3 decembrie 2009

Părintele Galeriu: Femeia gârbovă

Dumnezeu are şi bucurii şi dureri multe de la noi. După cădere, Sfânta Scriptură ne arată că, I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ (Facerea VI, 6). Mâhnirea Lui vine din suferinţa noastră. Dacă am putea simţi ce simte El ca Părintele şi Ziditorul nostru în faţa atâtor infirmităţi ale făpturilor Lui! Dacă un tată, o mamă sunt atât de îndureraţi când au un copil mutilat, cu atât mai mult Dumnezeu în faţa atâtor mutilaţi sufleteşte şi trupeşte printre cei zidiţi după chipul Lui. Şi tristeţea Lui creşte tot mai sfâşietor în faţa nepăsării unora dintre noi la suferinţele semenilor lor. Evanghelia acestei Duminici ne dă prilejul să gândim la tristeţea şi intervenţia lui Dumnezeu în faţa feluritelor suferinţe omeneşti.
Învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta (Luca XIII, 10). Acolo, în sinagogă, îi afla Iisus pe iudeii adunaţi sâmbăta, unde ascultau cuvântul lui Dumnezeu. Întru El, în Iisus Hristos era şi legătura, dar şi trecerea de la Vechiul la Noul Testament. N-am venit să stric Legea, ci să plinesc (Matei V, 17). Iisus Hristos nu strică nimic din ceea ce zideşte, ci duce la plinătate.
Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu (vs. 11-13). Sărmana femeie, cu toată neputinţa ei, nu lipsea de la slujba dumnezeiască. Un duh de neputinţă o ţinea povârnită în jos, încât nu putea să se ridice, să stea drept, să privească în sus. Condiţia umană era lovită în esenţa ei. Cum te poţi opri să nu cugeţi? Din adâncă vechime, înţelepciunea răsăriteană a Greciei a cinstit făptura noastră umană cu numele anthropos (ἄνθρωπος), ceea ce înseamnă: „cu privirea în sus” [probabil Părintele se referă aici la: ἄνω = în sus şi όψ = ochi, vedere, dacă există vreun cititor care cunoaşte limba greacă să mă lumineze – n.R.Go.]; lumea Apusului, a culturii şi spiritualităţii latine, l-a numit homo, care vine de la cuvântul humus = humă, pământ. Deci cu privirea, cu atenţia, mai mult spre pământ. Dar pe aceste două viziuni fireşti le leagă pronietor dumnezeiasca Scriptură, care ne descoperă actul de zidire a omului: luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu (Facerea II, 7), adică suflet purtător de suflare divină, de har. Omul e astfel deodată pământesc şi ceresc. Nu trebuie osândit pământescul, pentru că este frământat şi modelat de mâna lui Dumnezeu. Dar, precum a zis un suflet credincios din Apus: „să atingem cerul desăvârşind pământul” (Teilhard du Chardin). Vom desăvârşi însă pământul cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus (Evrei XII, 2), adică privind în Duhul Sfânt la „Rudenia cea de sus”, precum învaţă Marele Vasilie.
Acum, în faţa neputincioasei femei, se afla tocmai „Rudenia ei cea de sus”, Fiul lui Dumnezeu devenit şi Fiul Omului. Cum ar fi răbdat Iisus-Mântuitorul să lase gârbovă rudenia cea de jos? Iisus a pătimit şi pătimeşte nu numai în Ghetsimani sau pe Golgota, ci cu orice fiinţă, mai ales umană, în care îşi vede suferind „chipul Său”. El privea la toţi în sinagogă. Dar ochii Lui s-au îndreptat mai ales la această făptură suferindă. O cheamă şi rosteşte: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta (vs. 12), de legăturile satanei. Orice boală, patimă, asupra făpturii, îşi are originea în cele din urmă în duhul răului, pe care desăvârşit nu-l biruie decât Hristos Domnul. Iar vindecarea o săvârşeşte Mântuitorul unind cuvântul cu fapta. Rosteşte cuvântul dezlegării şi totodată îşi pune mâinile asupra ei (vs. 13). Comunică, împărtăşeşte harul, cum se va face mereu prin Sfintele Taine. Iar gârbova s-a îndreptat.
Sfântul Evanghelist arată, în continuare, că femeia vindecată slăvea pe Dumnezeu (vs. 13). Îl slăveau pe Dumnezeu şi alţii din sinagogă. Se bucurau de vindecarea unei fiinţe mult pătimitoare timp de optsprezece ani. Cineva, însă, nu se bucură. Dimpotrivă! Mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! (vs. 14)
A nu te bucura de salvarea cuiva dezvăluie o infirmitate sufletească mai gravă decât a celui salvat. Nici nu ştii cine e mai bolnav. Acum gârbova privea în sus, în timp ce mai-marele sinagogii rămâne gârbov într-o lume veche şi lui îi urmăm mulţi dintre noi. Nu păzirea Legii era vinovăţia lui, ci „duhul neputinţei” cu care era legat mai mult decât gârbova, nepricepând că Dumnezeu, spre binele omului, rânduise după şase zile de lucrare, o zi de odihnă, în care, însă, el, potrivit tot poruncii dumnezeieşti, trebuia să lucreze cele pentru suflet (Deuteronom XVI, 8). Ce putea fi mai ziditor pentru suflet decât a elibera pe cineva de legătura duhului celui rău?
Cu şi mai adâncă mâhnire rosteşte acum Mântuitorul în faţa lui şi a celor care se aflau de partea lui: Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? (vs. 15-16). Au dreptul toate făpturile la mila lui Dumnezeu. Dar în fruntea lor este omul. Iar mila, iubirea divină este mai presus de orice lege: iubirea este plinirea legii (Romani XIII, 10). Faţă de plinătatea Legii era vinovat tocmai întâiul stătător din sinagogă. Nu înţelegea el această plinătate a Legii care este iubirea? Nu e de crezut! Mântuitorul dezvăluie starea lui prin cuvântul: făţărnicie. Unii tâlcuitori adaugă starea de păcat a pizmuirii, invidiei, ipocriziei. Mai adânc şi adevărat este păcatul lui de făţărnicie. Să te arăţi râvnitor apărător al Legii lui Dumnezeu, dar refuzând salvarea făpturii lui Dumnezeu! Cugetând, oare nu în numele apărării Legii au rostit aceiaşi farisei la judecata Domnului: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară (Ioan XIX, 7)? Aşa a fost răstignit Domnul adevărului şi al iubirii. Atunci, făţărnicia născută din sfâşierea lăuntrică, din duplicitate – păcatul originar al gustării nu numai din bine ci şi din rău, e, în fond, falsificarea adevărului, a Legii lui Dumnezeu; e, în adânc, rodul mincinii, al cărei tată este diavolul (Ioan VIII, 44).
Şi câte forme ia acest păcat. Minţi conştient, „cu bună ştiinţă”, ca să-ţi ascunzi intenţia sau răul pe care-l urmăreşti. „Ai miere pe buze şi crimă în inimă”. Sau, precum a formulat luciferic un diplomat celebru această sintagmă hulitoare: „Dumnezeu a dat omului graiul ca să ascundă ceea ce gândeşte”, păcat împotriva Duhului Sfânt. Minţi mai mult sau mai puţin conştient când una crezi, gândeşti şi voieşti şi alta făptuieşti. Se plânge Apostolul însuşi de o asemenea stare a rupturii lăuntrice: nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc… Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului (Romani VII, 15-23). Şi minţi inconştient, deocamdată, când perversiunea te-a dus în această stare ultimă a căderii încât să zici răului bine şi binelui rău; să numeşti lumina întuneric şi întunericul lumină (Isaia V, 20). Dar până când? Binele nu poate fi ucis nici în mormânt. Se îngroapă doar cortul din afară şi binele cu rădăcină divină te va osândi tot mai chinuitor în lumina judecăţii. Sărmanul „întâi-stătător al sinagogii”. Toţi cei din jurul lui, după vindecarea gârbovei, se bucurau de faptele strălucite săvârşite de Iisus. Doamne, fă-ne să Te cunoaştem pe Tine; să nu ne „asemănăm celui rău”. Să urmăm Ţie, să ne bucurăm numai de adevăr şi de fapta cea bună. Amin!