Seria “Anomalii”: S-M-E-C-H-E-R-U-L
Octavian Dărmănescu
Cine sare garduri multe tot îi intr-o ţeapă-n fund! Scuzându-ne lipsa de interes pentru o morgă mai academică, vom deconspira cel mai nesuferit tip posibil, şmecherul. Acel biped arogant, cu ceafa la frunte, care visează numai cataplasme cu gagici, maşini fără capotă şi expediţii în Dubai. Acesta este primul soi, cel mai vizibil, şmecherul urban, cavaler de Ferentari, care-şi face cruce numai la vamă şi la meciurile din ligă. Şmecherul este întruparea interesului personal, mijlocul încarnat în scop. Chiar şi atunci când oferă flori, mintea lui irigată calculează beneficiile virtuale ale acestui gest. El duce o viaţă haotică, fără număr, fără număr, să trăiască! Cu o reală sensibilitate la razii, gazete de perete şi Monitorul Oficial, şmecherul, pronunţat mai mereu cu „j”, vibrează numai la ocazii, moşteniri sau bani pierduţi pe stradă. Pe şmecher îl găseşti sigur la restanţier, prea rar în cartea de imobil, căci e flotant prin structură, îşi mută domiciliul ca sondorii barăcile, ignoră principial scadenţele, iar pe debitori îi duce cu vorba până i se pierde urma.
Şmecherul nu are încredere în nimeni, nici măcar în retrovizoare. De aceea el întoarce mereu capul, chiar dacă nu la participanţii la trafic. Şmecherul impune din principiu o relaţie cinegetică între el şi indivizi. El este vânătorul, iar ceilalţi sunt iepurii. Pe şmecher îl prinzi cel mai bine în trafic. Se scarpină la neamuri, îşi scoate la vedere burta din tricou, expectorează constant, ca un tebecist în ultimul stadiu, gesticulează când emite sunetele guturale, ciclopice, se întinde şi cască fără mână la gură. Aceste animale rutiere sunt cele mai frustrate trăitoare urbane. Cu decapotabila printre morminte, ca să-l aplaude şi morţii cât e el de viu, cum nu-şi iroseşte el viaţa. Cultul şmecherului în Europa de Est este răspândit. Toţi puberii vor să facă bani uşor şi să-i prăpădească exotic. Snobismul valah şi uşurătatea noilor modele se complac într-un soi de melting-pot balcanic periculos, la limita penalului. Românul se bucură când un şmecher cu gura mare (pleonasm) a fentat justiţia. La noi gargara şi papagalul aduc o legitimitate nesperată, de altfel, în Vest. La noi, minus şi cu minus fac, la şto, plus.
Pe şmecher îl găseşti în toate sectoarele de activitate. Şmecherul de la catedră a ajuns acolo cu coatele jupuite şi fără portofel, dar a ajuns, şi-acum vrea să-şi scoată pârleala. Numai vreun accident rutier sau vreo pandemie l-ar mai da jos de-acolo. Şmecherul de la birou clămpăne amabil din pleoape numai când vine vreo televiziune, în particular îşi călăreşte angajaţii, nu-i plăteşte, le suspendă bomboanele din cadoul de Crăciun. Şmecherul de la altar, poreclit şi „popa hoţ”, şi-ar pune şi două patrafire, numai să primească liturghii mai multe, pe toate uşile bisericii, iar dacă i s-ar oferta un preţ bun pe una bucată moş sau babă, şi-ar îngropa tot satul, apoi ar emigra într-altul, mai ortoman.
Nu lăsa pe mâine ce poţi prosti astăzi! Cel mai sinistru şmecher este redactorul-şef, diriguitorul de opinie, care minte poporul la comandă, îl perverteşte, ca apoi să aibă ce critica. El are mereu de lucru, căci face toată treaba în teren: el centrează, el dă cu capul, el urlă, tot el aplaudă. Ziaristul ipocrit este o pagubă socială, o hienă în piele de măgar, un zilier tocmit la gâtuirea lentă a neamului său…
La fel ca alesul consacrat, politicianul, şmecherul prin excelenţă, despre care toţi ştim tot, nu şi în ziua alegerii. Care este!
Foto: Autorul
Sursa: Laurentiu Dumitru
