Când copiii noștri nu sunt lăsați să vină la Domnul

13. Şi aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau.
14. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.
15. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.
16. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.
Conform referatului evanghelic de la Marcu, cap. 10, observăm că ucenicii Domnului, se fac ei înșiși prilej de minunată poticneală a unui episod care, prin semnificația lui ar fi trecut poate neobservat în consemnările evangheliilor, dacă nu ar fi fost această „ceartă a ucenicilor” față de cei și cele ce-i aduceau pe copilași la Domnul.
Primul nostru impuls, este, desigur, să-i judecăm pe ucenici ca fiind fără inimă, interzicând accesul copilașilor – dragii de ei și scumpii de ei – la Domnul. Cine nu iubește copilașii? Cine nu se înmoaie văzând surâsul unui bebeluș? Cine nu tresare văzând cu încântare privirea senină a unui prunc în brațele mamei? Bună întrebare! Mulți oameni, dragi cititori, mulți. Este frumos și elegant când punem întrebări retorice, ne-am spălat pe mâini și gata. Dar adevărul e puțin diferit. Sunt mulți, mulți oameni care sunt paralizați de frică sau de furie în fața unui copil. Sunt mulți care au o gamă de trăiri ambivalente. Care întorc capul în cealaltă parte când văd un copil apropiindu-se de ei. Milioane care sunt chinuiți cu o cruzime de nedescris de ceea ce simt înlăuntrul lor când văd un copil. Multe femei care se zbat cu sufletele uscate de dor.
Mulți bărbați nu îndrăznesc să privească sau să țină în brațe un bebeluș, de teamă să nu-l „murdărească” sau să-l umple cu patimile lor, să nu-l rănească, să nu-l strângă prea tare în palmele lor prea mari și prea bătătorite.
În sufletele oamenilor răniți de patimile lor sau ale altora se produc multe distorsiuni. Aceste distorsiuni nu sunt doar morale, ci structurale, și mai ales ființiale, păcatul este al ființei, nu al eticii. Nu păcătuim în etica noastră, ci în carnea vie și în sufletul nostru. E uimitoare capacitatea noastră de a nu vedea ceea ce e în jurul nostru, și e bună foarte adesea această stare de fapt, că altfel ne-am pierde mințile văzând cum stau lucrurile în realitate. Nu ne dăm seama de asta decât când ieșim de pe orbita noastră prea egoistă – ieșire cu Domnul și în El, bineînțeles – și ni se deschid ochișorii. Ce vreau să spun, de fapt? Nici mie nu mi-e prea clar unde vreau să ajung. Dar e ceva tainic, ceva care se cere înțeles pentru noi în acea interdicție a apostolilor și în acea mâhnire a Mântuitorului de care pomenește sfântul evanghelist Marcu.
Întrebarea care se pune cu adevărat este asta:
Cum ajung copiii la Domnul? Care este CALEA? Ba, încă mai mult, cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea, spune Domnul.
Ortodoxia are calea prin excelență.
Care este această cale? De fapt, întrebarea este: Cum ajungem noi, din nou, copii?
Prin spovedanie, pocăință și iertare, îmi veți răspunde, și așa este. Sufletul se curăță de patimi prin Sf. Spovedanie, ba chiar anterior, prin taina Sf. Botez omul devine mai curat decât un copil nou-născut. (Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.) Chiar, v-ați gândit vreodată că un bebeluș nou-născut nu e la fel de curat precum un copil tocmai ieșit din cristelniță? Copilul ieșit din cristelniță este curat desăvârșit. El este mai alb ca zăpada. Da, cercetătorii spun că de fapt zăpada nu e albă, ci are o culoare gri foarte foarte deschis, din cauza particulelor minuscule de impurități pe care le conține? Ba chiar și psalmistul dă seama de asta: spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Rectific: nu „și” psalmistul, ci în primul rând psalmistul, care vorbește nu de la sine, ci cu glasul Duhului Sfânt.
Dar care este calea? Sigur, sunt zeci de căi. Domnul ne cheamă în Împărăția Lui prin multe și tainice căi, neînțelese și de neînțeles.
Pentru mine, Calea frumoasă este Maica Domnului.
Cineva care a vizitat sâmbăta trecută pe părintele Arsenie Papacioc spunea că rostirea lui apoftegmatică principală în cele două minute cât a vorbit a fost aceasta: Maica Domnului este supărată că nu-i mai cerem nimic! Nu este o vorbire metaforică asta, ci marele nostru duhovnic, Părintele Arsenie chiar știe să asculte direct în inima sa ceea ce ne spune Preacurata Născătoare de Dumnezeu.
Întreaga mântuire a omului este cuprinsă în viața Maicii Domnului. V-ați întrebat vreodată de ce nașterea Maicii Domnului este la începutul lunii septembrie, iar adormirea Ei la jumătatea lunii august? Pentru că anul bisericesc începe în luna septembrie și se termină cu luna august. Părintele Rafail Noica spune că poporul Israel are multe calități, dar marea sa realizare este aceea de a fi născut în sânul lui pe Maica Domnului cea Preacurată, în și din care Domnul a luat trup.
Așadar, să ne facem prunci în brațele Maicii Domnului și așa vom deveni ca Hristos, prunci, gata de împărăția cerurilor. Nu este o metafora frumoasă asta. Este o chemare ca un strigăt, reală, o invitație serioasă! Biserica Ortodoxa ne ofera sute de tipuri de icoane cu Preacurata și Pruncul. În funcție de dispoziția sufletului nostru, noi privilegiem anumite reprezentări și nu ne simțim cumva bine în fața altora. Unii preferă Axion Esti, alții Eleusa, alții Glykophilousa, alții Hodegetria, alții Kardiotissa, alții Pantanassa, alții Portaitissa, alții Platytera etc, etc. Sf. Ev. Luca a pictat primul trei icoane ale Maicii Domnului, pe care Ea Însăși le-a binecuvântat prin cuvintele: „Harul Celui nascut din mine, prin mine sa fie cu dânsele. „Astăzi, sunt atâtea (zeci de tipuri principale, sute de tipuri derivate) care ni se oferă încăt nu se poate să nu găsim una care să fie începutul înpruncirii noastre în Brațele Sfinte ale Maicii Domnului. Fetele și femeile vor spune că le este greu, că mai degrabă ele sunt mamele, și într-adevăr, aceasta este calea lor: o mamă care ține un prunc în brațe precum Maica Domnului în icoane are sufletul foarte curat, precum pruncii. Dar unele femei nu pot privi nici Pruncul, nici Maica Sfântă. Biserica a rânduit astfel pe Sf. Ana care o ține în brațe pe Fecioara Maria și aceasta poate fi calea lor de început.

Vă mărturisesc că dragă inimii mele este tipul Eleusa, mai specific Vladimirskaya, din care, zic eu, derivă mai specific Glykophilousa, iar mai specific Maica Domnului din Korsun sau o variație a acesteia, Kasperskaya, despre care puteți citi articolul meu de aici. Orice icoană care intră pe această linie, observ că se potrivește cu sufletul meu, sau, mai degrabă, sufletul meu se potrivește cu ea. Asta nu înseamnă, desigur, că nu accept sau că nu îndrăgesc celelalte reprezentări. Dimpotrivă, sunt momente semnificative ale vieții când dragă sufletului meu este o Hodegetria sau o Platytera sau oricare alta pe care marea înțelepciune a Sfântului Duh care ocârmuiește Biserica a rânduit-o în iconografia noastră. Ne schimbăm, suntem vii, iar sufletele noastre, vindecându-se în Domnul, se schimbă. Să nu ne temem, așadar, de ucenicii Domnului care ne ceartă când vrem, copiii fiind, să ajungem în brațele Domnului. Poate că ei nu ne ceartă de fapt, ci doar au așa, o pornire spontană și de înțeles și de iertat, a fratelui mai mărișor care se supără puțin când mama îl ia pe frățiorul mai mic în brațe. Iar mâhnirea Domnului este că nu înțelegem că este loc pentru toți în Brațele Lui, în Împărăția Cerurilor. Domnul oricum ne ține pe toți în brațe, în fiecare clipă. E doar o chestiune dacă noi simțim, știm, sau înțelegem asta iar aici principalul nostru ajutor îl primim prin Ea. Maica Domnului ne ține în brațele Ei Preacurate și Preasfinte, când ne curățăm și noi cât de cât mințile și inimile, brațe care l-au purtat pe Mântuitorul. De aceea stând în brațele ei, devenim ca El și ai Lui. Nu spune Domnul să fim ca El? Nu spune Domnul că suntem ai Lui? În brațele Maicii Domnului este începutul împărăției cerurilor.
Acest articol este scris în primul rând în cinstea Maicii Domnului, apoi este dedicat mamei mele și monahiei Siluana Vlad.
Sursa: Vasile Călin Drăgan



