UN „DRAC DE POPĂ”, UN EMINESCU ŞI UN SEMN DE CARTE – „MEMORIILE” LUI VALERIU ANANIA (II)

Puşcăria se trece dormind…libertatea înseamnă stare de trezie…

(VALERIU ANANIA)

„- De dracu’ ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf acum mai bine de şase decenii ministrul de interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla autorul „Memoriilor” de azi, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani când, mânat de aceeaşi fecundă grijă îl va aresta în puterea nopţii pe Bartolomeu Valeriu Anania („dracu’ ăla de popă”) din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna Dumnezeu, care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist, la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului. Cu semnul de carte însă a fost altceva. A fost semnul celei dintâi arestări. Un semn de carte care l-a urmărit pe Valeriu Anania toată viaţa. Mai abitir decât Siguranţa. Mai abitir decât Securitatea. Semnul continuităţii unui destin şi al unui straniu tâlc îndoit. Politic şi intelectual. În miezul verii anului 1941, abia ieşit din adolescenţă (împlinise de curând 20 de ani), Valeriu Anania întâlneşte pe străzile Bucureştiului cortegiul funerar al lui Horia Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu) asasinat cu câteva zile mai înainte de către agenţii lui Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în Guvernul mareşalului Ion Antonescu. Atras de o veche cunoştinţă din vremea Seminarului Central, dar cu siguranţă şi de curiozitate, tânărul se alătură cortegiului, după ce este asigurat că există o aprobare din partea autorităţilor, întărită de altfel şi de prezenţa arihereului vicar Veniamin Pocitan care oficia slujba înmormântării. La cimitir însă, era pregătită o ambuscadă, asezonată din belşug cu gloanţe de mitralieră, soldaţi, pistoale şi agenţi, căreia cei prezenţi îi cad victime. „La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte din mătase. Semnul era de culoare verde (culoarea legionarilor – nota mea) şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele”.
Aşa a început cel dintâi dintre cei 23 de ani de hăituire, prin închisori şi aresturi, cu răgazuri mai mari sau mai mici, cu săptămâni de pribegie prin păduri şi pe culmile munţilor, între o mănăstire sau alta. „Dacă într-un an nu eram arestat ori anchetat începeam să mă gândesc că ceva nu e în regulă” – mărturiseşte şi astăzi râzând, Valeriu Anania. Pe lângă studiile înnădite prin mai multe facultăţi de teologie, pe lângă cursurile urmate la Facultatea de medicină şi Conservatorul de muzică din Cluj, pecetea „semnului de carte” l-a purtat prin multe alte „facultăţi” de faimă funestă: Malmaison, Jilava, Lagărul de la Tg. Jiu, Închisoarea Curţii Marţiale (Bucureşti), Stamora-Moraviţa, Regimentul de grăniceri Timişoara, Siguranţa Timişoara, Procuratura Timişoara, Clujul (arestat în trei rânduri), domiciliul obligatoriu de la Topliţa, arestul Ministerului de Interne Bucureşti, apoi „arestarea mare” din 1958 şi condamnarea la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale” urmate de periplul între Securitatea Bucureşti şi cea din Ploieşti, apoi din nou Jilava, Piteşti şi, în sfârşit, Aiudul de unde va fi eliberat la 1 august 1964. În acea zi „am lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşiţi la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!”. 23 de ani evocaţi în primele 300 de pagini ale „Memoriilor”. Pagini care, deşi se citesc lacom şi cu sufletul la gură, amestecând ziua cu noaptea, te-ndeamnă să te întorci iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, desenează în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea – testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.
La care din aceste pagini să te opreşti mai întâi? La cea în care este înfăţişată teribila şi deopotrivă zadarnica luptă cu sutele de ploşniţe din celula de la Malmaison, sfârşită în hohotul de râs stârnit la gândul că în pantecele neostoitelor lighioane, sângele protagonistului se va fi amestecat cu cel al fratelui său, arestat mai înainte şi deţinut deopotrivă, a cărui iscălitură săpată în lemn o aflase cu lacrimi tremurate în pleoapă pe priciul primei nopţi întemniţate? Ori noaptea de la Închisoarea Curţii Marţiale când, spre a-şi menaja părinţii de starea în care se afla, tânărul deţinut le scrie câteva zeci de scrisori datate diferit, pe perioada următoarelor şase luni, epistole pe care prietenul de-o viaţă Grigore Băbuş avea să le expedieze la datele respective, astfel încât destinatarii să creadă că nimic nu s-a întâmplat? Peste alţi mulţi ani, la Aiud, cei doi fraţi Anania, din nou încarceraţi, dar de astă dată al unui alt sistem politic, se întâlnesc şi cad pentru o clipă unul în braţele celuilalt. Atât, o clipă, cu complicitatea unui gardian emoţionat la rându-i de vestea pe care unul dintre fraţi apucase să i-o şoptească celuilalt: „Să ştii că mămica a murit”. Viaţa însă, merge înainte, anii se scurg unul după altul, puşcăriile rămân aceleaşi şi doar regimul de detenţie se schimbă după politica vremilor. În timp ce comuniştii au încercat ca procesul de reeducare să meargă dincolo de simpla negare şi condamnare a trecutului politic al fiecărui deţinut, ajungând până la apostazia publică, adică „la lepădarea de ceea ce produsese acel trecut, respectiv credinţa creştină”, în închisorile „burghezo-moşiereşti” aghiasma şi busuiocul erau la fel de bine primite în celulele marilor spărgători ca şi în cele ale pungaşilor de rând, iar crucea era întâmpinată cu bucurie şi de legionari, şi de comunişti, şi de evrei. „Chiar şi pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii”- explică autorul.
Când a aflat de cele petrecute la 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul „Memoriior” sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă Anania alege singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea. Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs într-un fel de joc candid ce pare azi cu atât mai straniu, cu cât tu, cititorule, spre deosebire de protagoniştii de atunci, vei fi ştiind felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare. „Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: – Postul unu, bineee!…, ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: – Doi, bineee!…, reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”. Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe delături de atâta tăcere asurzitoare:
„- Cât? m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.
– Douăzeci şi cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi odată cu cele de la una.
– Eu sunt condamnat la moarte, m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă”.
Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj continuă şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde autorul „Memoriilor” a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Valeriu Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care, oricum n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemnea situaţii în afara de Dumnezeu şi, desigur, cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: „Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu”. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă şi nădejdea în iertarea Mântuitorului la care aspiră orice monah, au învins. De atunci şi până astăzi Valeriu Anania a continuat să se, şi să ne, vadă. Cu siguranţă că l-a ocrotit Dumnezeu. Dar şi semnul de carte, îndrăznesc eu să adaug. Pentru că din puşcăriile comuniste Valeriu Anania va ieşi purtând în memorie între 10.000 şi 12.000 de versuri, adică două piese scrise integral în memorie, în închisoare. În ordine cronologică, ele sunt „Steaua zimbrului” şi „Meşterul Manole”.
Nu ştiu în servieta câtor tineri de 20 de ani mai poţi afla astăzi, la o adică, un volum de Eminescu şi un semn de carte (de orice culoare). Iar dacă mă veţi întreba cumva despre vreun alt „drac de popă”, chiar că am să ridic din umeri!

Răzvan Ionescu

Sursa articolului: Ferestre în pridvor