Românii plecaţi la muncă lasă în urmă copii răstigniţi
Părintele Constantin Necula, lector la Facultatea de Teologie din Sibiu, a susţinut o conferinţă la invitaţia a doi foşti elevi ai Seminarului Teologic din Făgăraş, Alexandru Dădârlat şi Mircea Laza. Tema conferinţei care a avut loc miercuri, 6 iunie, a fost „Tinerii şi provocările Ortodoxiei“. Vă prezentăm în continuare răspunsurile părintelui, care a călătorit mult mai ales în Italia, la câteva întrebări legate de situaţia tinerilor plecaţi la muncă în străinătate şi mai ales a copiilor rămaşi acasă.
Eroismul copiilor noştri
Ce poate face un profesor pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate? Am observat că aceştia sunt mult mai agitaţi decât ceilalţi copii, mai neînţelegători…Cred că mai degrabă neînţeleşi. În România cel mai nenorocit sistem e divorţul prin muncă. Aţi remarcat cum pot şi locuind împreună să divorţeze părinţii, pentru că se mai văd seara la 10, pentru că în rest sunt preocupaţi de ale lor… Nu mai apucă să comunice nimic despre creşterea propriilor copii, fiind ei poate chiar educatorii altor copii. Eu cred că în primul rând profesorii ar trebui să creeze o plasă de rezistenţă, de siguranţă. Ca la un circar care se dă peste cap la înălţime. Copii aceştia practică de fapt unul dintre cele mai periculoase salturi la trapez. Multiplu salt mortal (nu mai e vorba de triplu salt), pentru că ei fac asta în fiecare zi… Gândiţi-vă că într-o casă unde amândoi părinţii sunt prezenţi când un copil face febră, percutează amândoi sau măcar pe rând fac cu schimbul la priveghere. Dar într-o casă unde cea mai mare persoană are 12 ani şi creşte copilul de 7 şi pe frati-su de 5 ani cine să privegheze? Deci copiii sunt efectiv daţi morţii, inclusiv fizice.Ce este dramatic este că părinţii conştientizează lucrurile acestea, dar aduc următorul argument: „Da, părinte, dar noi mergem să muncim, să ne întoarcem şi să ne facem casă!“ Dar dacă facem o casă în care nu mai are cine locui? Pentru că în acea casă nu vor mai sta copiii noştri, ci răposaţii noştri copii, avortaţii societăţii, răstigniţii noştri copii. Şi atunci nu mai e o casă, ci un templu al propriilor noastre orgolii, absolut devalorizate.
Nevoia unui zâmbet…
Ce are de făcut un profesor este să aibă o listă foarte fermă cu copiii pe care îi are în dirigenţie sau în consilierat. Şi să încerce să stea în fiecare zi o secundă faţă în faţă cu ei şi să le zâmbească. Copii se pot hrăni cu zâmbetul acesta, au mare nevoie de el. Pentru că societatea modernă a creat dădaca electronică, extrem de periculoasă, care este televizorul. Îl iei pe copil, îl pui în faţa televizorului: „Gică, centrat pe desene! Nu mişti, că am treabă!“ Şi Gică săracu nu mişcă, pentru că lui îi place. Am auzit la şcoală la fiul meu doi copii povestindu-şi desene animate: „L-ai văzut pe dracu’ ăla roşu cum i-a băgat cornu’ lu dracu’ ăla negru şi cum…“ Deci copiii au luat-o razna! Şi revin, nu numai copiii celor plecaţi, ci şi ai celor rămaşi care sunt plecaţi tot timpul.Una dintre soluţiile reechilibrării României este întoarcerea părinţilor la copiii lor. Mama să stea mai mult acasă cu copiii. De exemplu femeia să fie plătită pentru 8 ore, dar să nu muncească decât 4, iar celelalte 4 să fie obligatoriu cu copiii. Într-o parohie oarecare, nu vă spun unde, preotul de acolo a dat peste un filon de aur… Şi a reuşit ca periodic să scoată din serviciu câteva mame şi să le dea cu totul copiilor lor, acolo unde a simţit că lucrurile nu merg bine. Experienţa a reuşit! Copiii nu au nevoie de proiecte sociale, ei au nevoie de mame, de taţi, de bunic, de bunică… N-au nevoie de şcoală, unde de multe ori se oligofrenează… Noi ne retardăm copiii în sisteme educaţionale. Noi sistematic ne batem joc de darul natural dat de Dumnezeu neamului acestuia: creierul românului, care a ajuns varză de Bruxelles, în cel mai bun sens al cuvântului. În batjocorirea aceasta de sensuri copilul nu poate să-şi recapete demnitatea decât prin ieşirea din starea de varză. Ori la asta nu poate lucra numai Biserica, sau profesorii. La asta poate lucra numai treimea familie, Biserică şi şcoală. Că de societate şi stradă… merci beaucoup, vedem unde ne duce marea educaţie de băutură… Ce mă înspăimântă însă este că de fapt noi nu căutăm soluţii. Noi ştim numai să ne lamentăm cât mai sloganistic: „Vai de noi, ne piere neamul!“, „Vai de noi, copiii….“Ce recomand profesorilor, de religie sau de orice fel, este să caute să identifice cine sunt copiii, în ce direcţie se îndreaptă şi să vadă cât pot oferi acestora pentru a echilibra disconfortul din casele lor. Şi ajutaţi-i să scoată televizorul din priză…
Occidentul, pădure plină de ţepe
Foarte mulţi dintre tinerii din Făgăraş au părăsit ţara şi foarte mulţi dintre elevi vor să plece în Italia, Spania sau Statele Unite. Cum ar putea interveni Biserica pentru readucerea lor?Biserica nu readuce pe nimeni. E atât de largă încât îi poate cuprinde liniştită pe toţi, indiferent de colţul în care se duc. Ce poate face Biserica? Să le arate cimitirul. Să le arate că au un loc de aterizare… Că şi „tâmpiţeala“ asta cu plecatul peste hotare ţine 5-6-7 ani. Cam atâta merge, după aceea ţi se cam „agurideşte gura“… E fain, domnule, ai bani, ai maşini… Dar câţi bani credeţi că puteţi câştiga în occident în acest patinaj artistic de evadare din România? Vine o vreme când toate astea se astupă şi efectiv îţi astupă izvoarele din suflet. Şi începi să te sufoci. Cam asta se întâmplă când pleci dincolo cu vise măreţe. Jumătate din cei care ajung acolo constată că occidentul este o pădure plină de ţepe. Ţepele sunt foarte bine parfumate: „A, bună ziua, bine aţi venit, ne bucurăm că avem un prost care să lucreze pentru noi… Ce aţi fost în ţară? Medic? A, interesant, avem nevoie de o femeie de servici!“ Şi în momentul acela toată demnitatea se duce… Sigur, ca femeie de servici în Italia poţi câştiga mai mult decât câştigi ca medic în România. Dar asta e altă mâncare de peşte, pentru că în acelaşi timp acolo consumi mult mai mult ca să supravieţuieşti. Aveam un prieten intelectual, care câştiga foarte mult, 10 mii de euro pe lună, unul dintre cele mai fericite cazuri. „Bun, zic, şi cât dai pe chiria aia în buricul Parisului?“ „7 000 de euro.“ Şi eu zic: „Băi Gică, hai mă acasă, că de banii ăia ne facem casă!“Biserica îi însoţeşte spiritual pe oamenii aceştia. Aţi auzit cum sunt pomeniţi, pe lângă cei călători, şi cei plecaţi. Familiile nu se rup în esenţă. Să nu vă închipuiţi că copilul unor părinţi plecaţi în Spania nu mai este copilul părinţilor lui. Dimpotrivă, aşteptarea sporind, parcă sporeşte şi calitatea de tată şi de mamă. Din nefericire avem suficienţi pe care îi aducem în pachet acasă şi asta mă întristează cel mai tare. Acum un an, în apropierea Paştilor, a murit copilul unor vecini de-ai mei la care ţin foarte mult. Pe mine m-a impresionat foarte mult că în aşteptarea lui nu mai conta nici un fel de sărbătoare. Când ţi se întoarce copilul la pachet acasă chiar nu mai contează nici un fel de sărbătoare…
A consemnat Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 – iulie 2007 : Românii plecaţi la muncă lasă în urmă copii răstigniţi
Sursa: ramura înflorită
18 februarie, 2009 @ 16:56
Buna ziua!
Cam tarziu am descoperit acest articol al dvs.
Reflecta o realitate insa ascunde alte realitati, sau poate unghiul din care este abordat subiectul nu este tocmai unul conform realitatii.
De ce pleaca tinerii?
Pentru un viitor, nu musai pentru muuulti bani!
De ce pleaca parintii?
Pentru a le asigura o existenta cat de cat demna copiilor lor.
Ce sa faca profesorul pentru copii ai caror parinti sunt plecati sa munceasca in strainatate?
Demersuri serioase asupra statului roman pentru a oferi locuri de munca prin care parintii sa poata asigura un trai decent copiilor.
Atingeai subiectul „demnitatii” – un doctor pe post de femeie de serviciu in alta tara – o falsa problema – a munci, indiferent ce, presupune demnitate, in schimb – a nu munci – presupune lipsa demnitatii.
Prietenul din Franta a ales sa dea 7.000 din 10.000 pe chirie doar pentru ca traieste intr-un alt mediu… poate ca inca acel mediu il implineste din punct de vedere social.
Din exterior lucrurile nu vor fi niciodata precum in interior.
Fiecare cu visele, sperantele sale. Bunul Dumnezeu stie fiecare pas, al fiecarui om, si fiecare motiv determinant.
Datoria noastra nu consta in a „judeca” ci in a „ajuta”.
Fara nicio aparenta legatura cu subeictul – treceam ieri seara printr-un cartier din Bucuresti, un cartier sarac, nu-l nominalizez.
Am vazut langa o gura de canal o femeie cu capul pe doua sacose… dormea!
O priveam din tramvai… pe trotuar treceau oameni. Oameni ce nu schitau nici cel mai mic gest de interes fata de o persoana, adica de o fiinta umana.
Sunt multe cazuri similare in Romania, in Bucuresti. Sunt si foarte multe biserici in Romania, in Bucuresti.
Nu am vazut nici o biserica din Bucuresti sa faca un adapost pentru persoanele fara casa, fara masa! (persoane care au ajuns in astfel de situatii din varii motive, nu se cade sa discutam sau sa judecam acest aspect… acum).
Un adapost care sa fie, de fapt, niste pereti, un acoperis, niste saltele si … atat!
Pentru a avea si cei fara casa acces la un acoperis „deasupra capului”, macar pe timpul iernii.
Nu am vazut (poate vorbesc cu pacat) nici biserici de cartier care sa fie implicate in aspectele sociale ale comunitatii in care se afla acea biserica. Daca te duci la o biserica de cartier sa-l intrebi pe unul dintre preoti : „parinte cate familii sarace, la limita subzistentei sunt in parohia matale?” – nu va sti ce sa raspunda.
Mi-r fi placut ca la sfarsitul fiecarei slujbe, parintele sa spuna familia cutare are n copii, are nevoie de ajutorul vostru, frati crestini, puteti da din putinul vostru? va puteti implica?!ii puteti ajuta?!
Nimic din toate acestea eu nu am vazut… poate or fi, undeva prin tara aceasta macinata de nevoi si de rataciri.
Nu e suficient sa ne rugam, nu-i asa?
7 martie, 2009 @ 00:30
poftim?nu va suparati, dar acei intelectuali si medici care spun ca nu au bani etc se vaita de ale lor salarii mici…. SPUN OARE SI CATA SPAGA IAU?? UN MEDIC CHIRURG SPUNE CATI BANI PRIMESTE DE LA UN PACIENT PT FIECARE INETERVENTIE?? nu va suparati..dar banii la negru nu sunt si aia tot bani, adica nu completeaza un salariu? ce sa mai zicem atunci de aceia care nu au nici salariu si nu castiga nici bani la negru. haideti domnule sa-i ajutam pe cei care intr-adevar au nevoie de AJUTOR!! NU OAMENII IPOCRITI!! SI , apropo, „a ajuta” inseamna a da de bunavoie fara sa asteptam ceva in schimb!!!!
19 mai, 2009 @ 21:49
Imi pare rau ca ca va deranjez, dar am si eu o mare problema.Am mama plecata in Spania de cativa ani iar de cateva luni bune nu mi-a mai dat nici un semn de viata nici mie nici restul familiei.Sunt foarte ingrijorata pentru ea ,mi-e frica sa nu fi patit ceva.Nu stiu cum sa fac sa aflu ceva.Nu as vrea totusi sa ma duc la politie caci in caz ca e bine sa nu-i creez probleme,caci ea e ramasa ilegal acolo.Ce sa fac oare?VA rog dati-mi un sfat!!!!!!!Va rog din suflet!!!!!!!!!!!
20 mai, 2009 @ 11:11
Hristos a inviat!
Ar fi bine macar daca ati sti in ce zona sau chiar in ce localitate a Spaniei se afla. Pentru ca aici, in Spania, au rezidenta aproape un milion de romani si este aproape imposibil de aflat. In caz ca aflati, imi spuneti si apoi cred ca cea mai buna solutie, pana a alerta Politia, este sa luati legatura cu cel mai apropiat Consulat de localitatea sau zona de resedinta a mamei dvs. Eu va pot ajuta cu numere de telefon si persoane de contact. Dar, incercati sa aflati in ce zona este, pentru a o putea localiza. Cat priveste ilegalitatea…nici nu se pune problema. Suntem in UE si nu avem nicio restrictie in spatiul comunitar.