Părintele-zeu și copilul său

Am tot vorbit despre problemele pe care părinții le pot întâmpina în mod obișnuit în creșterea și educarea copiilor lor, însă mai rar despre suferințele pe care copiii le pot avea (și, de cele mai multe ori, le poartă cu ei în suflet toată viața) atunci când au părinții lor probleme.

De-a lungul timpului, în practica psihoterapeutică, dar și în cea de profesor, am avut adeseori ocazia să văd ce înseamnă să crești, copil fiind, cu un părinte narcisist. De fiecare dată când am ocazia să observ interacțiunea dintre un astfel de părinte și copilul său, îmi vine în minte imaginea pe care o aveam citind demult „Legendele Olimpului”, aceea a luptei inegale dintre zei și oameni: zeii – omnipotenți, vicleni, asupritori și răzbunători, iar oamenii – neajutorați, naivi, temători, suferindu-le asupririle și sperând că, dacă se supun, vor avea parte de liniște.

Narcisismul părinților care se cred asemenea zeilor olimpieni se răsfrânge negativ asupra copiilor pe care îi cresc, iar consecințele îi pot afecta întreaga viață. Evident, multe persoane prezintă trăsături narcisice, fără să fie totuși vorba de narcisism patologic.

Adeseori, nici celălalt părinte nu își dă seama de narcisismul partenerului său de viață, el însuși fiindu-i victimă. Care sunt semnele tipice de recunoaștere a părintelui narcisist?

Iubirea de sine

O persoană narcisistă se iubește pe sine mai mult decât pe oricine, dar îi acuză adesea pe cei din jur că nu o iubesc, nu o respectă și nu-i dau îndeajuns de multă atenție. Pentru un astfel de părinte, copilul este doar un accesoriu personal și nu o persoană în sine, iar misiunea sa este să împlinească așteptările egoiste ale părintelui și visurile acestuia, oricare ar fi ele. Emoțiile, gândurile, dorințele copilului nu contează decât în măsura în care devin identice cu cele ale părintelui narcisist. Practic, copilul devine o extensie a părintelui, iar personalitatea sa este modelată în această direcție. Multe persoane adulte povestesc despre cum au fost forțate să se îmbrace într-un fel anume de dragul părinților (pentru ca aceștia să primească complimente), ori să facă anumite activități care să le aducă părinților recunoaștere publică, bani și notorietate. Culmea ironiei este că un astfel de părinte va fi întotdeauna convins că a făcut tot ceea ce a făcut doar „de dragul copilului”, și-i va reproșa copilului că este nerecunoscător pentru tot ceea ce părintele a făcut pentru el, pentru toate „sacrificiile” sale, ori de câte ori va fi nevoie să îl șantajeze emoțional (și acest lucru se va întâmpla adesea!): „După toate câte am făcut pentru tine ca să ajungi aici, tu nu ești în stare să lucrezi decât ca agent de vânzări?! Degeaba mi-am sacrificat eu timpul și banii ca să te meditez la atâtea materii? Degeaba m-am luptat ca să te țin în facultate? Că, dacă nu eram eu, nici pe aia n-o terminai!”.

Imagine de sine exagerat de bună

Un narcisist se consideră persoana cea mai pricepută la toate și are nevoie să fie prima, indiferent ce face. Din acest motiv este într-o permanentă întrecere cu propriul său copil, iar unii părinți chiar ajung să se simtă amenințați de potențialul copilului, de talentul său, de succesul său, care îi apar ca o provocare. În consecință, părintele își va descuraja constant copilul, îl va critica, ironiza, marginaliza și umili, luându-se de el din orice, invalidându-l, contrazicându-l, minimizându-i eforturile, succesul, rezultatele, negându-i realizările, pentru a rămâne el pe o poziție de superioritate: „Ce să spun, mare lucru că ai luat premiul III la un concurs județean! Eu am fost olimpic pe țară la istorie!”.

Grandomanie

Adeseori, un părinte narcisist se comportă dându-și aere de superioritate, pompos și plin de sine, disprețuitor față de ceilalți, de care știe însă cum să se folosească, fără scrupule. Unii părinți narcisişti se folosesc inclusiv de propriii copii („Nu poți să ai o relație cu fiica sărăntocului aceluia și să mă faci de râs în fața lumii! Fata Popeștilor e o partidă mult mai bună pentru tine și, în plus, au bani, afacerile le merg bine și au relații sus-puse, care ne vor fi utile. Nu poți să-mi faci una ca asta! Nu poți să ne faci asta!”). Alți părinți le însuflă copiilor același complex de superioritate: „Tu ești fiica noastră și ești cea mai bună. Trebuie să fii cea mai bună! Nu poate să te întreacă nimeni. Nici unul din colegii tăi nu se compară cu tine!”. Părinții se dau peste cap să se laude cu realizările lor, să afișeze un stil de viață superior în fața celorlalți, și își învață copilul să se poarte la fel: „Nimeni să nu afle că nu-ți merge bine. Trebuie să le spui celorlalți că totul e perfect, să nu cumva să se bucure de necazurile tale, ci să te invidieze tot timpul”.

Manipulare

Părintele narcisist își manipulează emoțional copilul (și pe celelalte persoane din viața sa) prin însuflarea sentimentului de vinovăție („M-am sacrificat pentru tine, și tu refuzi acum să renunți la persoana asta!”, „Din cauza ta sunt acum nefericit, că n-ai vrut să faci cum îți spun!”), a sentimentului de rușine („Ai luat 6 în teză la matematică și ne-ai făcut de râsul lumii! Ce-or să zică bunicii tăi, amândoi profesori de matematică? Cum o să mai scoată ei capul în lume?”), comparații defavorabile („De ce nu poți să fii și tu la fel de serios ca băiatul nașilor? Uite el ce băiat bun este!”), șantaj („Dacă te mai vezi cu băiatul ăla, nu-ți mai dau nici un ban, să știi! Tu ești studentă, n-ai ce să cauți cu un coate-goale”), presiune („Ba ai să mergi în continuare la antrenamente, nu mă interesează! Eu sunt cel mai bun antrenor, n-ai să mă faci de râs!”).

Lipsă de empatie

Narcisiştii nu pot înțelege emoțiile nici unei alte persoane, deci nici pe cele ale copiilor lor. Nu contează decât ceea ce simt și gândesc ei, de aceea îi vor invalida pe copii ori de câte ori aceștia nu sunt în asentimentul părinților: „Nu se poate să mergi la balet. Ești băiat! Trebuie să faci fotbal!”. Reacțiile copiilor pot să difere în funcție de personalitatea lor: fie se revoltă împotriva părintelui și se încăpățânează să facă ceea ce și-au propus, fie se supun și, în timp, se îndepărtează de acesta, fie ajung să adopte în timp atitudinile, comportamentele și valorile părintelui, copiindu-l. În acest fel, noi personalități narcisiste se formează, iar ciclul distructiv continuă, antrenând alte vieți.

Dependență

Unii dintre părinții narcisişti nici nu concep ideea ca fiul sau fiica lor să aibă propria lui viață și, după vârsta majoratului, să-și ia zborul din cuib. Nu se pot abține să nu le controleze deciziile, să nu se implice în tot ceea ce fiul sau fiica lor au de făcut, să nu le schimbe – prin șantaj emoțional, amenințări și alte asemenea strategii – intențiile, alegerile și deciziile, astfel încât acestea să fie în acord cu dorințele, nevoile și așteptările egoiste ale părinților.

Desigur, părinții nu realizează cât de nedrepți și de egoiști sunt în ceea ce fac. Convingerea lor este că fac totul pentru apărarea intereselor copiilor lor, dar aceștia trăiesc cu senzația că cineva le ține piciorul pe furtunul cu apă și, oricât se străduiesc să-și ude grădina, nu reușesc. Am cunoscut o familie în care mama și-a obligat fiica măritată să se mute la ea, cu pruncul abia născut, în loc să o lase să-și petreacă concediul de creștere a copilului alături de soțul ei (cu care locuia, e drept, în casa soacrei, la 400 km depărtare de orașul natal!), pentru că altfel nu mai vrea s-o vadă în ochi toată viața. Astfel, mama și-a împins fiica să ia o decizie cruntă: fie să-și lase soțul și să-l despartă pe copil de tată, fie să-și rănească profund mama. Loialitatea față de propria mamă a învins și, după doi ani de separare de soț, divorțul a venit ca o consecință firească. Fiica și-a pierdut soțul, nepotul și-a pierdut tatăl – dar, hei, bunica e fericită și victorioasă, pentru că acum îi are pe amândoi numai pentru ea! Bineînțeles, „altcineva” e întotdeauna de vină pentru acest dezastru.

Alți părinți narcisişti au altfel de așteptări: odată devenit adult, copilul lor trebuie să le întoarcă favoarea de a-l fi crescut. Prin urmare, preocuparea de bază a fiului/fiicei lor trebuie să fie grija față de ei, nu întemeierea unei familii proprii. Iar dacă totuși își face o familie, aceasta va trebuie să fie întotdeauna pe locul doi – după ei! Vă dați seama că, în aceste condiții, orice căsnicie are de suferit, iar copiii (nepoții bunicilor narcisişti și egoiști) riscă să-și vadă părinții divorțând. Multe persoane mi s-au plâns de faptul că propriii părinți le făceau viața imposibilă, solicitându-le mereu atenția, sprijinul financiar și timpul, în detrimentul copiilor și partenerului de viață, iar problemele cauzate de lucrul acesta nu erau deloc mărunte.

Desigur, grija față de bătrâni și de copii este una dintre îndatoririle adulților, însă părintele narcisist își dorește mult mai mult de atât. Își dorește ca toate deciziile fiului sau fiicei sale să țină în primul rând cont de nevoile sale, își dorește ca el însuși să decidă. De aici, probleme nesfârșite pe care le creează în viața de familie a copilului său: „Cum să vă mutați, maică, tocmai la București? Și eu să rămân aici singură? Ce-i trebuie bărbatului tău serviciul ăla? Ce, aici nu muncesc și trăiesc atâția oameni? Cum se descurcă ceilalți, așa o să vă descurcați și voi! De mine și de taică-tu cine o să aibă grijă dacă voi plecați?”. Iar dacă fiica începe să aducă argumente pentru susținerea deciziei pe care a luat-o împreună cu soțul ei, mama va continua, manipulând-o emoțional: „Ai uitat ce greu ne-a fost să te ținem la facultate? Și acum ne lași singuri, ca să-i fie bine bărbatului tău? Ce, el și-a rupt de la gură să-ți pună meditatori? El s-a chinuit cu tine? Nu el, ci noi! Și acum ne întorci spatele și decizi tu de capul tău. Rușine să-ți fie! Cum poți să-mi faci una ca asta? Că eu nu mai pot cât mi-e de rău… Într-o zi o să mă găsești moartă!”.

Gelozie

Părintele narcisist consideră că fiul sau fiica sa îi aparține, cu tot ce este și cu tot ce are. Nu își percepe copilul ca pe un individ cu propria personalitate, cu propria viață, ci ca pe o extensie a sa. Orice tentativă de-a lua o decizie fără implicarea părintelui e percepută ca un act de trădare. Părintele trebuie să fie prioritatea numărul 1 a copilului său, nicidecum altcineva sau altceva. În mod deosebit sunt sabotate relațiile romantice, pentru că un partener este văzut drept un rival de temut la adresa părintelui, de aceea gelozia își scoate capul, dar este mascată sub formă de „grijă”. Prin urmare, nici o persoană, oricât de minunată ar fi, nu este suficient de potrivită pentru copil, iar încăpățânarea fiului sau fiicei de-a rămâne într-o relație va declanșa în curând „atacuri” concertate: părintele va începe să se simtă rău și să sufere de nu-știu-ce boală misterioasă, căreia medicii nu-i dau de cap, îl va suna mereu la ore nepotrivite, alertându-l („Vino repede că mi-e tare rău, cred că trebuie să chemi Salvarea!”), va găsi mereu ceva de care să se plângă în legătură cu partenerul/partenera copilului, în mod deosebit cu lipsa de respect, ori să-i dea fiului/fiicei din ce în ce mai multe sarcini, care să-l țină departe de parteneră/partener, doar-doar acela va rupe relația – și alte multe stratageme similare.

Neglijare

Unii părinți narcisişti sunt atât de absorbiți de propriile lor activități, hobby-uri și interese, de prieteni și de carieră, încât își neglijează copiii, neputând să le aloce timp (uneori nici măcar foarte puțin timp!), lăsându-i în grija celuilalt părinte sau a bunicilor, bonelor ori a instituțiilor (grădinițe cu program prelungit, școli-internat). Astfel de părinți consideră că ceea ce fac ei este mult mai important, iar copilul și activitățile cu acesta sunt o pierdere de timp („Și acum, dacă am copil, ce?! Asta înseamnă că mi s-a terminat viața? Gata distracție, gata ieșiri cu băieții? Să mă îngrop de viu?”). Alteori, părinții pretind că a fi interesați mai mult de afaceri sau de cariera profesională este, de fapt, în beneficiul copilului („Cum s-o las mai moale cu profesia? După ce am muncit 15 ani, dacă nu continui să mă afirm, imediat vine X să-mi ia locul! Copilul crește bine-mersi. Ce să-i fac eu? Să-i cânt și să mă joc cu el, când pot să-l las în grija bunicii, iar eu să-mi văd de muncă, să fac bani, să-i pot oferi tot ce-și dorește?”).

Așa gândesc și se comportă, în linii mari, părinții narcisişti, dar lucrurile pot fi atât de nuanțate, atât de diversificate, încât, de cele mai multe ori, nici nu ne dăm seama dacă părinții noștri sunt narcisişti patologic sau dacă nu cumva au și ei, ca orice om, slăbiciunile lor, iar noi, ca fii și fiice, suntem nedrepți și îi judecăm strâmb. Până la urmă, în fiecare om există o doză de narcisism, însă măsura e cea care contează, făcând diferența între o minte sănătoasă și una tulbure.

Lupta cu egoismul, cu mândria și cu slava deșartă nu este un ideal, ci o necesitate, iar modele de oameni care au câștigat această luptă avem, slavă Domnului, numai să vrem să le urmăm! Ceea ce Scriptura ne învață de mii de ani că prinde bine sufletului nostru, iată, confirmă știința. Încet-încet, cu pași mici, dar siguri.

Psiholog Irina Petrea

Sursa: familiaortodoxa.ro