loc in viata omului. Batranii Il aveau pe Dumnezeu in fata.

Va dau un exemplu, din mii pe care le stiu: maica-mea avea vreo 14-15 ani si venise ziua de Sfantul Ilie. Si s-a dus pe islaz cu vitele. Si eu fa­ceam asa cand eram mic. Si de Sfantul Ilie stiau ca nu e bine sa lucreze. Atat! Nu stiau cine e Sfantul, ce-a facut, nu citeau Biblia, cum se recomanda acum. Si una dintre fete a zis: „Ce daca e Sfantu’ Ilie?”, si a venit cu lucrul de mana. Celelalte s-au mirat. Islazul este o campie cat vezi cu ochii. Si acolo, la margine, era un stejar mare, izolat de res­tul padurii. Si fetele stateau acolo, pe un lemn ca­zut, iar ea lucra. Era o zi fara nori, torida, si nimeni nu stie cum s-a intamplat… Maica-mea povesteste: „N-am vazut, n-am auzit, a venit asa un nor — si exact stejarul sub care eram noi l-a trasnit!”. Dar nu ca l-a trasnit, l-a smuls din radacini, l-a tran­tit jos, iar fetele au fost aruncate pur si simplu, la cativa metri departare. Dupa un timp si-au reve­nit, iar pe cea care era cu lucrul in mana au gasit-o — si-acum ma cutremur la gandul asta! — cu mainile infipte in pamant. „Nu pot sa inteleg cum i se infipsesera mainile in pamantul ala tare, de iulie”, spunea mama. Si-au luat-o ca moarta. Au dus-o acasa, l-au chemat pe preot sa faca rugaciuni. Era in coma si si-a revenit dupa doua-trei zile. Pai, te intreb — ca tot satul afla! — mai indraznea cineva in urmatorul secol sa mai puna mana pe un ac [in zi de sarbatoare. n.n.]?…

Deci Il aveai pe Dumnezeu inainte, si Dumnezeu te ocrotea. Ca sa nu mai spun ca sa­tul (Jidostita se numeste) a fost sat manastiresc. A fost dat Cuviosului Nicodim, care a inceput cu Manastirea Vodita. Satul, obiceiurile, cunoasterea legilor dumnezeiesti le-a invatat de la manastire. Era o frumusete sa le stii — dar nu asa, din carte, ca nu ai cum; eu degeaba vi le povestesc. Trebuie sa traiesti in ele si atunci ele te formeaza, te zidesc.

De-aia spun ca nu eu L-am cautat pe Hristos (formula asta mi se pare de-a drep­tul sectara!), ci Hristos a fost Cel care a avut initiativa. Cand? In primul rand, a fost ale­gerea botezului, nu eu. Sectarii zic ca nu esti constient la botez. Eu zic „multam lui Dumnezeu”, ca nici acum nu sunt constient! Multumesc ca sunt ortodox si ca parin­tii mei au facut alegerea cea mai buna pen­tru mine, si bunicii si stramosii mei. Cand sunt eu constient?! Ce, varsta iti da consti­enta? Eu, cand am devenit cat de cat consti­ent, mi-am dat seama ca Dumnezeu, prin toate imprejurarile acelea, mi-a iesit in cale. Mi-a batut la usa si m-a scos din adanc.

„Chiar crezi in Dumnezeu?…”

Odata plecat din sat, la 6-7 ani, sigur ca „ochelarii” mi s-au schimbat — adica am pri­mit lentile de contact „rosii”: preotii erau dis­creditati, erau ultimii oameni.

As putea sa va povestesc ce a insemnat pen­tru mine, cand eram in verva ateismului, intalni­rea cu un elev de seminar. Acest elev este acum preot, se numeste Alexandru Stanciulescu, din Barda. Era cu vreo doi ani mai mare decat mine. Eu aveam vreo 16-17 ani, si se facea hram de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, pe 29 august. Si eu, cum se nimerea in vacanta, si fi­indca de mic copil ma ducea bunica, mergeam si dormeam noaptea acolo, pe pietre – asa ca atunci m-am dus si eu asa, de nostalgie! Bineinteles ca se adunau multi tineri pe acolo, baieti si fete, iar la varsta aia te mai uitai dupa fete, te cunosteai, iti mai aduceai aminte — eu, fiind plecat, in vacanta ma intalneam cu prietenii din sat. Slujba nu ma interesa, stateam pe la margine.

Si vad acolo ca erau doi-trei calugari batrani, cu barbile albe, si vad acolo si-un tinerel. Si imi zic: „Asta arata bine, e un om inteligent. Ce ca­uta asta acolo?”. Si-asa m-a impresionat tinuta lui, seriozitatea lui, evlavia lui, incat dupa ce s-a terminat slujba m-am dus la el. L-am luat cam in felul urmator, dar asa, batjocoritor, ironic:

– Imi pari un om educat si esti aproape de-o varsta cu mine… Chiar crezi in Dumnezeu?

– Da.

– Pai, cum e cu putinta?! Hai sa zic ca pe mos­negii aia ii inteleg, ca sunt analfabeti, dar tu?!…

Era ora 1-2 dupa masa. Pana la miezul noptii am stat de vorba! Eu, sa-i spun ca habar n-are pe ce lume traieste — ce stiam eu, din propaganda… El mi-a raspuns la toate intrebarile, cu un calm si cu o blandete impecabila. Nu era tulburat deloc. Ne-am despartit, evident, in coada de peste.

Am plecat la liceu, dar mi-a ramas in cap discu­tia. De ce? Eu il atacam pe el cu echipamentul meu stiintific, eram un tip foarte curios si citeam reviste, eram in priza cu toate — si el imi dadea citate din Sfintii Parinti, stia un pic de greaca, un pic de la­tina. Eu ma simteam in ofsaid cu greaca si latina, iar el era descumpanit ca stiam chimie, fizica, descope­riri. Si am continuat corespondenta, ca sa lamurim lucrurile — am si acum scrisorile! Am corespondat aproape un an de zile. La un moment dat nu mi-a mai scris nici un rand. Si s-a terminat.

Imagineaza-ti ca au trecut zece ani si mai bine; eu plecasem din armata, intrasem la Bucuresti la Facultatea de limbi clasice – deja imi mai revenisem putin, il cunoscusem pe Parintele Galeriu si ma duceam la biserica. Eram la Biblioteca Academiei, citeam un text din Sfintii Parinti — imi faceam antrenamen­tul pentru limba greaca. Si pe cine vad acolo? Pe prietenul meu, ca sa zic asa! Si el a ramas socat, si eu… I-am povestit ca am plecat din armata, ce si cum. A ramas foarte mirat. Si-a dat seama ca pozitia mea fata de Biserica si de Dumnezeu se schimbase. Am tinut legatura, dar nu mai aveam acum pozitii divergente.

Dupa 1990, imi spune maica-mea: „Vezi ca ai aparut in ziar. Popa de la Malovat ti-a facut un arti­col: «Al doilea Saul»”! — in care el povestea ce spun eu acum: cum m-a cunoscut si cat de mare a fost uimirea cand prigonitorul este acum un mielusel, din fiara ce era! El era popa dupa tipicul vechi – popa carturar, are carti scrise. A fost, cred, sef de promotie, cred ca si-a dat si doctoratul, a fost in­vitat sa vina in oras si el a preferat sa stea in sat…

– Deci cum ati ajuns in Biserica?

– Eu eram idealist. Ma facusem si mem­bru de Partid inca din liceu, pentru ca eram foarte activist; eram militant, nu eram un comunist de forma, eram militant „agre­siv”, ii convingeam si pe ceilalti, eram se­cretar U.T.C. de grupa, dadeam recoman­dari de intrare in Partid — si-au venit si m-au chemat si pe mine. M-au chemat sa fiu membru de Partid si le-am spus ca eu nu sunt pregatit sa fiu membru de Partid, nu merit sa fiu in Partid. Acum, cand ma gandesc, rosesc la cat de prost puteam sa fiu! Am refuzat sa fiu primit in Partid pentru ca ma socoteam nedemn de asa maret ideal…

Auzisem de Marx, de faptul ca noi credem in comunism si in valorile lui, materialismul dialectic si asa mai departe – si m-am apu­cat sa-i citesc operele. Eu eram un elev parlit in clasa a IX-a, citeam „Manifestul Partidului Comunist”, „Originea familiei, a proprietatii private si a statului”, eram cu bi­bliografia grozav de pus la punct si, evident, imi facusem un ideal foarte inalt, pornind de la „sfintii parinti” ai comunismului. Si, atunci, eu nu ma socoteam demn. Aveam povesti din astea, cu „mucenici” ai comu­nismului… Am fost in vizita cu scoala la Doftana, dus acolo sa le vad catusele. Aceste filtre satanice m-au dus la culmea idealismului.

In sufletul meu era o mis­tica neagra, satanica — cum sunt acum cei care se fac satanisti: oameni care au un suflet mistic, si sunt deviati de la calea spre Adevar si ajung la un misti­cism negru, intunecat. Diavolul vine in chip de „inger de lumina”, si tu ai niste experiente de mare intensitate. Nu intamplator oame­nii se drogheaza, sau stau in discoteci si to­paie acolo pana nu mai pot – pentru ca ei au niste trairi pe care noi, oamenii de rand, nu le avem. Diavolul le ofera niste extaze iesite din comun si ei nu au cum sa-si dea seama ce li se intampla. Asa si eu: nu mi-am dat seama pana cand am avut astfel de intalniri! Parintele Stanciulescu a fost unul dintre ei.

Pana la urma, la 18 ani m-am facut mem­bru de Partid, dar la 21 de ani am notat (caci aveam obiceiul sa mai imi notez gandurile pe un jurnal) si m-am bucurat mai tarziu, cand am revazut: „Aici totul e minciuna”. Deci deja la 21 de ani mi-am dat seama ca sunt in­conjurat de minciuna!

– Dar cum v-ati dat seama?

– Nu e complicat. Eu, cu idealismul meu, fiind facut membru de Partid, intrand in Adunarea de Partid si cunoscand staff-ul, ma asteptam ca functia sa fie corespunzatoare „harului”. Iar neprihanirea mea de novice si idealismul s-au intalnit cu niste snapani, es­croci, borfasi de rand, care de fapt erau niste analfabeti — niste ticalosi, care nu aveau nimic din idealismul pe care il implica erois­mul comunistilor de la inceput. Si-atunci am fost socat, si-am plecat chiar in momen­tul in care imi facusera dosar pentru „Stefan Gheorghiu” — adica atunci cand trebuia sa in­tru in „clerul” comunist.

„De ce mincinosii astia se lupta cu Biserica?”

Si am plecat! M-am dus la Bucuresti. Cum am ajuns la Bucuresti? A fost in 1977 un cu­tremur grozav — si noi, Armata, atunci trebuia sa scoatem din impas oamenii. Eu am fost din­tre cei mobilizati sa merg cu soldatii pe teren, sa degajam Bucurestiul si sa-l reconstruim. Erau soldati specializati. Am lucrat un an de zile cu soldatii la asta. Si in anul asta, pentru ca nu imi placea sa stau cu soldatii pe santier, ra­manand un spirit cercetator, ma duceam la bi­blioteca, unde stateam la citit toata ziua. Acolo mi s-au mai limpezit lucrurile.

In momentul in care eu am plecat din Armata, m-am intrebat: „Unde ma duc?”. Cu Scoala Militara eram echivalent de subinginer, mecanic, sofer. Si am vrut sa ma pregatesc sa dau la Facultate. Dar, intre timp, trebuia sa tra­iesc! Asa ca m-am angajat ca muncitor necalifi­cat si, intre timp, am invatat pentru Facultate.

Am venit in Bucuresti cu gandul sa caut Adevarul. Da, dar unde?… Si sa vezi ce logica simpla, dar eficienta, am avut: „Daca astia sunt mincinosi, cine li se opune? In cine trag ei cel mai mult?”. In Biserica. „De ce mincinosii astia se lupta cu Biserica?”. Evident ca aici functiona si substratul copilariei. Tot ce incercasera comunistii sa-mi inoculeze — daca i-am prins cu mata in sac, inseamna ca tot ce-mi spusesera ei acolo erau minciuni.

Intre timp, cu noi erau mai multi soldati baptisti si mi-au dat o Biblie; am citit-o re­pede, dar nu am inteles nimic. M-au invitat la ei, pentru ca faceau scoala biblica. „Fratii” ma socoteau prieten. Iti dai seama, sa prinzi un „peste” din asta, un ofiter, era ceva! Si, mai ales, erau niste fete dragute — eu, pe vremea aia, eram destul de sensibil la frumusetea fe­telor si ma cam indragostisem de o fata… Si fata mi-a zis ca trebuie sa ma botez. Eu i-am zis ca sunt botezat, ca ma cheama Ioan! Si-atunci am mers la biblioteca si am luat ceva despre Tainele Bisericii, si-am citit si mi-a ramas in cap un lucru: „Botezul nu se repeta”. M-am dus si le-am spus cum e cu Botezul si ca eu sunt crestin ortodox. Asa ca ei m-au ajutat sa „constientizez” ca, desi sunt crestin, sunt „cres­tin cu probleme”, „avariat”. Apoi, vazand ca nu ma botez, s-a racit totul – si nu m-am mai dus la ei, desi eram la un pas. Si am scapat!

Nu ma duceam atunci nici la biserica (fi­ind ofiter, nu puteai sa te duci!), dar citeam. Dupa un an de zile, s-a terminat — si am zis sa ma duc la Bucuresti, dupa ce am iesit din ar­mata. M-am angajat la „Danubiana” si un an de zile am zis ca ma pregatesc pentru facul­tate, dar, in momentul in care m-am angajat, mi-am propus sa citesc despre Biserica.

Primul drum pe care l-am facut – era o zi de vara – a fost la Manastirea Antim. Era pus­tiu. Am vazut o doamna si i-am zis ca vreau sa vorbesc cu cine era mai-mare acolo. M-am intalnit cu Parintele Director, m-am prezen­tat, i-am spus ca sunt ofiter trecut in rezerva si ca vreau sa cunosc mai multe despre Biserica, ce invata Biserica – pentru ca eu am fost in confuzie pana acum. „Ma puteti primi aici?”. La care Parintele, incurcat (pentru ca eram „cu tinicheaua de coada”, eram urmarit — ce s-ar fi intamplat cu ei daca primeau unul ca mine?), zice: „Stiti, asta nu e biserica publica, e pentru teologi”. Dar eu am insistat. Si zice: „Aveti nevoie de recomandarea unui duhov­nic”. „Si cum s-o obtin?” — pe mine ma inte­resa tehnic. Parintele nu stia ce sa raspunda. Eu am dat sa plec atunci, m-am suparat in sinea mea, eram nervos… Si Parintele zice: „Cred ca stiu pe cineva care va poate ajuta” – si mi-a dat numarul Parintelui Galeriu, si m-am dus sa-l caut.

***

– … Asa am ajuns la Parintele Galeriu. Parintele cuvanta vreo ora, cel putin. Pana la 13:00 nu se termina. Si avea un fel de a vorbi, si o tarie, incat un om ca mine, care aveam un simt critic foarte dezvoltat – dupa ce ma fripsesem cu minciuna comunistilor, nu mai credeam asa usor! – un om ca mine a fost coplesit. Avea o cultura extrem de vasta, vorbea cu credinta, cu convingere si cu informatie, cu citate din greaca si latina, caci si tradusese din colectia “Parinti si Scriitori Bisericesti”.

Si nu am mai plecat de acolo.

Pe urma, vazand eu lume multa la biserica, inghesuiala, ma intrebam de ce vin oamenii acolo. Si-am inceput sa vin si eu mai devreme, sa vad ce se intampla. Am inceput cu o jumatate de ora, apoi cu o ora, apoi de la inceputul Liturghiei. Incet, incet, le-am facut pe toate, in paralel mergand la biblioteca. Timp de zece ani cat am stat in Bucuresti, acolo am fost.

– Pe ce punea accent Parintele Galeriu in predicile Sfintiei sale?

– Aici e greu de spus. Parintele Galeriu, cand comenta pericopa evanghelica, era un univers. Nu stiu ce nu atingea parintele cand comenta. Eu, ascultandu-l cu foarte mare receptivitate, tot ce mi-a spus a intrat in mine. Spre exemplu, spunea ca pana si in ultimul criminal, chipul lui Dumnezeu nu se sterge. Eu nu faceam deosebirea la vremea aceea intre “chip” si “asemanare”. Un criminal si-a pierdut asemanarea – ca si noi – dar chipul este indestructibil.

Lucrul acesta m-a pus pe ganduri: sa vezi in fiecare om chipul lui Dumnezeu – cum vine asta? Ultimul pagan, ultimul satanist, ultima vrajitoare are chipul lui Dumnezeu, si trebuie sa te raportezi la ei ca la chipul lui Dumnezeu! Inseamna ca nu trebuie sa urasti omul. De aceea trebuie sa-l iubesti pe dusmanul tau – pentru ca si el e chipul lui Dumnezeu – si sa urasti numai pacatul care-l tine legat. Si, de fapt, nu el iti este dusman, ci stim cine iti este dusmanul de obste, care lucreaza prin neatentia noastra si ne face rau…

Daca te gandesti atunci cand te intalnesti cu un om ca nu-ti place, ca nu e in duh cu tine, tu ce faci in clipa aceea? Nu te simti bine si fugi!… Nu asa, ci trebuie sa tai cu sabia mintii intre neasemanarea lui si chipul lui Dumnezeu din el – ca acolo este Dumnezeu prezent, numai ca omul, prin libera lui voie, face faptele vrajmasului. Raportandu-te la chip, nimicesti in acela neasemanarea. Si aceasta neasemanare a lui cu el insusi este, de fapt, o forma de schizofrenie.

Asa am fost si eu: desi comunist, pastram datele nevinovatiei si inocentei dumnezeiesti. Eu eram comunist pana in maduva oaselor, cinstit, gata sa mor pentru comunism. Dar asta nu era asemanarea cu Dumnezeu – era o neasemanare, adica o pervertire a asemanarii mucenicilor, ca sa zic asa. Or, in momentul acela, cineva mi-a pus in fata ca eu sunt chipul lui Dumnezeu si m-a tratat ca pe un partener egal, rabdandu-mi neasemanarea, trecand-o cu vederea…

– Dupa ce ati inceput sa mergeti la slujbe, ati incercat sa impartasiti si altora bucuria descoperirii lui Dumnezeu?

– Cat am fost fost student, imi luam cu mine toata grupa: “Haideti sa vedeti si voi un popa adevarat!” Si niciodata nu veneam singur la biserica. Veneam cu ceata de amici, fete si baieti. Eram atat de entuziasmati de descoperirea bisericii – inainte de ’89! – eu si cei care eram prieteni, incat Duminica ne intalneam mereu la “Sfantul Silvestru”.

“Sa ai grija sa nu cazi in sus!”

– Cum v-a ajutat spovedania?

– Spovedania nu am facut-o intai la Parintele Galeriu; la Parintele era inghesuiala, nu ajungeai usor. Despre prima spovedanie, tin minte ca eram cu un bun prieten in vizita pe la el, prin Fagaras. Prietenul acesta era dintre credinciosii nativi, nu ca mine, “raspopiti”. Si ne-am dus la fratele lui, care avea parohie in Sona (tot pe undeva prin Fagaras), si tin minte ca am participat la Liturghie, eu fiind mai la inceput in Biserica. Si, la momentul Impartasirii, Parintele zice: “Poftiti sa va impartasiti!” Iar eu nu m-am dus. Dupa Liturghie, vine la mine: “De ce nu te-ai impartasit?”. “Pai, eu…” – nu stiam cum sa o spun – “sunt abia asa…la inceput”.

El se gandea ca, fiind prieten cu fratele lui, si fratele lui fiind foarte credincios, sunt si eu la fel. M-a “citit” atunci. Zice: “Cum sa nu te impartasesti! Nu te-ai spovedit?”. “Nu”. “De cand?”. “Niciodata”. “Nu se poate! Vino-ncoa’, hai sa stam de vorba”. Si m-a luat de-o parte, am stat de vorba – si, dupa ce-am discutat asa un timp, mi-a citit rugaciunile de dezlegare. Dar mi-a spus ca nu ma pot impartasi. Mi-a zis ce trebuie sa fac de-acum. Meritul lui este ca – desi mie imi era foarte rusine, si asa de prost ma simteam! – el a avut aceasta intelepciune sa-mi spuna: “Ce te rusinezi atata? Astea-s pacate pe care le face toata lumea! Si eu le-am facut. Dar, sa-ti spun ceva, stii de ce te simti asa? Din cauza mandriei. Tu trebuie sa ai grija sa nu cazi in sus!” .

Tin minte si acum paradoxul formularii. Atunci nu intelegeam… “Dumnezeu iti da neputintele astea din cauza mandriei tale, din cauza parerii tale despre tine, ca sa te smereasca. Trebuie sa inveti ce e smerenia…” . Sigur, era un limbaj nou, pentru mine a fost socant. Si asa am avut tot felul de experiente care au dat continut invataturii Bisericii. Cuvantul “smerenie”, cuvantul “spovedanie”, cuvantul “mandrie” erau pline de continut pentru mine, erau puternice, le simteam pe pielea mea. Respectandu-i cuvantul, mi-am dat seama ca are dreptate. Acolo am trecut prin focuri, ca un cuptor a fost… Nu stiti cat de greu este. Acum traiti in alt mediu, dar atunci, noi, traind intr-un mediu comunist, din punct de vedere duhovnicesc era o invalmaseala in sufletul nostru, o rasturnare, o demolare… Eu facusem lucruri de rusine si credeam ca raman undeva, uitate. Si de-odata am aflat ca “nimic ascuns nu va ramane ascuns”! Ce bine ca nu le mai am si acum in mine!

– De ce este importanta Taina Spovedaniei?

– Taina Spovedaniei este importanta sub mai multe aspecte. In primul rand, pentru ca trebuie sa ramai constient ca toate cele ascunse se vor descoperi si ca toti vom sti totul despre toti. Acum stai de vorba cu mine – dar va veni o vreme la Judecata, inaintea lui Dumnezeu, cand vei sti totul despre mine si vei vedea toata viata mea, cum o voi vedea si eu pe a mea, si pe a ta, si pe a celorlalti… Nu stim cum, e o taina. Dar ne vom cunoaste toti, unul pe altul. Si eu m-am gandit: “Ce-ar insemna ca toate lucrurile astea sa fie cunoscute de toti?”. Or, prin spovedanie, toate se sterg.

Lucrul acesta a fost hotarator pentru mine: ca, atunci cand va fi Judecata, toate se vor descoperi – si nu va fi asa cum credeam eu, pe vremea cand eram fara Dumnezeu, ca “numai eu stiu ce-am facut”. Cei care acum nu se spovedesc, daca s-ar gandi la acest lucru simplu: “Nu va ramane ascuns lucrul asta dupa ce voi iesi din trup!” – stii cum ar alerga la spovedanie? Doamne, ce bine ca ne-ai dat sansa asta! Altfel ce ne-am face?…

Pentru ca, de fapt, de ce mergi in iad? Mergi in iad din cauza rusinii! Faptul ca ajungi acolo, la Judecata, si ai langa tine un sfant care straluceste, si vezi ca in toate situatiile in care tu ai facut compromisuri, el s-a luptat pana la sange – pai atunci tu o sa te dai discret in spate, o sa te faci mic, pentru ca nu poti sa stai langa el! In Lumina dumnezeiasca se vede intunericul din tine… E grozav!

Si asta e starea de iad: intalnirea tuturor celor care sunt in intuneric.

“Nu mai fac de-acum incolo, dar pastrez banii!”

Spovedania arde. Dar atentie, spovedania – si canonul! Din pacate acuma, preotii tineri, nemaifiind invatati la scoala din Traditie, minimalizeaza canonul. Si de aici vin doua consecinte: prima, ca toate canoanele pe care nu le dau, le vor primi ei, si nu stiu daca le vor putea plati; si a doua, ca sufletele care nu ispasesc pacatul nu se vindeca. Din pricina asta vedem oameni cu pacate mari, care se duc si se spovedesc, si apoi se intorc la pacat, si iar se spovedesc, si iar se intorc la pacat. Intr-un fel necinstesc Taina Spovedaniei; nu mai vorbesc ca necinstesc si Taina Impartasaniei!

Ar fi bine de stiut cat de grava este Taina Spovedaniei si cat de importanta este, pe langa Spovedanie, aceasta transformare interioara care vine din pocainta. Spovedania este importanta in aceste doua dimensiuni: pe de o parte ca prin aceasta Taina esti ca dupa Botez, este “al doilea Botez” si pe de alta, este importanta prin canon, lucru care astazi, repet, de multe ori se ignora.

Cand zic de canon, nu zic sa-l aplici otova – adica vine unul prima data, care n-a mai fost in biserica, nu stie nimic si ii dai 20 de ani de oprire de la impartasanie? E-o nebunie! Dar daca tu esti in biserica, ai fost invatat, si faci un pacat, atunci trebuie sa iei canonul dupa cum iti randuieste duhovnicul. Unul este canonul pentru pacatul din nestiinta, alta este cand tu stii si faci pacat.

Ce-ar fi daca Zaheu, cand, in prezenta Mantuitorului fiind, si-a dat seama cate rele a facut si a zis: “Doamne, daca am nedreptatit pe cineva, dau inapoi impatrit, si jumatate din averea mea o dau saracilor!” – ce-ar fi fost sa zica altfel: “Doamne, eu am gresit, am nedreptatit, am furat, am batut – iata, m-am spovedit! Nu mai fac de-acum incolo, dar pastrez banii!”. Pai nu trebuie sa ispasesti? Auzi: impatrit dai inapoi! Asta este o mare taina. Nu zici: “Am furat”, pe urma te spovedesti, zici ca nu mai faci altadata si … tii banii. Ci trebuie sa vin la tine, sa-ti dau de patru ori mai mult, sa ma ierti – asta e canonul! Asta cand am gresit in public, dar cand am gresit in taina, in fata lui Dumnezeu trebuie sa fac canonul: metanii, rugaciuni, post. Cum altfel?! Nu trebuie cumva sa patimesc pentru pacatele mele? Ca Hristos a patimit cand ne-a iertat – nu ne-a iertat asa, sufland asupra noastra. El cu adevarat a patimit. Si noi trebuie sa patimim, impreuna cu Hristos, pentru pacatele noastre.

– Sentimentul de rusine nu a revenit si la celelalte spovedanii?

– A revenit, pentru ca au revenit si pacatele. Tin minte ca o spovedanie importanta, “canonica”, a fost la Frasinei, la Parintele Paisie, cunoscut ca un calugar aspru. Ei, si atunci am vazut eu o spovedanie calugareasca! M-a luat cu catastiful, la intrebari, asa, in detaliu. Acolo chiar simteam ca e stramtorare mare pentru pacate. Si tin minte ca Parintele a luat cartea si a zis: “Pentru pacatul asta, spune atata; pentru asta, atata. Eu nu-ti dau canonul al mai mare, ti-l dau pe-al mai mic. Si mai vii sa mai stam de vorba peste un an!”.

Mi-a dat canonul, iar peste un an m-am dus si am simtit puterea de a nu mai cadea, in situatii in care eu cadeam de obicei. Asta vreau sa marturisesc: ca o spovedanie adevarata este cu adevarat lucratoare. Acolo am simtit ca, dupa ce am spovedit pacatul, nu l-am mai facut. Asta nu mi s-a intamplat mereu, cu toti duhovnicii la care m-am spovedit.

“Mila lui Dumnezeu m-a adus aici, la stana asta de la Oasa…”

– Parinte, sa ne intoarcem putin la perioada vietii sfintiei voastre cand ati fost profesor universitar…

– Cariera universitara a fost rezultatul unui “accident”, ca sa zic asa, pentru ca eu aveam de gand sa fac Limbi Clasice si sa ma duc intr-un sat de munte, sa ma insor si sa stau acolo, cu o biblioteca in spinare – caci nu-mi trecea prin cap ca se va ridica comunismul de la noi. Intamplarea a facut ca am iesit sef de promotie la sfarsitul facultatii, iar dascalii mei, fara sa-mi spuna, m-au planificat pentru invatamantul superior si cercetare. Asa ca m-am trezit chemat la Universitate, si toate proiectele mele de insingurare si izolare au trebuit sa fie reconsiderate.

Intre timp ma casatorisem, si in 1988 am devenit asistent suplinitor la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Limbi Clasice. In 1990, eu si alti profesori, rapiti de idealul asa-zisei revolutii, ne-am gandit ca Limbile Clasice trebuie sa devina temeiul culturii noastre viitoare si sa refacem vechile centru de cultura clasica la Iasi, Cluj, Timisoara. Eu am optat pentru Timisoara. La Timisoara doream sa refacem invatamantul teologic, sa fie unit cu o cultura autentica – adica preotii sa fie si oameni de cultura, si preoti – in sensul universal al cuvantului. Si ne-am pus pe treaba! Numai ca am inceput sa observ, dupa cativa ani de osteneli, ca cei care ne primeau cu zambete binevoitoare – si ma refer la cei care aveau painea si cutitul! – de fapt, in mod discret, ne puneau piedici. Incet, incet, am inceput sa inteleg ca nu se doreste nici cultura adevarata, nici teologie adevarata, cu atat mai mult nu se doreste ca scoala sa-si dea mana cu Biserica, iar cultura cu teologia. Acum imi este clar ca toate acestea sunt niste utopii, dar pentru noi, atunci, pareau lucruri posibile…

– Si cum ati reactionat cand v-ati dat seama de adevarata fata a mai-marilor de la Universitate?

– Am intrat in “catacombe” si am inceput sa fac un fel de voluntariat. In orele mele libere, in fiecare saptamana, ma intalneam cu studentii si faceam cateheze, faceam comentarii ale pericopei Evanghelice din Duminica urmatoare, faceam cate o catisma din Psaltire, citeam vieti de sfinti… Asta s-a intamplat o vreme, caci grupul nostru a inceput sa fie “incercuit” si mi s-a propus o bursa la Oxford. Adica, asa cum se intampla in lumea buna, atunci cand trebuie sa fii scos din functie, esti avansat! Nu am putut sa refuz si, cat timp am fost plecat, bietii studenti au inceput sa se risipeasca…

Dupa experienta din Oxford, m-am intors hotarat sa plec din invatamant. M-am retras insa abia dupa vreo cativa ani, cand, dupa toate mahnirile si tristetile provocate de-un invatamant in deruta – care nu mai era invatamant – a venit o indicatie sa ne dam doctoratul in forta. Adica in sapte luni trebuia sa-mi termin doctoratul! Si atunci am decis sa reziliez contractul, sa nu mai dau nici un doctorat si sa ma retrag. Scopul meu a fost nu sa ma fac calugar, ci sa ma retrag din “Babilonul cel mare” – si iata ca mila lui Dumnezeu m-a adus aici, la stana asta de la Oasa, si Ii sunt foarte multumitor Celui de Sus pentru acest dar!

– Dar cum s-a intamplat sa ajungeti la Oasa?…

– Acum sunt si niste lucruri pe care nu le pot spune (rade), dar iti dau numai doua exemple. In timp ce eu aveam luptele cu mediul acesta universitar, a venit la mine, pentru ca ma cunostea, Parintele Andrei – actualul exarh de la Alba, care era pe atunci staret la Oasa – impreuna cu Parintele Iustin. Si Parintele Iustin, actualul staret, mi-a fost student la Timisoara. M-au gasit spaland parchetul – faceam si eu curatenie, era intr-o sambata. Si au facut un gest la care nu ma asteptam: si-au suflecat manecile, si-au ridicat sutanele si s-au apucat sa frece dusumelele impreuna cu mine. Lucrul asta mi-a dat de gandit: “Uite, ce frumos le sade unui staret si unui preot sa lucreze alaturi de un mirean prapadit!”…

Si un alt exemplu. Parintele Andrei a venit la mine prin 2001 si m-a intrebat daca vreau sa merg la Sfantul Munte. […] Asa ca am mers impreuna cu Parintele Andrei la Sfantul Munte, acolo l-am cunoscut pe Staretul Efrem Vatopedinul, si mai multa “lume buna”, ca sa zic asa, si s-au legat niste prietenii, asa incat am putut sa stau mai mult in Sfantul Munte, si am mai mers si dupa aceea… Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca schimbarile mari din viata mea nu-mi apartin.

– Ce sfaturi le dati fostilor studenti care vin si va mai cauta aici, la manastire?

– Sa-si ia in serios optiunea: daca te faci pustnic, stai ca pustnicul – dar daca vrei sa-ti iei femeie si sa faci familie, atunci sa ai familie crestina. Si ma bucur ca majoritatea dintre cei care au fost in cercul meu au intre patru si sase copii. Deci au luat in serios viata de familie.

– Sa le ajute Dumnezeu si sa binecuvinteze neamul nostru cu nenumarate familii cu adevarat crestine. Multumim, Parinte Iona, pentru toate cele pe care ni le-ati impartasit…

A consemnat Raluca Tanaseanu

(Din: revista Familia Ortodoxa, decembrie, nr.12(47), 2012)

 sursa: razbointrucuvant.ro