„Fără iubire nu poţi să biruieşti în lume” – Maica Mina de la Diaconești

Ce suflare de viață se desprinde din cuvintele blânde, pline de pace, ale Maicii Mina! De parcă, din vâltoarea vieții noastre, suntem răpiți pentru o vreme în altă lume, plină de lumină, în care oamenii erau oameni, iar copilăria era copilărie. Ni se trezește brusc dorința de a schimba ceva în viața noastră, de a trece pe alte ritmuri, mai lente, de a ne aduna înlăuntru și a nu mai lăsa mărgăritarele noastre cele mai de preț să ne fie furate la tot pasul.

O pildă de răbdare, demnitate, și mai ales de dragoste, o dragoste învățată în sânul familiei, fără multe cuvinte, ci prin „contaminare” directă de la rugăciunea mamei. Să ne lăsăm, la rându-ne, „contaminați” de dragostea Maicii Mina, pentru a-i „molipsi”, mai departe, cu lumină, și pe copiii noștri. (A.S.)

– Maica Mina, aş dori să ne întoarcem puţin în timp şi să vă aduceţi aminte de copilăria dumneavoastră. Cum erau părinţii dumneavoastră, cum erau copiii pe vremea aceea?

– Copiii, pe vremea aceea, nu cred că erau chiar cu atât mai diferiţi decât copiii din ziua de astăzi. Cred că mult mai diferiţi erau părinţii lor, în ceea ce priveşte felul educaţiei şi felul atmosferei din familie, cred că asta era diferenţa cea mai mare. Noi, copiii, nu eram prea mult diferiţi de copiii din ziua de astăzi.

Era foarte multă căldură în familie, foarte multă iubire. Părinţii erau ocupaţi, că aveau treburi, fiecare cu serviciul lui, totuşi îşi găseau timp ca să stea de vorbă şi cu noi, ceea ce cred că era indispensabil. În ziua de astăzi, poate că în multe case nu mai există această comunicare directă între copii şi părinţi. Pentru că părinţii trebuie să se ocupe, totuşi, de copii – copiii nu pot fi lăsaţi aşa, vraişte, să crească ei singuri. Trebuie să fie sprijiniţi, să li se deschidă mintea, nu să fie lăsaţi pe seama televizorului, ca televizorul să le facă educaţia.

Eu îmi iubeam foarte mult părinţii, pe tata în special. Îl aşteptam întotdeauna când venea de la regiment, unde era ofiţer. Îmi făcea plăcere să-i trag cizmele, şi tata mă lăsa, că vedea că-mi face plăcere. Aveam 7-8 ani pe atunci.

Tata nu putea, acolo unde stătea, să nu facă şi o mică gospodărie, cu cai, cu vaci, cu porci, cu de toate, ca într-o gospodărie de ţară. El trebuia să-şi aibă gospodăria lui, și mie sigur că-mi plăcea. Datorită situaţiei noastre din familie, eu parte din an stăteam la rudeniile mamei, în Banat, şi numai câteva luni din an eram cu familia, în Basarabia. Ei, ăsta era raiul meu, fericirea mea! Mama ne lăsa la rude pentru că în Basarabia era mult mai greu – nu aveam lumină electrică, nu aveam canalizare, toate acestea nu existau. Și atunci vara, în special, stăteam în Basarabia, pentru că era mai uşor. Iernile erau grele în Basarabia, cu zăpezi mari. Şcoala am început s-o fac în Banat, pentru că dincolo trebuia să plec cu sania, era mult mai greu.

Pentru mine, fericirea mare era, sigur, când eram cu părinţii, era o mare diferenţă. Rudele mamei din Banat mă iubeau, nu ştiau ce să-mi facă. Nu mă alintau prea mult, dar totuşi mă iubeau. Ei, dar nu contează, casa e casă, părinţii sunt părinţi, şi eu îi iubeam foarte mult. Era o atmosferă aşa de caldă în familie…

„Mama stătea în genunchi la Maica Domnului ore întregi”

Când veneam din Banat în Basarabia, tata mă lua şi mă ducea în gospodărie, ca să-mi arate câinii, caii, toată gospodăria. Parcă mă prezenta lor, şi eu trebuia să-i iau în consideraţie, făceau parte din familia noastră toate animalele acestea. Şi erau aşa de înţelepte animalele… Doamne! M-a dus tata să văd câinii, m-a prezentat celor doi dulăi mari, şi eu am înregistrat cum îi cheamă, ca să-i ştiu, că de-acum erau ai mei. Și, în prima seară când am sosit acasă, a venit o cunoştinţă din jurul Hotinului, ca să mă roage să o însoţesc până la wc, care era în fundul curţii, că-i era frică din cauza câinilor. Eu, sigură pe mine, pentru că eram gazda, ies cu ea afară. Unul dintre câini stătea la uşă, păzea, dar eu ies cu ea împreună, vorbesc cu câinele şi plec cu ea, străbat toată curtea aceea convinsă fiind că, sigur, câinele nu poate să mă ia în consideraţie decât ca făcând parte din familie. Şi numai după aceea mi-am dat eu seama: Doamne, dar cum am pornit eu aşa, că el nu mă cunoştea – adică mă cunoştea doar de la o prezentare?… Aşa am trăit, cu fericirea deplină că toată gospodăria îţi aparţinea, făcea parte din familie.

Și, când venea tata de la serviciu, se punea masa, mâncam cu toţii, că niciodată nu se întâmpla să mâncăm separat vreunul, unul într-o parte, altul într-alta, sau la ore diferite. Nu, asta era viaţa de comuniune a familiei. Şi la masă vorbeam ce s-a mai întâmplat, greutăţile întâmpinate de ei le auzeam şi noi; participam şi noi, copiii, la greutăţile lor din gospodărie. Aveam ceva mai departe şi o stână cu niște oi. „Ei, ce s-a mai întâmplat: s-a îmbolnăvit o oaie, nu s-a îmbolnăvit?”. Tata spunea una, mama spunea alta… Eram şi noi prezenţi, participam și noi. Şi ei ne întrebau pe noi ce-am mai făcut în timpul zilei, ce-am mai citit. Pe vremea aceea, preocuparea noastră personală era cititul. Ţin minte, cum căpătam o carte, păi nu mai exista absolut nimic, numai în cartea aia eram concentrată! Și atunci, sigur că era întrebarea: „Ce-ai citit? Ce-ai înţeles? Cum ţi-a plăcut?”. Și, după ce se termina masa, un lucru care mă surprinde este că, deși făceam rugăciunea dimineaţa, făceam rugăciunea seara, totuși la masă nu făceam rugăciunea de dinainte de masă, un „Tatăl nostru” nu spuneam, cu toate că mama era foarte credincioasă, toată ziua se ruga Maicii Domnului, o avea foarte la mare drag şi la mare cinste pe Maica Domnului, candela totdeauna aprinsă, icoanele… Stătea în genunchi la icoana Maicii Domnului ore întregi.

Acestea toate închegau taina noastră de familie şi iubirea dintre noi, pe care de acolo o capeţi ca să biruieşti în viaţă. Fără această iubire, fără iubire, în general, nu poţi să biruieşti în lume.

„Părinţii nu pot să fie înlocuiţi”

Mă înţelegeam foarte bine şi cu fratele meu, el era mai mare decât mine cu un an şi ceva, dar era suferind, şi eu eram copleşită de durere pentru suferinţa lui. Și-mi părea rău că el nu poate să se joace cu copiii cum mă joc eu, pentru că nu putea alerga. S-a născut cu mici malformaţii la picior, iar degetele de la mâini îi erau lipite. Trebuiau desprinse degetele, toate necesitau operaţii repetate, la vârste mici, de câţiva ani. Eu sufeream foarte mult din cauza suferinţei lui, cred că mai mult decât el. El le-a biruit, dar eu, pentru mine erau catastrofe.

Așa am crescut. Și mai ales că erau câteva luni pe an când stăteam în Banat și eram despărţită de el, şi apoi şi de sora mea mai mică, şi sigur că, atunci când eram împreună, parcă se revărsa tot regretul şi greutatea de-a fi fost despărţiţi câtva timp, se revărsa în acele câteva luni în care puteam fi împreună.

Această variaţie între durere sau suferinţă, că eu sufeream când nu eram acasă – şi mă gândesc acum cu atâta durere la familiile în care văd că rămân copiii singuri. E ceva groaznic, cumplit: părinţii nici nu-şi dau seama ce înseamnă această greutate, amprenta pe care o pui pe copii, şi care le rămâne după aceea pe toată viaţa. Ceva le lipseşte: le lipsește şi ca educaţie, şi ca stare generală de spirit, care face parte din orizontul lor spiritual de iubire, de interes unul pentru altul, de sprijin reciproc, de grijă pentru celălalt… Toate acestea lipsesc când părinţii nu sunt lângă tine şi când tu rămâi de unul singur să creşti printre străini. Pentru că, oricât de apropiate ţi-ar fi rudele, sau o bunică care să te crească, ei tot străini rămân faţă de părinţi. Părinţii nu pot să fie înlocuiţi.

Eu am cunoscut bucuria familiei şi bucuria unor părinţi care mi-au fost foarte apropiaţi. Tata avea o altă mentalitate, o altă educaţie: era aristocraţia rusească care i-a impregant, ofiţer fiind, o anumită atitudine de demnitate, pe care eu nu aveam de unde s-o învăţ din altă parte. Și mă surprindea la el, de exemplu: mergem la cinematograf, și eu stau pe un scaun, tata stă pe alt scaun, într-o lojă. Deodată îl văd pe tata că se supără şi se răsteşte oarecum la cetăţeanul din spatele meu: „Cum îndrăzneşti dumneata să te sprijini de speteaza scaunului în care stă o domnişoară?” – eu eram de 13 ani. Tata era foarte revoltat, dar eu nu am înţeles de ce. Vezi, erau chestiuni din acestea pe care nu le-am întâlnit în altă parte, decât în foarte mici fărâme. Pentru mine reprezentau o noutate, dar şi o învăţătură de minte în același timp, ca şi eu să pretind faţă de alţii acest comportament. Așa că educaţia aceasta era un foarte mare ajutor cu care pleci în viaţă şi nu-l mai poţi căpăta, nu ţi-l dă nimeni, nu poate să ţi-l mai dea nimeni altcineva.

Am avut o copilărie foarte luminoasă, dar am cunoscut în acelaşi timp şi tragedia depărtării de părinți. Nu ştiu, eu sufăr cumplit când văd copiii ăştia că rămân fără părinţi, şi părinţii pleacă şi copiii rămân. E cumplit la orice vârstă, la orice vârstă…

„Rugăciunea – o cale absolut necesară pentru formarea copilului”

 – Pe ce se punea accent în educarea şi în formarea unui copil?

– Categoric, în primul rând pe credinţă. Pentru că, indiferent unde erai, în Basarabia sau în Banat, rugăciunea reprezenta o cale absolut necesară pentru formarea copilului. Am întâmpinat şi la părinţii mei, şi la rudele mamei direcţia aceasta pe care mi-o dădeau, că aveau grijă şi dimineaţa, şi în special seara, întotdeauna să-ţi faci rugăciunea, şi veneau şi o făceau împreună cu mine. Ştiţi ce este important? Că lucrul acesta te obişnuia să ai o legătură directă cu „Îngeraşul”, care era o rugăciune nelipsită în fiecare seară. Și, prin rugăciunea aceasta cu care te obişnuieşti, ajungi să intri într-o legătură directă cu îngerul, cu sfântul de care ţii. Curios este că pe tata îl chema Mina – Sfântul Mina era patronul familiei noastre, aşa era obiceiul, fiecare familie îşi alegea un sfânt care să-i fie ocrotitor. Și vedeţi cum se leagă toate? Eu am ajuns acum în braţele Sfântului Mina, că el mă ocroteşte şi m-a păzit de-a lungul vieţii.

De atunci am intrat în legătură, ca o prezenţă şi ca o persoană reală, cu îngerul meu. După aceea şi cu sfinţii: erau sprijinitorii noştri, lor ne adresam. Teorie nu se făcea, dar rugăciunea conta foarte mult. Şi la biserică, la Sfintele Liturghii mergeam, fără să le ştim conţinutul, importanţa. Sărbătorile mari erau ţinute cu foarte multă amploare în familie, şi în special în Basarabia.

Astăzi am impresia că educația se face mult mai slab, pentru că se lasă copiii în mâna televizorului şi-a telefoanelor, şi e foarte periculos. Copilul intră în viaţă fără să fie apărat, fără să știe ce-l aşteaptă, şi îl captează societatea aceasta, care are aşa de mult negativ în ea, şi poate să-l dărâme, să-i facă foarte mult rău, pentru că el nu este pregătit pentru societatea aceasta. Și, din cauza asta, cade uşor pe mâna drogurilor, cade uşor pe mâna tuturor lucrurilor nefireşti, nenaturale, care astăzi se vântură pe toate străzile, pe toate căile. Pericolul e mult mai mare astăzi. Așa încât și părinţii, indiferent de unde, sunt obligaţi să le facă educaţia din lucruri mici, mărunte, dar totuşi necesare într-o societate, că după aceea intri în viaţă şi e prea târziu. În special în ziua de astăzi, unde ajungi să circuli în afara ţării – să ştii cum să te comporţi, să ştii cum să mănânci, cum să primeşti un musafir, cum să închizi o uşă. Eu mă leg întotdeauna de lucruri mici, pentru că m-am izbit întotdeauna de asta. Să respecţi liniştea celuilalt. Bine, la asta cred că au contribuit părinţii în mare măsură, că aveau atenţie mărită la felul în care te porţi – tata, în special. La ei, militarii din armata rusă, fiind armată de elită, li se şi cerea o atitudine şi un comportament fără greşeală. Simţea câteodată că-mi lipsesc anumite lucruri: „Dar nu te învaţă cei din Banat? Nu te învaţă cutare sau cutare?”. Mai dădeam şi eu din colţ în colţ: mai pe seama lor o puneam, mai pe seama mea.

„Sub perna de la spital să-mi puneţi cărticica de rugăciuni a mamei!”

Copilul nu învăţa din teorie, ci din exemplul pe care îl primea în primii ani. Și vreau să vă spun că, legat de asta, mi-am adus aminte un amănunt legat de fratele meu. Tata nu era cu sistemul de poruncă: „Trebuie să faci cutare”. Nu, el căuta să-ţi arate de ce ar fi bine să faci, ca să te lase după aceea să fii tu cel care să alegi. În Banat era celălalt sistem: „Nu mai discutăm, trebuie să faci, şi gata!”. Asta era, eu oscilam între cele două, dar sigur că-mi plăcea mai mult cel de-acasă, pe care îl acceptam. Şi asta se întâmpla chiar în lucrurile serioase. Uite, de exemplu, fratele meu trebuia să se opereze. Tata nu-i spunea: „Mâine plecăm la operaţie”. Nu-i spunea aşa. Câteva zile încerca să-i explice de ce e necesară operaţia şi de ce el crede că ar fi necesar să fie făcută, şi după aceea îl lăsa pe fratele meu ca el să hotărască: vrei să mergi sau nu vrei să mergi. Săracul, n-avea cinci ani încă, mic era! Până la cinci ani a avut deja câteva operaţii. Și la cinci ani tata îl întreba dacă vrea. Până la urmă, după câteva zile, fratele meu s-a hotărât: „Da, mă duc, dar cu o condiţie: sub perna de la spital să-mi puneţi cărticica de rugăciuni din care se roagă mama, şi aşa merg!”. Vedeţi cum i-a rămas copilului în suflet rugăciunea mamei? Fără multe cuvinte: o vedea, şi când a fost şi el însuşi la greu, atunci s-a gândit că, uite, are nevoie de acest sprijin – şi n-avea cinci ani pe atunci!

Și este foarte important să nu fie un copil unic. Învăţam foarte mult din faptul că-l aveam pe fratele meu; după aceea a urmat, la vreo trei ani, alt frate, care a murit la şase luni, şi după aceea, la şapte ani, a venit sora mea, dar eram mare. Ne-am iubit foarte mult, ca frați. Și totuși, vedeți, credinţa în Dumnezeu şi iubirea, numai cu acestea poţi să biruieşti. Iubirea e ceva care nu poţi învăţa, nu poţi face teoria ei, dar ţi se inoculează şi o simţi în tine, creşti cu ea, te formezi cu ea, îţi aşezi la temelia vieţii tale această dragoste, această credinţă în Dumnezeu. Te obişnuieşti să priveşti mai aproape, adică să nu priveşti pe Dumnezeu şi pe sfinţi ca nişte „ceva”-uri dintr-altă lume – în altă lume sunt, dar să nu-i priveşti ca pe ceva cu totul în afară de tine. Nu: ai o comuniune cu sfinţii, că şi ei au fost oameni, cu îngerul păzitor – eu îl rog, el este o prezenţă alături de mine. Această prezenţă să o simţi alături de tine, de mic, e foarte important, priveşti altfel după aceea şi pe sfinţi, şi pe Dumnezeu. Pot să tind, să doresc, să vreau, să încerc să comunic cu Dumnezeu, şi asta te ajută. Asta m-a ajutat foarte mult: „Înger, îngerelul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu, / Totdeauna fii cu mine / Și mă-nvaţă să fac bine. / Eu sunt mic, tu fă-mă mare. / Eu sunt crud, tu fă-mă tare / Şi-n tot locul mă ocroteşte / Şi de rele mă păzeşte. / Iară mâine de dimineaţă, / Mă deşteaptă la viaţă. / Înger, îngerelul meu, / Roagă-te lui Dumnezeu / Pentru sufleţelul meu!”. Vezi, îngerul devine o persoană, devine cineva care este alături de mine, nu mai sunt singur.

Copiii trebuie să se obişnuiască să se roage de mici, asta este „sfoara” lor de salvare pentru toată viaţa. Că, dacă nu învaţă de mic, mult mai greu o prinde ulterior. Dar nu numai atât, ci să fie învăţat care este temelia credinţei noastre ortodoxe creştine, şi asta trebuie să o ştie: Sfânta Treime şi Hristos Dumnezeu, Dumnezeu-Om, Care S-a răstignit pentru noi. Copilul simte tragedia Crucii – nu şi-o explică, dar o simte, o trăieşte, așa încât copilul de mic trebuie s-o înveţe, iar părintele trebuie să aibă timp să-şi facă şi autocatehizare. Aproape că am ajuns acum să fie copilul cel care să-şi înveţe părinţii.

Sursa: familiaortodoxa.ro