Cuvânt la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe al Sfântului Ioan Gură de Aur

Nenorocirea celor drepţi şi bunăstarea păcătoşilor nu trebuie să ne facă să rătăcim de la credinţa în Dumnezeu

Poate să fie, oare, ceva mai nebunesc şi mai fără de minte decât nesocotinţa acelora care, cu toată rânduiala ce domneşte în lume, totuşi se îndoiesc şi nu pricep ocârmuirea dumnezeiască a lumii? Cine ar dori să dovedească că soarele este întunecat şi rece, prin aceasta ar da dovadă că mintea lui nu este întreagă.

Tot aşa de nesocotit, şi încă mai mult, este cel care tăgăduieşte pronia şi ocârmuirea dumnezeiască a lumii. Nici soarele nu poate să strălucească aşa de luminos, precum străluceşte pronia dumnezeiască pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergând pe calea cea rânduită lui, vedem cum aşezarea stelelor păzeşte rânduiala hotărâtă lor şi cursul lumii niciodată nu se întrerupe; vedem cum ziua şi noaptea urmează una alteia, şi toate, atât cele de sus, cât şi cele de jos, ca într-un dans armonios păstrează locul şi poziţia lor, fără a trece peste hotarele ce le-a însemnat Dumnezeu de la început.

Dar poate veţi răspunde: „Ce ne foloseşte pe noi că cerul, şi soarele, şi luna, şi stelele, şi toate celelalte se bucură de o aşa de bună rânduiala, când împrejurările şi legăturile noastre omeneşti, dimpotrivă, sunt pline de amărăciune şi neorânduială?” Ce amărăciune şi neorânduială socoteşti tu, omule? Îmi răspunzi: „Acela este bogat şi, pe lângă aceasta, jefuieşte, înşeală, răpeşte în toate zilele averea săracilor, şi, totuşi, nu-l ajunge nici o supărare. Altul, dimpotrivă, trăieşte cu umilinţă, în cumpătare şi cu dreptate, împodobit cu toate faptele bune, şi, totuşi, este lovit de boală şi sărăcie, de cele mai mari şi felurite rele”.

Aşadar, acestea sunt lucrurile care te mâhnesc pe tine? „Acestea sunt”, răspunzi tu. Da, dar când tu vezi că mulţi dintre cei ce fac rău sunt pedepsiţi, dimpotrivă, nenumăraţi dintre cei cu fapte bune trăiesc bine, pentru ce nu părăseşti părerea ta şi întârzii a lăuda pe Dumnezeu? Iarăşi îmi răspunzi: „Pentru aceasta nu părăsesc părerea mea, că tocmai această nepotrivire mă scandalizează cel mai mult. Pentru ce din doi păcătoşi, numai unul se pedepseşte şi celălalt se cruţă, şi din doi oameni buni, unul trăieşte bine, iar altul este plin de nenorocire?”. Dar ascultă, că tocmai aceasta este una din faptele cele mai mari ale proniei Iui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu, încă de aici, ar pedepsi pe toţi păcătoşii şi ar răsplăti pe toţi drepţii, atunci ar fi de prisos ziua Judecăţii de apoi. Şi, pe de altă parte, dacă El n-ar pedepsi nici un păcătos şi n-ar răsplăti nici un drept, atunci păcătoşii, cu mintea lor cea uşoară, s-ar face şi mai răi şi necucernici, tânguirile şi hulirile asupra lui Dumnezeu şi mai mult s-ar înmulţi, şi ei ar întări cu toată hotărârea că Dumnezeu nu Se îngrijeşte nicidecum de viaţa oamenilor.

Dacă ei, şi acum când Dumnezeu pedepseşte pe unii păcătoşi şi răsplăteşte pe unii drepţi, totuşi, se îndoiesc de ocârmuirea dumnezeiască a lumii, ce ar zice când nu s-ar face asta? Ce cuvinte de hulă n-ar zice atunci? Aşadar, Dumnezeu pedepseşte pe unii păcătoşi , şi pe alţii nu, răsplăteşte pe unii drepţi şi pe alţii nu. El nu pedepseşte pe toţi, ca să te convingă pe tine că va fi învierea morţilor. Însă pedepseşte pe unii, pentru ca, prin frica de pedeapsă a altora, să facă pe cei uşuratici cu luare aminte pentru mântuirea lor sufletească. Pe de altă parte, El răsplăteşte pe unii drepţi, pentru ca prin aceasta să îndemne pe alţii la fapte bune, dar nu răsplăteşte pe toţi, pentru ca să te înveţe pe tine că are să vină ziua de apoi când toţi vor primi răsplata pentru faptele lor.

Deci, dacă toţi ar primi aici pe pământ răsplătirea sau pedeapsa meritată, atunci nimeni n-ar mai crede în înviere. Dimpotrivă, dacă nimeni n-ar primi încă de pe pământ răsplătirea faptelor sale, atunci cei mai mulţi s-ar face leneşi şi fără luare aminte.

De aceea, Dumnezeu pedepseşte pe unii, iar pe alţii nu, şi prin aceasta foloseşte atât pe cei pe care îi pedepseşte, cât şi pe cei pe care nu-i pedepseşte. Pe cei răi îi înspăimântă a se îndepărta de la răutatea lor, iar pe cei buni, dimpotrivă, prin pedeapsa unora, îi face mai buni şi mai cucernici. Aceasta o arată însuşi Hristos, când I S-a spus că s-a surpat un turn şi a ucis nişte oameni. El a zis: „Credeţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu, zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 4-5). Tu vezi din aceasta că, deşi aceştia au pierit că erau păcătoşi, ceilalţi însă s-au cruţat, nu pentru că ei ar fi fost drepţi, ci pentru ca, prin pedeapsa acelora, să se îndrepte. Dar tu îmi stai împotrivă şi zici că s-a făcut nedreptate celor pedepsiţi, pentru că se putea ca şi ei să se îndrepte fără să fie pedepsiţi, prin pedeapsa altora. Însă dacă Dumnezeu ar fi prevăzut că ei se vor pocăi şi se vor îndrepta, nu i-ar fi pedepsit cu moartea.

Dacă El, pe mulţi dintre cei despre care prevede că nu vor trage nici un folos, din îndelunga Lui răbdare, totuşi îi suferă cu o mare răbdare şi mereu le dă timp şi prilej de îndreptare, cum ar fi putut El să răsplătească pocăinţa celor care s-ar fi îndreptat prin pedepsirea altora? Aşadar, lor nu li s-a făcut nici o nedreptate. Pe de o parte, ei au fost împiedicaţi de la o răutate mai îndelungată; iar pe de altă parte, pentru că pedeapsa lor în cealaltă lume va fi mai mică, fiindcă au pătimit aici pe pământ.

De asemenea, nu s-a făcut nici o nedreptate nici cu cei care nu s-au pedepsit. Era în puterea lor, numai de voiau, de a trage pentru îndreptarea lor cel mai mare folos din îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, a se mira de răbdarea Lui cea mare, a se întoarce pe calea faptei bune şi a se folosi de pedeapsa altora spre propria lor mântuire. Dimpotrivă, dacă rămân în răutatea lor, nu Dumnezeu este pricina pieirii lor, căci El de asta este îndelung răbdător pentru ei, spre a-i dobândi, însă ei nu, sunt vrednici de iertare, pentru că nu trag nici un folos din îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu.

Însă cele spuse până aici nu sunt singurul motiv pentru care nu se pedepsesc toţi păcătoşii aici pe pământ, ci este şi o altă pricină, mai mare. Şi care este aceasta? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit îndată fiecare păcat, s-ar fi stârpit tot neamul omenesc, şi nu ar fi putut ajunge până în zilele noastre. Ca să vezi că aceasta este adevărat, ascultă pe psalmistul, care zice: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Psalmul 129, 3).

Spre a înţelege după cuviinţă aceste cuvinte, nu este nevoie să socotim păcatele fiecăruia, ci doar pe cele pe care fiecare, fără voia sa, le-a săvârşit, şi chiar dintru aceasta se va vedea că noi, încă de mult timp am fi fost nimiciţi, dacă am fi fost pedepsiţi pentru fiecare păcat.

„ Cine va zice fratelui său nebune, vinovat va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), zice Domnul. Este cineva dintre noi care să nu fi făcut acest păcat? De aceea, dacă Dumnezeu, în toate zilele ar pedepsi, de mult am fi fost cu toţii prăpădiţi.

Iarăşi zice Scriptura, că oricine jură, deşi nu jură strâmb, totuşi face nedreptate (Matei 5, 37). Dar unde este acela care să nu se fi jurat niciodată?

Domnul zice mai departe: „Că oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Însă câţi nu au făcut acest păcat?

Deci, dacă ne gândim noi la aceste păcate, pe care nimeni nu le poate tăgădui şi care nu pot rămâne nepedepsite, ci neapărat atrag după ele pedeapsa, şi dacă pe lângă acestea toate, ne aducem aminte de propriile noastre păcate ascunse, trebuie să recunoaştem şi să slăvim pe Dumnezeu că nu ne trimite pedeapsă imediat, după fiecare păcat.

Aşadar, când tu vezi că cineva jefuieşte şi înşeală pe altul, şi totuşi rămâne nepedepsit, atunci cercetează-ţi propria conştiinţă, cercetează viaţa ta de până acum, vezi păcatele tale şi lesne vei observa că, mai întâi de toate, pentru tine însuţi a fost bine că Dumnezeu nu pedepseşte îndată fiecare păcat. Tocmai de aceea, mulţi vorbesc aşa de nesocotit despre cârmuirea dumnezeiască a lumii, fiindcă ei nu se văd pe ei, ci pe alţii. Noi luăm aminte cu mare plăcere la cele străine şi trecem cu vederea pe ale noastre. Să nu mai facem acestea de acum, ci să urmăm dimpotrivă!

Dacă, mai departe, tu vezi un drept în nenorocire, gândeşte la Iov. Căci deşi este cineva drept, totuşi, nu este mai drept ca el, ba încă nici nu se va apropia vreodată de dânsul, şi deşi a suferit cineva multe, totuşi, nu a suferit aşa multe ca Iov.

Acestea judecă-le şi încetează de a te mai ridica împotriva lui Dumnezeu, şi nu zice că pe cel bun, de aceea îl ajunge nenorocirea, căci Dumnezeu nu i-a aminte la dânsul; ci pentru că El voieşte a-l încununa şi a-l face mai slăvit.

De vrei să vezi un păcătos care a fost pedepsit, adu-ţi aminte de slăbănogul care zăcuse pe patul de boală 38 de ani. Cum că el căzuse în acea boală pentru păcatele sale, aflăm de la Hristos: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Când noi suntem pedepsiţi, atunci, precum s-a zis, plătim datoria propriilor noastre păcate. Dacă noi, însă, cu toate faptele noastre bune, primim nenorociri atunci Dumnezeu voieşte a ne încununa.

Aşadar, oricum am fi, drepţi sau păcătoşi, este spre mântuirea noastră de a primi pedeapsă şi nenorocire. Prin aceasta, cei buni se fac mai slăviţi, iar păcătoşii se îndreaptă şi îşi micşorează pedeapsa viitoare. Omul care s-a pedepsit de Dumnezeu aici şi a primit pedeapsa cu mulţumire va suferi mai puţin în lumea cealaltă. Aceasta ne-o spune Sfântul Apostol Pavel, când scrie: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Corinteni 11, 31-32).

Acum, fiindcă noi ştim toate acestea, să judecăm drept despre pronia lui Dumnezeu şi să-i aducem la tăcere pe cei ce o tăgăduiesc. Şi chiar dacă vreo întâmplare covârşeşte priceperea noastră, noi nu trebuie să credem din aceasta că viaţa noastră nu stă sub povăţuirea lui Dumnezeu, fiindcă noi am văzut şi cunoaştem din foarte multe întâmplări puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. De aceea, şi din întâmplările neînţelese de noi, să cunoaştem înţelepciunea Lui cea necercetată şi să ne închinăm ei. Dacă dibăcia multor oameni este nepricepută de cei neştiutori, cu cât mai mult poate fi nepriceput de mintea omenească adâncul cel fără margini al judecăţilor lui Dumnezeu? „Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui!” (Romani 11, 33).

Dar să primim spre mântuirea noastră nu numai relele ce însuşi Dumnezeu le trimite, ci şi celelalte rele. Presupunem că nenorocirea ce tu o suferi nu vine de la Dumnezeu, ci de la răutatea oamenilor. Dar şi aceasta îţi este spre mântuire, dacă o primeşti cu mulţumire şi nu huleşti pe Dumnezeu, Care putea să o împiedice, dar a îngăduit nenorocirea pentru cercetarea ta. Atunci tu vei fi încununat la fel cu cei la care însuşi Dumnezeu a trimis răul, pentru că tu ai suferit fără cârtire răul care a venit de la oameni şi ai mulţumit Aceluia care putea să-l împiedice, dar nu a voit.

De aceea, noi totdeauna să cinstim pronia dumnezeiască şi să cugetăm la ea, căci atunci ne vom face tot mai vrednici de bunătatea şi purtarea de grija cea dumnezeiască, vom dobândi mult ajutor de la El, ne vom elibera de păcate şi vom primi cununa vieţii viitoare. De care fie să ne împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin.