Politeţea, între cazuistică şi indulgenţă
Bunul-simţ a fost întodeauna în topul calităţilor preferate la nivel universal. Bunul-gust nu întotdeauna, dar, aşa cum spunea maxima: despre gusturi nu se discută. Manierele, politeţea în general a reprezentat în primul rând acea ştiinţă a bunului-simţ. Cunoscând că o asemenea calitate reprezintă rareori şi doar în anumite circumstanţe date o moştenire de familie, apariţia acelor „coduri“ fascinante nu a constituit o surpriză neplăcută, ci, mai degrabă, o favorizare a principiului autoeducării.
Astăzi, foarte mulţi oameni au citit sau posedă acasă un cod al bunelor maniere pe care îl mai răsfoiesc din când în când. Nu este deloc un lucru rău, ci chiar lăudabil. Bineînţeles, doar în măsura în care regulile prescrise sunt urmate cu discernământ. Un autor apreciat în Germania afirma că poporul respectiv a introdus un nou curent în direcţia bunelor maniere. Majoritatea se tem de faptul că, respectând cu stricteţe anumite reguli, vor fi consideraţi burghezi, filistini, cu alte cuvinte oameni care fac caz de comportamentul lor. Desigur, asta nu înseamnă că, pentru a nu fi confundaţi, încearcă acum să promoveze proasta-creştere! Pur şi simplu, îşi doresc mai multă discreţie în politeţe şi cât mai puţină ostentaţie în respectarea regulilor.
Aţi observat în mod cert că astăzi cititorii codurilor se împart în trei categorii: cei care le respectă ad-litteram, cei care le ignoră aproape complet, declarându-le imposibil de urmat, şi cei care se miră că le-au respectat înainte de a le fi citit. Cum ultima categorie este destul de rară, fiind vorba de acei oameni care posedă bunul-simţ într-un grad avansat datorită unei familii educate duhovniceşte (revin asupra acestui subiect!), voi discuta mai mult despre primele două categorii.
Cunoaştem din Sfintele Evanghelii că orice persoană care se consideră dreaptă este de două ori nefericită: prima dată, că nu se pocăieşte şi nu progresează în viaţa duhovnicească şi a doua oară, pentru că nu îşi vede propriile păcate. De regulă, oamenii scrupuloşi din punct de vedere al politeţii au câteva manifestări inacceptabile în alte domenii. Nu întârzie niciodată, dar taxează fiecare invitat care nu respectă ora de venire. Merg la operă, dar bârfesc cu neruşinare fiecare mişcare a unui prieten aflat în public. Beau ceaiul cu mişcări graţioase, dar îşi muştruluiesc aspru servitorul care a săvârşit o greşeală măruntă. Dacă aceste manifestări vă sună cunoscut, este momentul să luaţi măsuri! Sunteţi de o politeţe falsă, aţi curăţit partea din afară a paharului, dar cea dinăuntru este deja plină de mizerie.
A doua categorie este ceva mai îndreptăţită decât prima. Deseori, oamenii care evită aplicarea multor reguli ale codului bunelor maniere le consideră drept un fals comportament. În cele mai multe cazuri nu este vorba atât de mult de lene, cât de teama de ipocrizie, de a nu constitui tu însuţi o persoană artificială. Este drept că naturaleţea sau nonşalanţa nu prea mai apar în ediţiile noastre, dar codurile străine o recomandă drept o regulă de bază. Cine se comportă afectat poate să respecte toate regulile, tot un ipocrit rămâne. Este aceeaşi situaţie ca în pilda cu bătrânul care nu dorea să mănânce de dulce fiindcă ţinea tot timpul post. I s-a atras atenţia că mai bine mânca de dulce de trei ori pe zi decât să-şi declame nevoinţa. La fel şi aici: politeţea, bunul-simţ este necesar să treacă aproape neobservate, natural, firesc; de aceea trebuie să facem apel la a treia categorie de persoane.
Sunt oameni care nu au citit şi nici măcar nu au văzut un cod al bunelor maniere, dar se comportă ca nişte nobili. Ajută pe oricine în dese rânduri, din bun-simţ, nu cu alte scopuri. Salută respectuos fără a fi studiat fenomenul. Mănâncă plini de cuviinţă şi mulţumesc respectuos pentru că acasă la ei aşa se face. Aceşti oameni sunt, totodată, şi creştini foarte buni, înduhovniciţi. Cele mai bune exemple de politeţe le găsim în Pateric. Poate că ar trebui să începem autoeducarea cu această carte. În esenţă, nu trebuie să uitaţi: nu există creştin adevărat fără bun-simţ. Suntem creştini adevăraţi?
sursa: Lumina
