S-a incetatenit in popor credinta ca iti poti afla viitorul prin “deschiderea cartii”. Daca vei intreba unde se “deschide cartea” si cine face acest lucru, raspunsul e simplu: doar in biserica si doar de catre preot. Iata cum preotul devine persoana care iti spune “tot ce va fi”. Nu stii de ce nu te poti casatori? Nu ai raspuns la necazurile care vin asupra ta? Nu cunosti ce vor ajunge copiii? etc, mergi la un preot care “deschide cartea” si nu vei mai avea astfel de intrebari. E o cale comoda, nu cere efort: rugaciune, post, metanii. Acesta este raspunsul unor oameni care cred in cele in care ar trebui sa se se arate necredinciosi. Insa, nu asa se fac pasi siguri in viata.
De unde obiceiul de a deschide cartea?
La Taina Sfantului Maslu exista o prevedere tipiconala care indica citirea unei rugaciuni cu Sfanta Evanghelie deschisa peste capetele bolnavilor. (Dupa ultima rugaciune si ungere, preotul care conduce soborul de preoti prezenti la Maslu, ia Sfanta Evanghelie si o da bolnavului sa o sarute si sa o deschida. Ceilalti preoti slujitori o tin deschisa deasupra capului celui bolnav, iar cel ce conduce soborul rosteste rugaciunea a opta, dupa care se face ungerea cu ulei sfintit). Unii preoti ies din cadrul liturgic si ajung sa faca din deschiderea Evangheliei un mijloc de asa zisa descoperire a celor ce vor fi. Asa se face ca pagina unde Evanghelia a fost deschisa, simbolizeaza ceva, cuprinsul ei capata prin deschidere o alta interpretare, culoarea inseamna realizare (daca vorbim de rosu) si neimplinire (daca e negru), etc. Si iata cum ajungem sa vorbim de preoti ghicitori, de persoane care “vad” lucruri care nu pot fi vazute decat cu ochii inchisi.
Aceasta practica este necanonica, pentru ca nu o gasim in cartile de cult. A folosi Evanghelia pentru astfel de cazuri, inseamna a nu cunoaste rolul si semnificatia ei.
De ce exista credinta ca preotul poate prezice?
In primul rand, marturisesc cei care apeleaza la astfel de practici, preotul nu te trage de maneca pe strada ca sa-ti ghiceasca, ceea ce denota ca din moment ce tu il cauti si nu el pe tine, e semn ca nu exista falsitate in aceasta “deschidere a cartii”. Pe de alta parte, el este persoana care are o legatura cu o putere dincolo de natura – cu Dumnezeu.
Dar se pierde din vedere ca Dumnezeu opreste cu severitate ghicirea viitorului. Inainte ca poporul evreu sa intre in Tara Fagaduintei, El ii descopera lui Moise regulile de purtare pe pamantul in care va ajunge: “Cand vei intra in pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da, sa nu te deprinzi sa savarsesti grozaviile acelor popoare. Sa nu se dovedeasca la tine vreunul care arde in foc pe fiul sau pe fiica sa, nici superstitios, nici talcuitor de semne, nici prezicator, nici fermecator, nici vrajitor, nici descantator, nici mag, nici din cei ce intreaba mortii. Caci este grozavie inaintea Domnului cel ce savarseste acestea si din pricina acestei uraciuni, Domnul Dumnezeu il va goni din fata Sa. Tu fii fara prihana inaintea Domnului Dumnezeului tau. Fiindca popoarele acestea pe care le vei alunga, asculta de talcuitorii de semne si de vrajitori, iar pe tine te opreste Domnul Dumnezeul tau” (Deuter. XVIII, 9-14).
Stim, s-a ajuns sa fie mai cautati cei care citesc gandurile, care vad de la distanta si interpreteaza orice vis. Dar atat cei care recurg la aceste practici, cat si cei care le savarsesc, sunt pe drumul care nu duce la intalnirea si unirea cu Dumnezeu.
Lectura, ca toate cele din lumea aceasta, e buna daca e cu masura. Ea nu trebuie sa devina obsesie, grija, dependenta (asemenea unor stupefiante, unor halucinogene), viciu nepedepsit (cum zicea Valery Larbaud). Pericolul e real, iar solicitarile sunt atat de aprige; zi de zi, ceas de ceas rotativele de pe intreg cuprinsul planetei pravalesc asupra-ne mii si mii de carti, brosuri, reviste, ziare, extrase, referate, tot soiul de material tiparit, caruia i se adauga cel xeroxat ori dactilografiat. Parca vin toate si ne bat la usa, ne roaga, ne cer, ne someaza sa le citim, sa luam aminte la ele, sa nu fi fost zamislite de haram, raspandite de izbeliste printre oameni. Sunt voluminoase, cele mai multe, chiar si cele de nefictiune si distractive, cronofage asadar si nemiloase. (Nici un autor care se respecta nu mai publica astazi un roman sau un studiu desfasurat pe mai putin de cinci sute de pagini). Cat de auster si totodata de induiosator se roaga sa nu fie trecute cu vederea! Si cum mai dau de inteles ca nimic nu stim si neinformati ramanem daca trecem nepasatori pe langa ele.
La inceputul vietii e bine, gandesc, sa citim de toate, de-a valma, cu nesat si nediscriminatoriu. Apoi selectiunea, totusi, se impune. Cu cat devin tipariturile mai numeroase cu atat pare timpul de care dispunem pentru a le citi (ori frunzari) mai scurt, mai chircit, mai zorit a curge si a ni se sustrage si risipi printre degete, printre secunde, printre chemari si treburi. N-avem incotro: ni se impune o rigoare, o disciplina. Englezii, popor cult si civilizat, nu sunt dedati excesului de lectura, insa citesc temeinic si atent cartile fundamentale.
Cum sa renuntam, totusi, la bucuria citirii ahtiate, dezordonate si a patimasei cufundari in aventura aceasta mereu captivanta, mereu imbietoare, cu adevarat fara pereche? Lectura, vai (ori slava cerului), e inca semnul distinctiv al omului “de calitate”, al celui ne-robit cu totul vremelniciei. Audio-vizualul nu a izbutit inca sa-i desfiinteze prestigiul, poate nici macar sa-l scada simtitor.
Pana una-alta, n-am iesit cu totul din galaxia Gutemberg, ne apropiem doar de regiunile ei frontaliere. Celor din generatia mea contactul cu o carte noua, descoperirea unui scriitor, a unei opere, le-au mai ramas printre placerile pe care si acum le pot gusta din plin si fara a se rusina.
Lectura e o fapta individuala, de insingurare si izolare? un refugiu, o parasire (temporara) a tribului? Atunci e intru adevar necesara: fiinta omeneasca e astfel construita incat are neaparat nevoie de asemenea perioade de repliere asupra sa, de auto-reglare de contact numai cu fortele si resursele proprii. Lectura e un soi de realimentare cu combustibil, de refacere a potentialului energetic propriu repus in legatura directa, cu ceva nenumit, ceva analog acelor uriase cantitati de hidrogen despre care astrofizicianul Fred Hoyle spune ca apar de nu se stie unde in cosmos.
Structuralismul ofera cititorilor de azi carti inteligente, sec arogante si glaciale. Altadata beletristica ne imbia cu istorisiri si naratiuni care nu sovaiau a face apel la emotie, de nu si la simple sentimente. Nu exista riscul – daca metoda structuralista se mentine – ca lectura sa se prefaca si ea in travaliu mecanic, in cunoastere mai mult sau mai putin computerizata?
Dar fi-vor oare cartile (asa cum le cunoastem noi) produse existente in veacurile viitoare? Le vor lua locul mijloacele de informatie in masa? Ori altceva cu totul necunoscut noua?
O carte tiparita in secolul al XX-lea se deosebeste mult de papirusurile antichitatii ori de pergamentele frumos caligrafiate si ilustrate in culori ale evului mediu. Exista intre ele un ce comun care si statorniceste perenitatea actului profund omenesc al lecturii: patrunderea omului in fantezie (Edmond I Jaloux: nimic nu dezvolta imaginatia mai sigur decat citirea cartilor), in vis, in metarealitate dar si in universul sau particular, in ceea ce limba noastra – doar ea, ne face cunoscut Constantin Noica – numeste sinea.
Pentru aceasta nu cred sa dispara – oricare-i vor fi avatarurile si denumirile – lectura din nomenclatorul indeletnicirilor specific omenesti. Ceasurile (ori clipele) de raport “fata catre fata” dintre eu si sine au, cine stie, caracter aprioric, fac parte din predispozitiile noastre genetice. Eu unul am scris – si nu e prea mult de atunci – ca a fost o vreme cand mai toate cartile ii erau omului prietenesti si de folos, apropiate, calde, si intime; si exclamam: Ce frumos ninge in romanele lui Dickens si in nuvelele lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti!
Asa cred si acum, dar tinand seama de formidabila multiplicare a numarului cartilor si de pilda ucenicului vrajitor, privesc lectura ca pe un eveniment mai grav si mai implicat in probabilitati complexe. Cartile sunt daruite cu insidioasa putere de adanca patrundere in cugetul si inima celor care le deschid cu intentii candide si invoiesc a da audienta mesajului lor. Sa stam, de aceea, drepti, sa stam cu luare aminte, sa stam cu grija: sa nu carecumva sa corupa ce este mai bun in noi.
Cartile pot fi leac si antidot si otrava. Sa le deschidem larg portile, mereu curiosi, mereu ospitalieri, nu insa fara trezvie. Parafrazand cuvintele Junimei (intra cine vrea, sta cine poate): citim fel de fel, asimilam ce este de priinta dezvoltarii eului nostru intim, fiintei noastre si persoanei noastre de sine statatoare, daruita cu putere de judecata si apreciere pe cont propriu.
Cum de n-as avea incredere in lectura (ori in echivalentul ei) vazand cozile degraba formate in fata librariilor unde se pune in vanzare un roman de Balzac, de Dostoievski, de Rebreanu ori de Jules Verne, Istoria Romei a lui Mommsen ori poeziile lui Ion Barbu? Ma paste gandul ca oricare dintre rabduriii cumparatori ar fi gata sa asume sarcina preluata, intr-o nuvela fantastica a lui Ray Bradbury, de cei ramasi credinciosi vechilor, bunelor noastre prietene: cartile.
In vecinatatea omului credincios traieste omul aparentelor. Este tipul de om care depune mai mult efort sa para, decat sa fie drept, milostiv, smerit, … Primeste apelative care nu-l definesc. Atunci cand ne inrudim cu el, ajungem sa ne prezentam in fata altora drept ceea ce nu suntem.
Eforturile pentru intretinerea acestui om solicita mai mult decat eforturile pentru permanentizarea autenticitatii. Pierdem din vedere ca in viata nu poti sa pari multa vreme ceea ce de fapt nu esti. Un timp poate, insa pentru totdeauna, sigur nu.
Cel ce traieste prin omul aparentelor, are parte numai de ornamentatie. Preocuparea lui este sa se impodobeasca cu atribute care nu izvorasc din inima. Inchide in el frumuseti nebanuite si se iroseste in a lega de el, pentru mai multa vreme, diverse virtuti.
Cine vede in omul falsitatii omul tuturor darurilor, nu se afla in adevar. Acest tip de om te lipseste de tot ce ai tu mai important: a exista! A exista inseamna a trai prin darurile primite.
Trebuie sa retinem ca la Judecata de Apoi, Dumnezeu va vorbi cu “ceea ce suntem”, iar nu cu “ceea ce parem a fi”. Caci si viata vesnica nu-i o parere, ci o realitate.
A fi bun este in firea noastra. A fi fals sta in nefirescul firii noastre. De aceea putem afirma fara retinere ca e mai usor sa fii bun, decat sa pari bun.
Stai, cu lumanarea aprinsa, in fata usilor imparatesti, din icoana Hristos te priveste cu nesfarsita mila si duiosie, dar si cu o anumita severitate. Ai venit incetisor la chemarea preotului: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!” Frica de Dumnezeu (in acceptia ei reala: pozitiva) ti-e, parca, mai mare decat oricand, credinta ai, caci altfel nu te-ai afla aici (dar asta nu-i chiar mare lucru – si dracii au!), cat despre dragostea ta, stii doar ca nu este pe masura. Esti de tot pierit, ti-e teama sa nu fii alungat deodata ca unul care nu ai haina de nunta, sa nu ratezi intalnirea mult dorita, precum altadata fecioarele cu candela goala…
Te-ai spovedit, pe cat ti-a fost in putere tie si duhovnicului tau s-o faceti, ai fost dezlegat de atatea si atatea pacate, o lista lunga a fost citita in acest sens si aproape ca nu era pacat pe care sa nu-l fi facut, macar cu gandul. Dar duhovnicul a ramas in urma, te vegheaza eventual de departe cu rugaciunile sale parintesti, iar tu esti singur in fata Potirului si in potir nimeni altul decat Cel spre care te indeamna si ultima fibra a fiintei tale, Cel la a carui prietenie ravnesti, dar pentru care nu lucrezi prea mult, Hristos smerindu-Se, pana la puterea ta slaba de primire, sub chipul chenotic al painii si al vinului.
Si in aceasta situatie de criza teribila, in aceasta clipa de suspendare, il auzi pe preotul liturghisitor incepand a douasprezecea rugaciune dintre cele ale canonului de dinainte de Impartasanie, apartinand, dupa traditie, Sfantului Ioan Gura de Aur: “Cred, Doamne, si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.”
“Cel dintai sunt eu…” Este aici altceva decat un orgoliu divin sau decat o ipocrita smerenie. Simti ca este adevarul si, paradoxal, in ciuda preeminentei tale fata de toti pacatosii lumii, de pretutindeni si dintotdeauna, te simti mangaiat. Nu esti numai primul, esti si cel din urma, si pana la urma esti unicul, pentru ca acum, fata catre fata cu Creatorul, Mantuitorul si doritul tau Prieten, ai incetat pentru cateva clipe orice judecata, orice raportare la altii.
Geniala aceasta inspiratie a Sfantului Ioan Hrisostom, dar si a celorlalti Sfinti Parinti care i-au asezat in acest loc rugaciunea in canon. Fara ea cred ca nici nu am fi in stare sa ne apropiem impacati de Sfanta Impartasanie. Sfintii Parinti nu erau “ritori”, nu compuneau rugaciuni ca si cand ai face literatura, nici nu le intocmeau pentru altii. Rugaciunile sunt expresia trairii lor celei mai autentice.
Cand Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca dintre pacatosi cel dintai este el, isi asuma total aceasta conditie, ceea ce, privit intr-o lumina duhovniceasca si dinlauntru, este cat se poate de corect. Din potir, Hristos proiecteaza asupra ta o lumina atat de puternica, incat te simti de tot gol, dar, in acelasi timp acoperitoare, si ocrotitoare prin blandetea ei.
Pana la urma, viata noastra, aici si intru vesnicie, depinde foarte mult de acest “ccel dintai sunt eu”. Usile imparatesti ale Sfintei Sfintelor si portile raiului ti se pot deschide cand inima ta va murmura in deplina asumare si parere de rau acest adevar.
Omul a fost lansat de Dumnezeu la apa, pe “marea vietii”, sa se calatoreasca in aceasta lume, ca o nava impecabila (fara hiba, va sa zica). Primul pacat, savarsit de om in rai, i-a produs alungarea si plecarea sa in lume, ca sa-si caute norocul, cum se spune in povesti. Norocul nu l-a prea gasit, in schimb s-a cam ratacit si, pentru a iesi la liman, a fost necesar ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvantul, sa coboare dupa el si sa-i puna la indemana, spre putinta de reintoarcere, scara de aur a invataturii Sale, probata prin viata jertfitoare de fiecare clipa. Ramane acum numai ca omul sa aburce la acest suis nesfarsit.
La nivelul personal al fiecaruia, pacatul se adauga de la intrarea sa in viata. Se stie ca si numai o zi de-ar vietui omul, tot ar pacatui intr-un fel sau altul in fata lui Dumnezeu. Mai “nevinovat” la inceput, tot mai responsabil pe urma, o data cu urcarea in varsta. incet, incet, ne trezim cu un sac greu de pacate in spate care ne cocoseaza, ne striveste. Si atunci, cautam pe cineva care sa ne ajute sa nu ne prabusim sub el, care sa ne usureze povara, si acesta nu poate fi decat duhovnicul bun: Duhovnicul.
Un sentiment apasator de pacatosenie il insoteste, de-a lungul intregii sale vieti, pe credinciosul implicat. Cum poate fi compatibil sentimentul acesta cu bucuria? Mai este ea posibila si in ce conditii? Mai ales ca prima porunca data de Hristos dupa inviere aceasta este: “Bucurati-va!” (Matei 28, 9) si asta cu atat mai mult cu cat la cei vechi, din primele veacuri crestine (la Sfantul Ioan Casian, de pilda), intristarea aparea pe lista pacatelor.
Bucuria adevarata nu ne poate veni decat tocmai din existenta lui Dumnezeu si din gesturile Sale delicate, irumpand dintr-o netarmurita iubire, pentru noi toti la un loc si pentru fiecare dintre noi in parte, din splendoarea creatiei, din convorbirile cu El, din reciprocele impartasiri (“Noi insine, si unul pre altul, si viata toata lui Hristos Dumnezeu sa i-o dam!”), din realitatea invierii si a vietii vesnice paradiziace in veacul ce va sa vie.
Timpul si spatiul, eternitatea si infintul, impartite cumsecade cu ceilalti, in proximitatea desavarsit-luminatoare a lui Hristos, intru prietenie, prin permanenta inviere – aceasta este bucuria la care suntem indemnati si chemati. Bucuria vine si din aceasta posibilitate ce ni s-a oferit, prin dumnezeiasca milostivire, de a pregusta din cele ceresti inca de aici, de pe pamant. in pacate petrecand noi aceasta viata, putem fi bucurosi numai inscrisi in stradania necontenita de a accede la lumea izbavita de pacat a eshatonului.
Cum ar arata viata noastra daca n-ar fi pacatul? Ar fi raiul pe pamant, fara indoiala. Pacatul este cel care ne-a separat de raiul initial, pacatul ne poate lipsi de raiul final. Pacatul strica prietenia, si mai ales, in chip cu totul dramatic, prietenia cu Dumnezeu. In loc sa urci, si sa accezi si la conditia de prieten, ramai numai la aceea de rob, nici aceea inteleasa cum se cuvine.
E pacat! Ce pacat! Sunt expresii folosite adeseori pentru a exprima realitatea in legatura cu ceva care se pierde, se risipeste inutil, caci pacatul asta este – risipire sterila a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: curatie si disponibilitate spre bine, spre rodire. Toata lupta Bisericii, in intregul ei istoric, este aceea de a-l ajuta pe om sa nu plece de aici in pacat, ci impacat – cu sine si mai ales cu Dumnezeu.
O grija de sama a gospodinelor, in preajma Craciunului, este facutul turtelor si al colacilor pentru ziua de ajun.
Turtele se fac din faina de grau “cernuta cu sata cea deasa”. Faina se cumpara din targ, ori o are gospodina macinata din graul sau, la moara satului. Faina se moaie in apa calduta si se sara. Aluatul, – numit prin partile jud. Tecuciu mai ales pane, – nu se dospeste.
Din aluatul bine framantat, se rup bucatele, una cate una, se framanta din nou si apoi se intinde, -se lateste, se turteste, – cu sucitorul sau ciucitorul, un bat rotund si neted, cu care, apasand cu incetul peste aluat, intinde si subtiaza prefacandu-l intr-o foaie rotunda, mare cat o farfurie sau mai mare inca.
Dupa ce foaia sau turta s-a subtiat in de-ajuns se ia binisor, ca sa nu se rupa si se pune pe plita, – tuciul sobei de tinichea, pe o tabla, – tinichea, – asezata pe jaratec sau pe fierul plugului pus asemenea in foc, ca sa se coaca turta. De pe turta incep sa se ridice un fel de besici cari indata se rumenesc sau se ard, lucru care face ca turtele sa aiba un gust placut. Dupa ce foaia de turta s-a rumenit pe o parte, se intoarce si pe cealalta, ca sa se coaca. In urma, turtele se pun clit, adica una peste alta, pe soba sau pe polita, ca sa se usuce pe deplin.
Intaia turta pe care gospodina o face, se numeste turta-vacii. Ea se coace tocmai la Boboteaza, cand se da vacii odata cu taratele ca s-o manance, avand gospodina credinta ca in chipul acesta vaca sa va fi laptoasa.
Turtele se mai numesc si scutecele sau pelincele, – pelincutele Domnului, – inchipuind, dupa credinta poporului, pe cele ce au slujit la nasterea pruncului Hristos.
Colacii se pregatesc fie pentru colindatori, numindu-se prin unele parti si colindate, fie pentru masa ajunului, fie pentru pomenirea mortilor. Dupa ce panea pentru colaci se plamadeste, – in anii din urma numai cu plamada facuta din drojdii de vin, numita si drojdii, – dupa ce se framanta si se lasa ca sa rasara, adica sa inceapa a creste, obisnuit pe cuptor la caldura, invelind covata cu blani, dupa ce panea se fereste ca nu cumva frigul sa o “dea’napoi” din crescut, se framanta din nou pe masa, si cu manile, rupandu-se bucati-bucati, se preface in vite groase ca degetul, din cari se impletesc covrigii, – cei dintr-o singura vita,-colaceii din doua vite si colacii, din doua vite impletite si incunjurate cu o alta vita.
Obisnuit covrigii se vor da colindatorilor marunti, cu colaceii se vor rasplati colindatorii cei mai multi, iar colacii se vor da flacailor, colindatorilor neamuri, vor impodobi masa de ajun si se vor da de pomana.
Gospodinele nevoiase, dupa cum vom vedea, vor inlocui atat turtele cat si colacii, prin felii sau bucati de pane din targ. Prin Bucovina, se fac colaci “rotunzi ca soarele si ca luna”.
De aluatul de Craciun se tin o suma de credinte si datine.
Aluatul, din care cu nici un chip nu se imprumuta, este dospit ca sa se oua gainile si sa fie sanatoase peste vara, iar vitele sa se plodeasca, adica sa fete. Unele gospodine se feresc chiar de vecinele lor cari vin intr-adins ca sa poata ciupi cateva farmaturi de aluat, ca sa ia sporul si mana vacilor de la acea casa. Daca o femeie poate lua aluat dospit de la trei case, daca dintr-insul face o pane si daca o mananca apoi cu toti ai casei sale, fara sa piarda o farmatura macar din acea pane, se crede ca acea femeie va avea closte multe, cari vor cloci bine si vor scoate pui multi, de cari uliul nu se va putea atinge.
Daca se pastreaza acest aluat pentru mai tarziu, el se poate folosi pentru tamaduirea vitelor bolnave de deochiu. Prin unele parti, gospodinele pun cate un copil de ieau cu gura de noua ori din aluat, tinand manile la spate. Din aceste noua muscaturi se face un dodomete care se coace intre soba si care, sub numele de aluat de la Craciun, se intrebuinteaza pentru diferite boli de stomac la oameni si la dobitoace.
Prin alte parti, aluatul de la Craciun se face in seara Craciunului. Unele babarese, aduna si muguri de prun rosior, mar dulce, alun, vita, gorun si cires, ii descanta si ii pastreaza peste an, pentru de mancaturi, tot o boala de stomac.
Prin Bucovina, femeile fac un creciun, un colac in chip de 8, care se pastreaza pana primavara, cand se afuma si se tamaie boii si plugul inaintea pornitului la arat. Acest creciun se pune atunci in barsa plugului si cand plugarii ajung la tarina, il mananca.
Dupa ce panea se da in cuptor, femeile pun un carbune stins deasupra jaratecului. Daca acest carbune se aprinde indata, se crede ca peste vara popusoii vor fi buni, si anume vor rodi bine cei sa-manati mai in frunte, adica mai timpuriu; daca se va aprinde mai tarziu, vor fi buni popusoii samanati mai la urma; tot astfel se judeca si pentru cei mijlocii.
In sfarsit, alte gospodine, dupa ce dau panea in cuptor, noaptea, pana a nu rasari soarele, merg in gradina cu lopata ridicata si striga :
- Cum e cuptorul si lopata plina de pane, asa sa fie copacii, – pomii, – plini de poame.
Mănăstirea ortodoxă Hamatoura ne oferă pe situl său posibilitatea de a trimite e-cards în limbile engleză, arabă şi greacă. Dintre acestea remarcăm cea cu Naşterea Domnului şi Sfântul Nectarie.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Catavasiile Nasterii Domnului
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Colind bizantin – Marian Moise
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Inchinarea pastorilor
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Leganelul lui Iisus
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Marian Moise – La Betleem
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Sfantul copilas
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Tanarul crai
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Trei crai – Marian Moise
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Troparul Nasterii Domnului
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Un film cutremurator despre rezistenta anticomunista din munti. Scurtmetrajul reconstituie momentele ce premerg executarea ultimilor partizani. A fost prezentat la Institutul Cultural Roman si la Muzeul Taranului Roman.
Partizanii libertăţii (2009) a fost produs de Televiziunea Română în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR).
Filmul reconstituie viaţa, lupta şi moartea ultimilor partizani din Grupul de rezistenţă de la Nucşoara. Cei 16, ofiţeri, învăţători, preoţi, ţărani au fost executaţi la Jilava, în Valea Piersicilor în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959. Maria Plop a murit în ianuarie 1962, după ce fiica de doi ani i-a fost luată din închisoarea de la Miercurea Ciuc.
Ioana Voicu Arnăuţoiu, violonistă, conferenţiar universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti este fiica născută în munţi a Mariei Plop şi a lui Toma Arnăuţoiu, arestată odată cu mama ei şi împărtăşind de la vârsta de doi ani condiţia de deţinut politic.
Sfantul Ierarh Spiridon este cinstit in mod deosebit la biserica din orasul Corfu, Grecia, unde se pastreaza cinstitele sale moaste. Si in ziua de astazi, Sf Spiridon face mari minuni, cea mai vadita dintre ele fiind aceea ca… papucii din picioarele sfintelor sale moaste, in racla, SE TOCESC in timp, trebuind mereu schimbati – semn ca… Sf Spiridon alearga prin lume, la cei care il cheama, pentru a le da ajutorul!
Presa internaţionalã a scris, în ultima sãptãmânã, despre violenta campanie electoralã care a agitat “cea mai coruptã/sãracã ţarã din Europa”, România. Din pãcate, comentatorii internaţionali nu analizeazã legãtura dintre corupţia vieţii publice româneşti şi violenţa campaniei electorale. Dacã recentele alegeri ar fi adus la putere partidele unor Corneliu Vadim Tudor sau George Becali, atunci probabil cã s-ar fi vorbit, previzibil, de legãtura dintre criza economicã şi “recrudescenţa extremei drepte” şi deci a “violenţei”. Iar românilor li s-ar fi prescris şi mai multã vaselinã corporat-globalistã împotriva “cancerului rasist”. Dar cum criza economicã nu a dus din fericire la recrudescenţa extremistã cu pricina, ci la victoria chinuitã a unui preşedinte neoliberal susţinut de Bruxelles,[i] sursele violenţei electorale rãmân un mister pentru analiştii occidentali şi chiar pentru unii comentatori români, care se mulţumesc doar sã deplângã josnicia întregii campanii electorale şi sã condamne hãituirea mediaticã a Preşedintelui Bãsescu şi a oamenilor lui.
E adevãrat cã oligopolul mediatic exercitat de triada Vântu-Voiculescu-Patriciu, aflaţi în conflict deschis cu Preşedintele Bãsescu, a jucat un rol important în manipularea şi înveninarea campaniei electorale. E adevãrat cã “mogulii” şi-au fãcut averile într-un mod care nu suportã lumina zilei. E adevãrat cã “exerciţiul” democratic românesc e la nivel, preşcolar, de bastonaşe (pe spinarea omului cinstit) şi cârligaşe (în buza electorului naiv). E adevãrat cã “vechile structuri” sunt încã la putere în România. E adevãrat cã trebuie sã scãpãm de ele. Singurul lucru neclar e însã dacã Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui sunt parte a soluţiei sau parte a problemei.
Dupã pãrerea mea, Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui sunt parte a problemei. Violenţa încleştãrii dintre Preşedintele Bãsescu şi “mogulii PDSR” mi-a adus aminte de sãlbãticia confruntãrilor dintre troţkişti şi stalinişti, sau dintre socialiştii şi comuniştii francezi. Singurul mod în care poate fi explicatã şi înţeleasã aceastã violenţã e ca o ceartã în familie, în familia stângii româneşti în cazul nostru. Bãtãlia dintre minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Bãsescu şi oligarhii economici ai PDSR-ului nu e o bãtãlie între o variantã de modernizare şi una de stagnare a României, aşa cum a prezentat-o Preşedintele Bãsescu. Nu e nici bãtãlia dintre douã versiuni de modernizare: una liberal-conservatoare şi cealaltã socialistã. Ambele tabere sunt, cu nesemnificative excepţii, dedicate globalizãrii, secularizãrii sau instrumentalizãrii religiei în favoarea ingineriilor sociale, pierderii suveranitãţii României în favoarea U.E. şi revoluţiei democratice globale. Ambele tabere, când au avut ocazia, au “privatizat” România cu mari pierderi pentru ţarã şi cu bun profit pentru ele însele. Fiecãrui oligarh PDSR îi corespunde un oligarh PDL. Fiecãrei minciuni iliesciene (de genul: “Nu ne vindem ţara!”) îi corespunde o minciunã bãsescianã (de genul: “Voi susţine micii întreprinzãtori”). Jaful corporat, fie cã e românesc, fie cã e strãin, e acelaşi, şi e straniu ca nişte neoliberali dedicaţi susţinerii multinaţionalelor occidentale corupte sã fie atât de înverşunaţi împotriva corporaţiilor româneşti corupte. Lupta stângii iliesciene împotriva dreptei conservatoare în anii ’90 a fost amplificatã de lupta falsei drepte bãsesciene împotriva unei a treia forţe conservatoare în anii 2000. Şi oamenii lui Iliescu şi oamenii lui Bãsescu au sabotat şi hãituit dreapta conservatoare sub acuzaţia de “legionarism”.[ii]
Minigarhii intelectuali ai Preşedintelui Bãsescu au fost ani de zile pe statele de platã ale mogulilor Patriciu-Vîntu-Voiculescu. Impertinenţei activiştilor PDSR îi corespunde sfruntarea “elitei” PD-L.[iii] Minciunilor populiste PDSR-iste îi corespund aburelile elitiste PDL-iste.[iv] Unii te înjurã securist, ceilalţi se oţãrãsc la tine în francezã de Bruxelles. Unii te fac “haimana” sau “golan”, ceilalţi îţi spun, mai rafinat, cã eşti “scelerat” (Mircea Mihãieş despre Crin Antonescu), cã ai “inima ca un cur”, cã poporul român e un popor de psihopaţi fascişti, şi cã România profundã e populatã doar de beţivi, manelişti şi violatori.[v] Unii te înghiontesc cu patul puştii cãtre locul execuţiei, ceilalţi te duc de nas cãtre groapa comunã. E, în toate, un amalgam de modalitãţi şi intensitãţi ale dispreţului securist/nomenclaturist pentru poporul român. Popor care trebuie folosit şi care e “bun” doar atunci când îţi legitimeazã prin vot jecmãnitorii, aşa cum o demonstreazq recentul entuziasm populist al unui Vladimir Tismãneanu.[vi] E bãtãlia dintre douã mafii care doresc sã controleze beneficiile “modernizãrii” României. în absenţa unei economii care sã mai poatã fi privatizate, politica a rãmas modul preferat al mafiilor româneşti de a socializa pierderile şi de a privatiza profiturile. De a profita de pe urma nimicniciei unei Românii în genunchi.
În esenţã, Preşedintele Bãsescu a câştigat o victorie îndoielnicã pentru cã a jucat, ca şi adversarul, cu cãrţi mãsluite. Fârtaţii Preşedintelui au fost la fel de mincinoşi ca şi nefârtaţii lui. Minciuna Preşedintelui a mers umãr la umãr cu minciuna Opoziţiei. Impostura anticomunistã a Preşedintelui a fost balansatã de impostura Capitalistã (Democratic/Parlamentarã) a Opoziţiei. Preşedintele Bãsescu a fãcut apel la “popor”. Care popor? Cel plecat, cel “legionar” sau cel intrat prea repede în pãmânt? Care popor? Cel descris de ambasadorul Teodor Baconsky, cu doar câteva zile înainte de victoria lui Traian Basescu, drept: “O populaţie dominatã de resentiment, complexe obscure, neseriozitate, dezbinare, instabilitate emoţionalã şi distorsiuni cognitive”?[vii] |ntr-o ţarã îmbãtrânitã prematur de ultravioletele globalizãrii, la care elitele noastre se bronzeazã artificial, într-o ţarã în care, în curând, numãrul parlamentarilor s-ar putea sã-l depãşeascã pe cel al popula]iei sub 18 ani, într-o ţarã pe cale de a deveni doar un ţinut, Preşedintele face apel la “popor”.
Pentru ca sã poţi face apel la popor ca la o instanţã supremã trebuie sã tratezi poporul ca pe o instanţã supremã. Nu poţi sã asmuţi asupra lui o armatã de arendaşi care sã-l mintã, sã-l insulte, sã-l vândã, sã-l prostitueze, sã-l drogheze, sã-l batã şi sã-l mulgã pentru ca apoi sã vii, senin, sã faci apel la popor. Când faci apel la o curte superioarã de justiţie faci apel la nişte magistraţi inamovibili. Or, au proclamat Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui inamovibilitatea poporului român? Pot cei care trateazã poporul român ca pe un bun fungibil şi perisabil sã facã apel la poporul român? Pot cei care batjocoresc chipul lui Hristos în sufletul poporul român sã se roage apoi în faţa acelei icoane? Poate un popor sã facã “minuni” dacã nu jertfeşti ceva pentru el, pentru chipul lui Hristos din el? Dacã nu te lepezi de Satana pentru el? Poţi sã te faci frate cu dracul ca sã treci puntea, dar acea punte nu duce la Dumnezeu. Ci la altã punte, peste alt abis, şi la alt abis fãrã nici o punte. Elitele politice şi intelectuale româneşti şi-au petrecut ultimii douãzeci de ani tot trecând punţi, când tot ce le-ar fi trebuit ca sã iasã din labirint ar fi fost o scarã. Dar verticalitatea obligã, şi elitele româneşti sunt fericitele posesoare ale unei nobleţi care nu obligã la nimic.
Dupã ce au petrecut ani buni fãcând elogiul “moderaţiei” şi atacând “radicalii”[viii] şi “rigiditatea” unui Corneliu Coposu care, în viziunea ideologului-şef al taberei Preşedintelui Bãsescu, a refuzat “concilierea” cu FSN-ul lui Ion Iliescu, minigarhii intelctuali ai Preşedintelui au descoperit, pe ultima sutã de metri, deliciile “talibanismului anticomunist” (apud Zoe Petre). Aceeaşi oameni care au atacat pieziş fermitatea cu care “radicalii” ortodocşi au respins instrumentalizarea politicã a Sfintei |mpãrtãşanii în “cazul Corneanu” s-au dedat acum la insulte grosolane în beneficiul Preşedintelui Bãsescu.[ix] Se vede treaba cã “moderaţia” în slujba lui Hristos merge mânã în mânã cu “fermitatea” în solda Preşedintelui Bãsescu atunci când trãieşti pe seama lui Hristos pentru Preşedintele Bâsescu. Dar şi “moderaţia” şi “radicalismul” oamenilor Preşedintelui sunt false. Şi dacã înţelegem acest lucru vom înţelege şi de ce violenţa campaniei electorale e un simptom al României îngenuncheate. Şi vom înţelege şi cã România e îngenuncheatã pentru cã elitele care ne conduc – oligarhii economici, baronii politici şi minigarhii intelectuali – falsificã, bruiazã şi manipuleazã legãtura poporului român cu propria lui realitate.
2. România renãscutã?
Resuscitat, în contextul rãzboaielor religioase din secolul al XVII-lea, idealul “moderaţiei” era opus celui al “entuziastului” puritan, al “fanaticului” care nu vede realitatea. Ca atare, moderaţia nu e în principal o chestiune de ton – ponderat –, de algoritm politic sau de compromis moral. Moderaţia presupune în primul rând fidelitatea reprezentãrii realitãţii, pe care fanatismul o neagq. Principalul defect al fanaticului nu e acela cã ridicã vocea, ci cã pierde din vedere realitatea, cã nu se raporteazã la ceea ce existã. Opusul moderatului nu e doar fanaticul, ci şi impostorul. Oricine falsificã realitatea, de bunã-credinţã (fanaticul) sau din spirit mercenar (impostorul), e un om opus moderaţiei pentru cã nu are o relaţie normalã cu realitatea, pentru cã nu reprezintã corect realitatea. Ca atare, deţinutul politic aflat sub torturã care strigã, cu ultimele puteri, cã “unu şi cu unu fac doi” e adevãratul moderat, şi nu bruta securistã care îi repetã, cu voce ponderatã şi cruzime manieratã, cã “unu şi cu unu fac trei”.
Moderaţia nu înseamnã veşnica disponibilitate de a negocia adevãrul. Pentru cã asta ar însemna sã ne credem stãpânii adevãrului. Moderaţia înseamnã a mãrturisi adevãrul. Moderaţia depinde de capacitatea de a recunoaşte adevãrul şi de a lãsa moştenire obişnuinţa lui. Dacã acceptãm cã moderaţia presupune în primul rând a nu lãsa fanatismul sau impostura sã îţi tulbure modul de a te raporta corect la realitate, atunci acceptãm cã, silit sã se confrunte cu falsificarea realitãţii şi a modurilor ei de reprezentare, moderatul va deveni ferm sau radical. Moderat e orice om normal, adicã orice om care tinde cãtre bine prin adevãr. Moderatul ferm e conservatorul, adicã orice om care încearcã în mod conştient sã apere realitatea şi reprezentarea ei fidelã.
Dar atunci când moderaţia înseamnã doar a adopta poziţia de mijloc în orice situaţie, a te fofila oportunist, a minţi timid, a cãuta sã te descurci şi sã te ai bine cu toţi, atunci moderaţia devine echivalentul abilitãţii de a discerne minciuna profitabilã. Şi fermitatea cu care e înmulţitã aceastã “moderaţie” rezultã în sfruntare. “Radicalismul anticomunist” al Preşedintelui Bãsescu, clãdit pe falsificãri iniţiale şi pe oportunisme de parcurs,[x] nu a fost decât o sfruntare ideologicã: adicã o minciunã proptitã de entuziasm mercenar.
Ceea ce au pierdut din vedere Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui e cã radicalismul anticomunist, condamnarea comunismului adicã, e parte a luptei pentru adevãr în viaţa publicã româneascã. Condamnarea comunismului e o subspecie a luptei pentru adevãr. Condamnarea comunismului nu are deci nicio valoare dacã e instrumentalizatã în folosul minciunii de partid şi de stat. E doar compromisã. Condamnarea comunismului nu scuzã turpitudinea moralã şi necinstea intelectualã a unor elite politice şi intelectuale care au transformat suferinţa pãrinţilor şi bunicilor noştri în jeton de jucat la ruleta politicii în speranţa cã, pe baza lui, pot câştiga un nou mandat, o nouã amantã, o nouq sinecurã, un nou jacuzzi.
Condamnarea comunismului nu are valoare decât dacã e fãcutã ca reprezentare corectã a realitãţii româneşti, adicã şi a istoriei româneşti. Pentru cã realitatea e vãzutã şi nevãzutã. Realitatea omului e şi trup şi suflet. Şi suferinţã, şi speranţã. Şi trecut, şi viitor. Şi mizerie, şi potenţial. Or, Preşedintele Bãsescu şi oamenii lui s-au fãcut vinovaţi, ca şi mogulii PDSR, de falsificarea realitãţii vãzute. Mogulii, de exemplu, au exagerat pânã la caricaturã defectele Preşedintelui Bãsescu. Pe de altã parte, elita Preşedintelui Bãsescu a redus la caricaturã istoria poporului român.[xi]
Dar, mai presus de orice, oamenii preşedintelui Bãsescu s-au fãcut vinovaţi de pervertirea şi falsificarea realitãţii nevãzute a acestui popor, de destrãmarea cinicã a sufletului lui, de instrumentalizarea creştinismului, de batjocorirea reperelor, de compromiterea sistemului imunitar al românilor. Dacã Iliescu ne-a vrut sovietici gorbaciovişti, elitele Preşedintelui ne-au vrut ba “scoţieni reformaţi”, ba umanişti spinozişti, ba cosmopoliţi fãrã ţarã, ba ecumenici fãrã Bisericã, ba mistici sufiţti, orice, numai români ortodocşi nu. Pânã şi condamnarea comunismului s-a transformat tot într-un prilej sectar de culpabilizare a poporului român şi a Bisericii Ortodoxe. Adicã pânã şi condamnarea comunismului s-a fãcut nu din perspectiva noastrã, ci din perspectiva unor vlãstare ale cãlãilor acestui popor. Condamnarea comunismului a devenit doar un nou prilej de reeducare: se condamnã selectiv şi se deconspirã pe alese. Care e deci realitatea şi adecvarea la realitate? Unde e reprezentarea fidelã a realitãţii, şi deci moderaţia, în opera “echipei Bãsescu”?[xii]
Filosofia politicã a nomenclaturii comuniste şi metacomuniste româneşti pare a o copia pe cea a lui Bertold Brecht, care dupã înãbuşirea violentã a revoltei est-germane în 1953 se întreba cinic: “Nu ar fi oare mai uşor dacã guvernul ar putea sã dizolve poporul şi sã aleagã altul?” Cum se poate construi ceva fãrã a ţine cont de realitatea acestui popor? Şi cum se poate construi ceva cu oameni care, atunci când le vorbeşti de potenţialul acestui popor, îţi vorbesc rânjind doar de mizeria lui. De ce am crede ce vrea sã ne facã sã credem torţionarul care, dupã ce ne bate, ne pune o oglindã în faţã şi ne spune cã nu suntem decât ceea ce vedem: un boţ de carne tumefiatã şi sângerândã. Noi, ca persoane şi ca neam, nu suntem doar ce ne fac cãlãii noştri sã fim. Nu suntem nici mãcar doar ceea ce ne-a fãcut indolenţa noastrã sã fim. Şi asta pentru cã, dincolo de nimicnicia şi de indolenţa noastrã, suntem liberi. Suntem, ca oameni şi ca neam, ceea ce ne-a lãsat Dumnezeu sã fim. Dar trebuie sã reînvãţãm cine suntem. Trebuie sã nu mai lãsãm maeştrii pãpuşari sã ne reducã realitatea istoricã la un teatru al memoriei, şi nici identitatea la un numãr al extragerii loto globale.
Avem acum şansa edificãrii unui discurs alternativ conservator serios şi credibil. Fãrã pãpuşari. Fãrã aviatori ideologici. Fãrã oameni compromişi. Actualele partide politice şi-au epuizat rezerva de cadre şi de gãselniţe. Unii, şi mã gândesc aici la susţinãtorii Preşedintelui Bãsescu, şi-au terminat cariera politicã înainte de a o începe. Nu peste mult timp vor înţelege şi ei acest lucru. Românii pe care i-am întâlnit în ultimii ani în cursul peregrinqrilor mele prin ţarã m-au întrebat mereu de “soluţii”. Soluţia, ca şi moderaţia, depinde de adecvarea noastrã la realitate. La noi înşine. Sã nu ne mai uitãm la cei care ne spun sã fim ca ei sau ca alţii (chinezi, scoţieni, nemţi, americani, globali). Sã luãm exemplu de la cei care ne învaţã cum sã fim noi înşine.[xiii] Sã clãdim oaze de luciditate. Învãţând cum sã fim noi înşine vom învãţa sã discernem şi cine sunt ceilalţi: cine e “adevãrat” şi cine nu. Soluţia existã. Dar trebuie sã învãţãm sã o vedem. Soluţia are de a face cu realitatea vieţii româneşti.
Trebuie doar sã rãspundem onest, fãrã cinism elitist sau şovinism conspiraţionist, fãrã entuziasme sau descurajãri conjuncturale, la trei întrebãri: Cine suntem? Ce vrem sã facem? Ce suntem dispuşi sã sacrificãm pentru a construi ceva? Pânã acum am vãzut la conducerea României doar oameni servil interesaţi de cine sunt şi de ce vor alţii. Oameni gata la orice câştig. Nu am vãzut înca oameni liberi. Şi nu i-am vãzut pentru cã nu ştim sã-i vedem.
[x] Vezi, pe lângã articolele semnate de Gheorghe Fedorovici, şi articolele semnate de Zoe Petre, Alina Mungiu, Carmen Muşat, Dorin Tudoran şi Liviu Cangeopol. Dincolo de orientãrile ideologice divergente, analizele de mai sus se întâlnesc în evidenţierea incoerenţelor şi duplicitãţilor agendei anticomuniste a Preşedintelui Bãsescu şi a oamenilor lui.
[xi] Vezi Traian Ungureanu, Încontro duce istoria României, Bucureşti, Humanitas, 2008 şi conferinţa lui Patapievici. Vezi, pentru teze similare celor ale lui TRU, conferinţa lui Horia-Roman Patapievici, “Anatomia unei catastrofe” discutatã în Mircea Platon, “Libertatea istoriei şi istoria libertãţii”, A treia forţq: România profundã, Bucureşti, Ed. Logos, 2008, 271-281.
[xii] Vezi de exemplu Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligicã, Reconstrucţia dreptei, Bucureşti, Humanitas, 2008 Aligicã/Stoica. Cartea propune o “filosofie” liberal-conservatoare care repetã fidel toate clişeele neoliberalismului falimentar anglo-saxon şi care nu are nimic de spus despre ce se poate construi bazat pe realitatea româneascã. Vezi şi foarte pertinentele comentarii şi obiecţiuni ale lui Ovidiu Hurduzeu, al cãrui articol a fost cenzurat de partizanii Preşedintelui Bãsescu, aici: http://culianu.wordpress.com/2009/09/11/ovidiu-hurduzeu-despre-conservatorismul-schimbarii-valeriu-stoica/.
[xiii] Vezi spre exemplu articolul lui John C. Medaille, http://distributism.blogspot.com/2009/12/burn-vineyard.html. Vezi şi A Treia Fortã. Economia libertãţii: Renaşterea României profunde, John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009. Comparaţi opinia despre România a unor strãini care nu trãiesc de pe seama degradãrii României cu opiniiile neo-nomenclaturiştilor noştri.
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,
Era o zi de sambata – sarbatoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntasii fariseilor il roaga sa ia cina in casa lui. Mantuitorul raspunde chemarii si, luand seama cum ceilalti invitati isi alegeau locurile, foloseste prilejul si-i povatuieste: “Cand esti chemat impreuna cu altii la vreun ospat, nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva sa fie chemat altul mai de cinste decat tine. Si venind cel care te-a chemat pe tine si pe el, iti va zice: Da acestuia locul. Atunci, cu rusine, te vei duce sa te asezi pe locul cel mai de pe urma… Tu asaza-te in cel din urma loc. Si vazandu-te cel ce te-a chemat, sa-ti zica: Prietene, muta-te mai sus” (Luca 14, 7-9).
Cu grija, Domnul previne si fereste de calea dureroasa care te da in jos, te pravale. Dar de jos nu ai unde sa cazi; in schimb, ai unde sa urci – cu duhul.
Si Domnul continua: “Cand faci pranz sau cina, nu chema pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici vecinii bogati (…). Cheama pe saraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, ca nu pot sa-ti rasplateasca. Ti se va rasplati la invierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu El la masa, I-a zis: Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15). Cuvantul era inspirat de insasi prezenta Domnului, era imaginea unei cine impreuna cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Imparatiei. Ucenicii vor si spune mai tarziu: “Noi am mancat si am baut impreuna cu El” (Fapte 10, 41). Intr-o asemenea atmosfera duhovniceasca, liturgica, Mantuitorul rosteste cunoscuta Pilda a celor chemati la cina. Si a zis:
“Un om oarecare a facut cina mare si a chemat pe multi. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata. Au inceput insa toti, cate unul, sa-si ceara iertare. Cel dintai i-a zis: Doamne, tarina am cumparat si am nevoie sa ies ca s-o vad; te rog iarta-ma! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc; te rog iarta-ma. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Intorcandu-se, sluga a spus stapanului sau acestea. Si atunci, maniindu-se, stapanul casei a zis: Iesi indata in pietele si in ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici. Si a zis sluga: Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai este loc. Si a zis stapanul catre sluga: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sa intre, ca sa mi se umple casa, caci zic voua: Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea”.
Preaiubitilor, aceasta este parabola. Mantuitorul a rostit-o in chip deosebit – atrag aceasta luare aminte. Caci L-am auzit pe El vorbind, chemand la cina, la Cina impreuna cu El; tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, cand a rostit: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu”. Adaugand: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”. Cand Iisus rosteste parabola aceasta, sa facem legatura adanca intre cuvintele ei si Cina cea de Taina.
El le-a vestit atunci celor de fata: “Un om oarecare a facut cina”. Omul care a facut cina este Dumnezeu. Mantuitorul asa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfintii Parinti am inteles ca se numea asa fiind intre oameni, facandu-Se Om: iata, Eu Om m-am facut pentru voi; si Eu ca Om, ca Dumnezeu si Om, fac cina si va chem la aceasta cina, la aceasta impartasire cu Mine; cina – darurile Lui, bunatatile acestui pamant al Lui, viata Lui insasi. Chematii cei multi suntem noi. Toti suntem chemati la acest ospat. Nu insa toti si alesi. Domnul va spune altcandva: “Multi chemati, putini alesi”. De ce? “Ales devine cel ce raspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).
Asa s-a petrecut si in parabola. Chemati au fost multi. La ceasul cinei, dupa obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul sa spuna celor poftiti de mai inainte: “Veniti, ca iata toate sunt gata”. “Gata”, ca in zilele creatiei. Pentru fiecare zi a creatiei Sfanta Scriptura graieste: “Si a vazut Dumnezeu ca este bine, ca este frumos…”. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata, erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Acum, la pregatirea acestei Cine, Domnul da porunca slujitorilor sa spuna celor chemati: “Veniti ca iata toate sunt gata”. Sunt cu desavarsire gata; caci, iata, acum a venit “plinirea vremii, cand Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie (din Fecioara-Maica), nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea”(Galateni 4; 4-5), sa dobandim darul infierii divine; dar in cel mai real, concret fapt: cinand, mancand cu El. Si nu numai primind din mana Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cina, ci cu Trupul Lui: “Ca Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti, Hristoase Dumnezeule”, se roaga preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate” pentru ca de fata este Cel prin Care Tatal toate le-a facut; acum, Cel Care trup S-a facut de la Duhul Sfant si din Fecioara e de fata si cheama: “Veniti la Cina! Imparatul ne asteapta”, oferindu-ne Painea cea vie care S-a pogorat din cer, painea – “Trupul Meu care da viata lumii”(Ioan 6, 51).
Cuvantul Ziditorului este numai da: “Veniti la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”. Faptura Lui, omul, poate sa spuna si nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai raului. Unul din cei chemati i-a vorbit slujitorului despre tarina lui: “Tocmai am cumparat-o acum si am nevoie s-o vad”; altul: “Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc”; in sfarsit, al treilea: “Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni” . Impiedicau acestea prezenta celor chemati la cina? Sau nesocotea Ziditorul aceasta lume, a Lui? Nu, pentru ca “toate printr-Insul s-au facut” (Ioan 1, 3) si pe toate le iubeste. Pamantul il numeste doar “asternut picioarelor Lui” (Matei 5, 35); boul si asinul Ii incalzesc trupul in pestera nasterii Lui, aceste vietuitoare recunoscand in iesle pe Stapanul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvanteaza nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: tarina, boii, familia, le cuprinde in grija si iubirea Lui divina. Putea atunci stapanul sa se mahneasca si sa osandeasca pe cei ce I-au refuzat cinarea impreuna pentru ca iubeau si ei aceste fapturi pe care El le-a zidit?
Dar iata: tarina, boii, familia umana; altfel spus, in cateva cuvinte e cuprinsa lumea toata. Aici este un adanc de intelegere, negrait. Anume: El cheama la Cina si Cina e implinita, e randuita, e gata, e facuta, daca vreti, din toate aceste categorii, din intreaga faptura, si pentru om. De aceea si in Apostolul care se citeste astazi (cu legatura adanca intotdeauna intre Apostol si Evanghelie), vedem ca in Hristos “avem rascumpararea prin sangele Lui, prin iertarea pacatelor (prin jertfa Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut, mai intai nascut decat toata zidirea” (Coloseni 1, 14-15). El e Capul intregii zidiri. Asa cum Sfantul evanghelist Ioan spune: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate printr-Insul s-au facut; si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 1-3).
Avem in aceasta parabola a Mantuitorului participarea, partasia intregii creatii. Deodata, Cina ni se descopera drept jertfa Lui. Si iarasi, citim mai departe in Apostolul de astazi: “…intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte decat toate si toate prin El sunt asezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este inceputul, intaiul nascut din morti, ca sa fie El cel dintai intru toate. Caci in El a binevoit Dumnezeu, sa salasluiasca toata plinirea” (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toti Tatal vrea sa ne stramute in imparatia Fiului iubirii Sale.
Deci in aceasta marturie sfanta toate sunt cuprinse – simtim si privim in adanc cu ochii duhului – in El, in Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a facut” si ne cuprinde pe noi in Sine. Aici se dezvaluie taina intruparii Sale, taina inomenirii Sale. Toate cele savarsite sunt facute, sunt create din nimic, iubitilor, caci zidind Dumnezeu lumea, faptura, din nimic, El coboara la ea, Se uneste cu aceasta faptura, sa o indumnezeiasca, sa o patrunda cu dumnezeirea Lui, sa nu o lase prada nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne incredinteaza dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare: ca noi, ramanand numai in lumea creata din nimic, despartindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sa tindem catre neant.
De aceea spunem in rugaciunile de seara: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti pastor bun al oilor Tale! Nu ma da ispitei sarpelui, nu ma lasa in pofta satanei, odihneste intru mine pururea, robul Tau!…”. Rostul adanc al acestei rugaciuni este ca eu, cel muritor, sa simt odihna lui Dumnezeu intru mine. Pentru ca demonul – si il simtim atat de bine – se ascunde, se face oarecum nevazut ochilor nostri. Dar ori de cate ori omul gandeste numai trupeste (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”), in el se usuca parca simtul nemuririi, al vesniciei, se usuca simtul credintei in Cel Vesnic; si in boala, in suferinta, cade sub povara obsesiva a gandului mortii. Iata, aceasta e ispita pacatului! Dumnezeu ne cheama spre viata, nu spre moarte.
Or, toate cele trei categorii evocate in Sfanta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu casatoria – absenteaza de la Cina. Refuza, sub pretexte lumesti, sa se uneasca cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a facut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, in marea Lui bunatate, acestei lumi, zidita din nimic, El ii intinde inelul Lui de logodna, harul Lui. Il cheama pe om la aceasta Cina, adica dumnezeiasca Impartasanie; il cheama pentru a-l scoate din lumea mortii si a-l uni cu El; El Care uneste cerul cu pamantul, dumnezeirea cu omenitatea.
Se dezvaluie aici pacatul din adanc al omului care se lasa “inspirat” de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, si mereu in istorie, traim intr-o lume desacralizata, care uita de El. Erau si atunci oameni “putin credinciosi”. Dar astazi?! S-a si intrebat Mantuitorul: “Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El oare credinta pe pamant?” (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – si voiesc tot mai mult cei de azi – sa cineze fara Dumnezeu. La porunca biblica “Din tot pomul din rai sa mananci…” (Facerea 2,16), Sfantul Ioan Damaschin talcuieste: “Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut Dumnezeu sa spuna: Suie-te prin toate fapturile la Mine, Viata cea adevarata”. Dintru inceput, Dumnezeu toate le-a pregatit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sa nu pierdem acum din vedere acest gand si fapt: Cel Ce rosteste parabola ascultata de noi, Cel Ce cheama: “Veniti la Cina…”, este Acelasi Care la Cina cea de Taina zice: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu…”. Cina, masa aceasta divina, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu si Om, Dumnezeu unit cu toata faptura Lui si, in chip sublim, cu omul.
Pe cand omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fara Dumnezeu, fara Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe in timp si departe in spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, in lumea seculara a veacului acestuia. Le avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fara Tine petrecem cu ele. Ne implinim poftele prin ele. Cat de tragic! Fara Tine petrecem numai cu cele trecatoare, create din nimic, petrecem in intuneric, “in latura si-n umbra mortii”. Stim ca Tu ai zis: “Despartiti de Mine nu puteti face nimic”. In realitate, ramanem cu acest “nimic”, cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o data spunandu-se, cand cineva isi da obstescul sfarsit: “cutare a trecut in nefiinta” – in neant; am devenit filosofi ai neantului.
Dar ele, cele ale ogorului, vietuitoarele, adancul, “omul tainic al inimii”, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Caci dintru inceput Adam a fost chemat prin porunca: “Poti sa gusti din toti pomii gradinii”, cu intelesul dat de Sfantul Ioan din Damasc: “Gusta din toate un singur fruct: viata Mea”. Nu le auzim noi cum striga: “noi, omule, suntem pentru tine Impartasanie, Euharistie. Nu ma intina cu departarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primeste-ma ca pe un sfant dar! Pentru ca din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – striga ogorul – se aduce painea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – striga via – se alege vinul care devine sange divin, al Impartasaniei!”
Si odata cu glasul lor cheama Hristos: M-am pogorat din cer, din vesnicie sa Ma unesc cu tine si cu cele aduse din nimic, din neant, si pandite de neant, ca sa le dau si sa va dau eternitate; intai de toate, tie, omule, care te rogi in fiecare seara: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui, Tu singur fiind desavarsit, Iisuse Hristoase, pentru multa milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tau, ci odihneste intru mine pururea, Cel ce esti pastor bun al oilor Tale. Nu ma da ispitei sarpelui, nici nu ma lasa in pofta satanei, ca samanta putreziciunii este intru mine…”. Da, samanta putreziciunii si a mortii, semanata de demon, prin care el vrea sa ma desparta de Tine, sa ma desparta de Viata. Pentru care iarasi ma rog catre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viata: “Nepatata, neintinata, nestricata, pururea Fecioara, a lui Dumnezeu Mireasa, care pe Dumnezeu-Cuvantul cu oamenii ai unit prin prea curata nasterea ta, si firea cea lepadata a neamului nostru cu cele ceresti o ai impreunat…” (din rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie). O, auziti: firea fiecaruia dintre noi! Noi spunem adesea cand ne vedem in slabiciunea noastra, in neputinta noastra trupeasca: “Doamne, samanta putreziciunii este intru mine”. Deci, cand te vezi in slabiciune, gusti parca samanta putreziciunii. Cand te vezi falnic si maret, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Si intr-un caz si in altul, despartit de Dumnezeu, esti cazut. Fie ca te sminteste maretia, barbatia, frumusetea cuiva, fie ca te scarbeste neputinta, putreziciunea, care vezi ca e deja semanata de demon. Dar, dimpotriva, cand esti cu El la Cina, atunci te impartasesti. Fie ca e cuvantul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugaciunea (mai ales), in care vorbesti cu Cel vesnic, fie Impartasania. Pentru care si zice Canonul Sfintei Impartasanii (cand citim sa ne cutremuram, sa avem teologia rugaciunii, gandirea rugaciunii!): “Paine a vietii vesnice sa-mi fie mie prea curat Trupul Tau si prea scump sangele Tau! Tamaduieste toate patimirile mele!”. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune in rugaciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul si sangele Tau, ma luminezi si ma faci partas cu lumina. Stralucesti in mine si ma faci partas dumnezeirii Tale, fara pizmuire (adica Tu nu esti pizmas pe mine, Doamne)”.
Adica omul ramane doar in lumea aceasta; unul langa ogorul lui, potrivit meseriei, altul langa vietuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fara Dumnezeu. Ramai in lumea mortii. Desi toate dau cuvant si slava lui Dumnezeu. Simti parca intreaga faptura: bobul de grau, bobul de strugure, cum striga: “Eu sunt Impartasanie! Eu sunt Euharistie!”. Caci striga lanul de grau: “din mine ia Hristos painea si o preface in trupul Lui” iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos si din vin face sangele Sau”. Toate striga, toate marturisesc ca sunt Impartasanie. Ele striga, iar noi nu auzim. Or numai in El e salvarea noastra, viata noastra. Si, dimpotriva, fara El, ramanem in lumea mortii. Caci Dumnezeu – si aici este taina – a creat lumea aceasta, dar si-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodna cu Dumnezeu. Si El a devenit Mirele Bisericii (asa Il numeste si Scriptura, si Biserica) spre a ne cununa Lui; si faptele acestea sunt logodna a Imparatiei.
Asadar – citim in Scriptura – a trimis stapanul pe sluga: “Mergi in piete si in ulitele cetatii, si cheama-i pe schiopi, pe saraci, pe lipsiti, pe toti”. Si i-a adunat si a venit sluga spunand stapanului: “Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adica la cei care, sarmanii, se tineau de garduri ca sa poata merge) si sileste-i sa intre, sa mi se umple casa!”. Si sluga i-a adunat.
Un cuvant aici ne cere o judecata si o intelegere mai adanca: “Sileste-i sa intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, talmaceste acest cuvant prin “forteaza-i sa intre”. El socotea la vremea lui ca afla aici temei in Sfanta Scriptura pentru a forta pe eretici sa intre in Biserica. Adica in afara e silirea, constrangerea, iar inlauntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfanta Evanghelie in chip exclusiv juridic, autoritar, cautionand chiar violenta, care anuleaza vointa, libertatea constiintei, crezul launtric, deschizand astfel in istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut ca inchizita s-a indepartat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria” si asa S-a facut Om; si a poruncit ca intreg lucrul Bisericii in lume sa se implineasca numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul insusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic savarseste un pacat de neiertat”. Si, unanim, Parintii rasariteni afirma: “Un lucru nu-l savarseste Dumnezeu: Nu-ti impune sa-L iubesti”. Iar Sfantul Ioan Damaschin aduce o nuanta noua: “In necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Daca folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai in libertate este virtute; de aceea, adauga Sfantul Vasile cel Mare: “Daca i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. In tinerete, pe la douazeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mantuire. Vreau, nu vreau, mantuieste-ma!”. Mai tarziu mi-am dat seama – o data mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfant si a libertatii; numai asa se castiga virtutea (care inseamna barbatie; de la latinescul vir, viri – barbat).
Exista insa o “silire” pe care o accepti de buna voie, despre care Sfantul Ioan Scararul spune: “Adevaratul crestin e o silire a firii”; si care te invata sa adaugi mereu: “zel peste zel, ravna peste ravna, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvantul Mantuitorului, care zice: “Imparatia cerurilor se ia prin straduinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mantuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la impartasirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu ravna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie in noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sa intampinam acum venirea Fiului lui Dumnezeu in lume!
Deci in Duhul Sfant, in Duhul Adevarului, in Duhul luminii si al iubirii divine este marturia adevarului. Aceasta a insemnat porunca stapanului: “Sileste-i sa intre”. “Caci adevar zic voua: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adica nici unul din cei care au refuzat sa ia parte la cina. Repet: in toata faptura e prezent Dumnezeu. Harul e legatura de unire intre lumea zidita, creata din nimic, si Cel Ce este Vesnicul Dumnezeu. Si numai legatura mea cu Dumnezeu ma inalta, ma impartaseste pe mine de vesnicia Lui. Si aceasta legatura, impartasire de vesnicia Lui, eu o dobandesc prin rugaciune (caci eu ma rog Celui Vesnic), prin cuvantul Evangheliei (cuvantul vietii vesnice) si prin dumnezeiasca Impartasanie, prin participarea, partasia mea la dumnezeiasca intrupare a Fiului lui Dumnezeu.
Un episcop a fost intrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care il opresc pe el?”. Si acest episcop marturiseste ca i-au raspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care il poarta el atarnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos”. Semnul si darul pe care-l poarta crestinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfantului Botez; trupul e dumnezeiasca Impartasanie. Cei care se simt loviti, bantuiti de duhurile rele sa cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiesti.
Toate cele trei categorii – ogorul, vietuitoarele, omul – asa le vede si le cere Mantuitorul: sa fie ca o ofranda adusa lui Dumnezeu. Sa ma simt totdeauna in starea aceasta de oferire, de jertfa. Nu in sensul mortii, pentru ca jertfa nu e moarte; e moarte numai a raului, a pacatului. Altfel, adanc, moartea este inconstienta; jertfa o savarsesc constient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e lumina, moartea este intuneric; jertfa e profetie, viziune a viitorului, a invierii; profetia mortii e groapa. Deci starea aceasta de jertfa, de oferire lui Dumnezeu – asa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate”; ale Tale sunt, Doamne, si ogorul, si vietuitoarele, si sotia sau sotul; dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate – aceasta a vrut sa spuna dumnezeiasca Evanghelie, in lumina Cinei, Evanghelia care e citita astazi tocmai pentru intampinarea venirii, intruparii Fiului lui Dumnezeu, cand crestinii se spovedesc si se impartasesc.
O pomenim astazi, de asemenea, pe Sfanta Lucia; Lucia, care inseamna lumina. Ce nume minunat! O mica paranteza: vedeti, cuvantul lume, la noi, vine de la lumina. E un cuvant latinesc, dar din latina noastra populara, de aici, venita din sudul Dunarii, unde s-a intins Imperiul Roman inca pe la anii 165, dupa o batalie prin care a fost cucerita Macedonia. Si aceasta limba latina, populara, am primit-o in sufletul nostru si am pecetluit-o cu duhul nostru. Daca in Apusul latinofon lumea este el mondo (in spaniola), il mondo (in italiana), sau le monde (in franceza), la noi nu vine de acolo; vine de la cuvantul lumen, care inseamna lumina (a cazut n si a ramas lume). Deci, la noi, cuvantul lume vine din lumina. Fapt de mare insemnatate: lumea e lumina pentru noi; si lumina trebuie sa fie.
Deci Lucia, pe care o pomenim astazi, aceasta inseamna: lumina. Sfanta Lucia a trait pe la anii 300 d.Hr.; era din Siracuza. De copila, pe la cinci ani, i-a murit tatal; si a crescut, in sfatuirile mamei ei, Eutihia, cu mare evlavie si curatie. Facandu-se marisoara, s-a imbolnavit mama ei. Si a ingrijit-o cu sfintenie negraita. Si tot suferind mama ei – avea o pierdere de sange continua – auzi ea intr-o zi in Evanghelie ca o femeie bolnava de aceasta pierdere de sange s-a atins doar de vesmintele Mantuitorului si s-a vindecat… Se afla prin locurile acelea mormantul unei martire, Sfanta Agata. Si evlavioasa Lucia si-a zis: daca va merge mamica mea si se va atinge de moastele, de mormantul ei, se va vindeca. Si a mers impreuna cu mamica ei si cu credinta s-au rugat si cu lacrimi (credinta care pleaca din adanc, din acel adanc care are legatura cu Dumnezeu) si s-a vindecat.
Iubitilor, rugaciunea nu trebuie s-o rostim asa, fara cugetare la ea; ci gandit fiecare cuvant. Aceasta cugetare adanca e in suflet. Si cand eu, cu credinta rostesc orice cuvant al rugaciunii Tatal nostru – Te simt, Tata, pe Tine, sau cand rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, constientizez ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar cand ma impartasesc, realizez ca Tu esti Cel Care “ai venit sa-i mantuiesti pe cei pacatosi…”. Cu aceasta stare s-a rugat Sfanta Lucia, in acea adancime a sufletului ei, locul de talc al omului cu Dumnezeu, mai adanc decat trupul.
Or, cei poftiti la cina din pilda Mantuitorului n-au trait in adancul lor aceasta legatura cu Stapanul care ii chema la masa Lui; ci numai in trup. Si daca eu imi indrept atentia numai catre trup, o indrept catre muritor si catre moarte. Si daca eu mananc doar paine si vin, si orice din lumea aceasta, fara sa simt ca e darul lui Dumnezeu, atunci ma unesc cu ce e mortaciune. Si uit parca, si sunt surd la glasul fapturilor care, cum spuneam adineaori, toate striga, si bobul de grau, si bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Impartasanie”.
Asadar, revenind la Sfanta Lucia, mama ei s-a atins de trupul sfintit al Sfintei Agata, si s-a vindecat. Daca s-a vindecat, au hotarat sa traiasca intr-o stare de jertfire in fata lui Dumnezeu. Si au inceput sa daruiasca sarmanilor tot ce aveau. Dar logodnicul Luciei si-a intrebat slugile: “Dar ce e cu Lucia? (El avea de-acum plan de casatorie.) De ce da toate acestea?”. Una din slugi i-a spus: “Vrea sa adune bani ca sa obtina o mostenire deosebita, o mare mostenire” (intelegeti talcul). Prin urmare, observand el ca ea nu osteneste in darnicia ei, a intrebat-o ce are de gand. Ea a raspuns: “De-acum eu mi-am descoperit Logodnicul si Mirele meu”. Era, vai, in vremea prigoanei lui Diocletian. ”Vei da seama pentru cuvantul tau”, i-a fagaduit logodnicul ei si a parat-o mai-marelui cetatii. A fost chemata in judecata, cum erau atunci chemati crestinii, iar cei dintre ei care ramaneau nestramutati din credinta lor erau supusi torturii.
In fata judecatorului a spus: “Eu pentru aceasta traiesc. Tot ce am agonisit am oferit ca jertfa Mantuitorului pentru Cina Domnului, saracilor. Sa ia parte ei la aceasta Cina, caci toate le socotesc un dar al lui Dumnezeu. Iar acum nu mai am nimic si ma ofer pe mine ca jertfa Mantuitorului. Eu sunt ofranda, jertfa Lui”.
Erau de fata si logodnicul, si chinuitorul ei: “Aceste cuvinte spune-le crestinlor tai, nu mi le spune mie! Noi ne inchinam mai-marilor nostri”. “Sunteti liberi s-o faceti. Dar eu nu cunosc alt mai-mare. Mai mare este Hristos”. “Indata vor inceta cuvintele acestea in gura ta” – a strigat schingiuitorul ei. “Niciodata, a raspuns ea, niciodata cuvantul lui Dumnezeu nu va inceta in lume”. Atunci a fost supusa caznelor; intre altele, au aprins foc mare in jurul ei. Ea a stat cu mainile inaltate la cer si s-a rugat Mantuitorului, si flacarile n-au atins-o. Si a fost lovita cu sabia.
Si asa a mucenicit aceasta Lucie, aceasta lumina, iubitilor. Cu asemenea marturii intampinam noi astazi pe Hristos, Cel care S-a facut noua jertfa, ca prinsi, cuprinsi si noi in jertfa Lui, sa-L simtim in noi ca ofranda – repet – mai ales in cele trei ipostaze: in cea de rugaciune, in cea de citire a cuvantului dumnezeiesc si in cea de Impartasanie. Sa simtim impartasirea cu vesnicia lui Hristos, iubitilor! Sfantul Simeon Noul Teolog, tanguindu-se la o impartasanie de starea lui sufleteasca, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul si Sangele Tau, si stiu teoretic ca eu ma impartasesc cu Trup si Sange, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin usile incuiate (deci Tu, al carui Trup e indumnezeit), Doamne, lumineaza-ma cu Duhul Tau cel Sfant. Induhovniceste-ma, Doamne! Sa simt cu duhul in painea si vinul de pe altar, Trupul si Sangele Tau! Induhovnicite, indumnezeite, Doamne!… Si asa, din Tine sa ma impartasesc, si asa sa traiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Sa simt ca Impartasania este darul eternitatii Tale, Doamne! Ca in toate eu Te vad pe Tine, caci toate prin Tine s-au facut, si toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind sa devina trup si sange dumnezeiesc”.
Si eu insumi sa fiu partas la Cina Ta, la Trupul si Sangele Tau, la masa Ta, in casa slavei Tale… Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.
O carte tiparita in secolul al XX-lea se deosebeste mult de papirusurile antichitatii ori de pergamentele frumos caligrafiate si ilustrate in culori ale evului mediu. Exista intre ele un ce comun care si statorniceste perenitatea actului profund omenesc al lecturii: patrunderea omului in fantezie (Edmond I Jaloux: nimic nu dezvolta imaginatia mai sigur decat citirea cartilor), in vis, in metarealitate dar si in universul sau particular, in ceea ce limba noastra – doar ea, ne face cunoscut Constantin Noica – numeste sinea.
Cel ce traieste prin omul aparentelor, are parte numai de ornamentatie. Preocuparea lui este sa se impodobeasca cu atribute care nu izvorasc din inima. Inchide in el frumuseti nebanuite si se iroseste in a lega de el, pentru mai multa vreme, diverse virtuti.
“Cel dintai sunt eu…” Este aici altceva decat un orgoliu divin sau decat o ipocrita smerenie. Simti ca este adevarul si, paradoxal, in ciuda preeminentei tale fata de toti pacatosii lumii, de pretutindeni si dintotdeauna, te simti mangaiat. Nu esti numai primul, esti si cel din urma, si pana la urma esti unicul, pentru ca acum, fata catre fata cu Creatorul, Mantuitorul si doritul tau Prieten, ai incetat pentru cateva clipe orice judecata, orice raportare la altii.
Aluatul, din care cu nici un chip nu se imprumuta, este dospit ca sa se oua gainile si sa fie sanatoase peste vara, iar vitele sa se plodeasca, adica sa fete. Unele gospodine se feresc chiar de vecinele lor cari vin intr-adins ca sa poata ciupi cateva farmaturi de aluat, ca sa ia sporul si mana vacilor de la acea casa. Daca o femeie poate lua aluat dospit de la trei case, daca dintr-insul face o pane si daca o mananca apoi cu toti ai casei sale, fara sa piarda o farmatura macar din acea pane, se crede ca acea femeie va avea closte multe, cari vor cloci bine si vor scoate pui multi, de cari uliul nu se va putea atinge.
unui preşedinte neoliberal susţinut de Bruxelles,
Dacã Iliescu ne-a vrut sovietici gorbaciovişti, elitele Preşedintelui ne-au vrut ba “scoţieni reformaţi”, ba umanişti spinozişti, ba cosmopoliţi fãrã ţarã, ba ecumenici fãrã Bisericã, ba mistici sufiţti, orice, numai români ortodocşi nu. Pânã şi condamnarea comunismului s-a transformat tot într-un prilej sectar de culpabilizare a poporului român şi a Bisericii Ortodoxe. Adicã pânã şi condamnarea comunismului s-a fãcut nu din perspectiva noastrã, ci din perspectiva unor vlãstare ale cãlãilor acestui popor. Condamnarea comunismului a devenit doar un nou prilej de reeducare: se condamnã selectiv şi se deconspirã pe alese. Care e deci realitatea şi adecvarea la realitate? Unde e reprezentarea fidelã a realitãţii, şi deci moderaţia, în opera “echipei Bãsescu”?
Grupul Psaltic Nectarie Protopsaltul - Paraclisul Sfântului Nectarie
