SFINŢII MARTIRI EPICTET ŞI ASTION DIN HALMYRIS

În vremea romanilor, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea de azi), era organizat ca o provincie, numită Scythia Minor (Sciţia Mică). În apropiere de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţu de Jos (jud. Tulcea) se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine, care se numea altădată Halmyris. Aici au pătimit, între anii 298-303, sau poate şi mai devreme, în timpul domniei împăratului Diocleţian, preotul Epictet şi tânărul Astion. Viaţa, minunile şi mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg în Actul martiric sau Pătimirea acestor doi mărturisitori ai lui Hristos. Se spune că pe vremea împăratului Diocleţian trăia, undeva “în părţile Răsăritului”, poate în Asia Mică, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viaţă evlavioasă şi trăia neprihănit”, crescut de mic copil în învăţăturile Domnului. Prin puterea rugăciunii sale, Dumnezeu îl învrednicise de darul facerii de minuni, căci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curăţa pe leproşii care veneau la el, pe slăbănogi îi însănătoşea şi alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Între altele, sunt descrise vindecarea fiicei unui dregător, care era paralitică, a unui om stăpânit de duhuri necurate şi a unei femei oarbe, care şi-a recăpătat vederea.

Actul martiric istoriseşte, apoi, întâlnirea dintre Epictet şi tânărul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat şi mai marele cetăţii”, şi al Marcelinei, “de neam vestit şi fiică a senatorului Iulian”. În discuţia pe care au avut-o, blândul părinte Epictet l-a îndemnat cu stăruinţă să vină la Dumnezeu, adevăratul Tată al tuturor pământenilor şi la Biserica întemeiată de Fiul Său care este adevărata noastră Mamă. A doua zi, în revărsatul zorilor, tânărul Astion a venit din nou la preotul Epictet, rugându-l ca, din clipa aceea, să-l socotească un “catehumen”, adică un om care se pregăteşte pentru primirea Botezului, urmând ca, după puţine zile, să-l şi aducă, prin această Sfântă Taină, la credinţa cea adevărată. L-a mai rugat, de asemenea, ca după primirea botezului, să plece degrabă amândoi într-un ţinut îndepărtat, unde îi va îndrepta Duhul Sfânt, pentru ca tatăl lui să nu-i păteze, prin lacrimile sale, conştiinţa lui de nou ucenic al lui Hristos. Epictet a îndeplinit dorinţa tânărului său prieten şi astfel, după ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungând “în ţinuturile sciţilor”, deci în provincia romana Sciţia Mică, în cetatea Halmyris, nădăjduind că acolo nu-i va cunoaşte nimeni. Se înţelege că părinţii lui Astion, copleşiţi de durere, au început să-l caute peste tot, dar nu au izbutit să afle nimic despre soarta lui.

 După ce s-au stabilit în Halmyris, “puterea cerească a început să săvârşească, prin sfântul Epictet, mai multe semne şi minuni în ţinutul sciţilor”. De pildă, a vindecat pe fiul unei femei care era surdo-mut, minune care a impresionat atât de mult pe halmyrieni, încât au venit la Hristos cam o mie dintre ei. Dar însuşi tânărul Astion a primit din partea lui Dumnezeu darul facerii de minuni. Între altele, a vindecat – prin rugăciune – un om chinuit de un duh necurat, precum şi pe un om căzut de la o mare înălţime.

 Actul martiric povesteşte, în continuare, cele ce s-au petrecut la vreo 17 ani după aşezarea lor în Halmyris. Venind în cetate comandantul militar al provinciei Scythia Minor, Latronianus, unul dintre locuitorii păgâni ai cetăţii l-a înştiinţat despre lucrarea sfântă pe care o desfăşurau cei doi ucenici ai lui Hristos, arătându-i că “sunt nişte răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite îndepărtează pe mulţi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor săi ca, după apusul soarelui, “să se ducă la locuinţa sfinţilor, să-i lege, să-i pună în fiare (lanţuri) şi să-i ducă, sub pază, la închisoare”. Fiind aruncaţi în temniţă, au petrecut toată noaptea cântând psalmi şi rostind rugăciuni. Au hotărât amândoi ca la interogatoriul ce li se va lua să nu răspundă decât prin cuvintele: “Suntem creştini, acesta ne este numele; nu suntem altceva decât slujitori ai adevăratului Dumnezeu”. În dimineaţa zilei următoare, Latronianus a poruncit să se pregătească un loc de judecată în mijlocul cetăţii, iar “crainicii să cheme cu mare strigăt mulţimea poporului la o privelişte atât de blestemată şi de înspăimântătoare”. Şi, venind Latronianus la scaunul de judecată, abia putea să-i privească, pentru că feţele lor străluceau ca soarele, fiind luminate de harul Domnului. Întrebându-i de numele şi ţara lor, ei au răspuns aşa cum s-au înţeles, dar au făcut, în mai multe rânduri, şi o nouă mărturisire de credinţă: “Suntem creştini, o tirane; facă-se voia Dumnezeului nostru cu noi”. Au fost dezbrăcaţi şi biciuiţi, sfâşiaţi cu cârlige de fier şi arşi cu făclii aprinse. Şi cu toate acestea, ei “răbdau cu suflet mare aceste schingiuiri”, după cum spune Actul martiric. Unul dintre judecători, cu numele Vigilantius (Vigilantiu), a fost aşa de impresionat în faţa atâtor suferinţe şi a mărturisirii credinţei lor, încât, în a patra zi după arestarea lor, a intrat la ei în închisoare şi a mărturisit că doreşte şi el să se numere printre creştini.

Cei doi întemniţaţi au fost aduşi iarăşi în faţa lui Latronianus şi întrebaţi dacă s-au hotărât să aducă jertfe zeilor. Ei au declarat din nou că sunt şi rămân creştini. Au urmat chinuri şi mai îngrozitoare, fiind aruncaţi într-un cazan în care s-au turnat smoală şi grăsime în clocot. Văzând că toate sunt zadarnice, Latronianus a poruncit să fie ţinuţi 30 de zile în închisoare, fără mâncare şi fără apă. Cu toate acestea, nu li s-a întâmplat nimic rău, ci dimpotrivă, ei cântau mereu psalmi şi se rugau Domnului.

După trecerea celor 30 de zile, preotul Epictet şi ucenicul său, Astion, au fost duşi iarăşi în faţa lui Latronianus, – care îi numea “diavoli” – cerându-le să aducă jertfă zeilor, cu ameninţarea că, în caz de împotrivire, vor fi decapitaţi. Au declarat şi acum, cu acelasi curaj, că sunt creştini şi că au scos din oameni – cu ajutorul lui Hristos – tocmai pe demonii pe care îi cinsteau ei, păgânii. Auzind aceste “cuvinte de ocară”, Latronianus a poruncit să li se zdrobească feţele cu pietre, apoi să fie bătuţi cu vergi de frasin până când îşi vor da duhul. Şi pe când răbdau şi aceste noi chinuri, drepţii Epictet şi Astion nu ziceau decât cuvintele: “Doamne, Dumnezeul nostru, facă-se voia Ta cu noi”. Atunci Latronianus, văzând statornicia lor în credinţă, a poruncit să fie scoşi din cetate şi să li se taie capetele cu sabia. Iar ei, pe când erau duşi, cântau: “Laudaţi numele Domnului, laudaţi slugi pe Domnul” (Psalmul 134, 1), “fiindcă s-a făcut voia Domnului nostru cu noi în toate”. Ajunşi la locul osândei, mucenicii au rostit o lungă rugăciune, iar mulţimea care era de faţă a răspuns “Amin”. La rugămintea lor, călăii au tăiat mai întâi capul lui Astion, apoi Epictet s-a aşezat peste trupul lui şi, îndată, i s-a tăiat şi lui capul. Era într-o zi de 8 iulie. Epictet avea pe atunci aproape 60 de ani, iar Astion către 35.

Pe când cei de faţă aduceau slavă şi cinstire lui Dumnezeu, “deodată trupurile sfinţilor martiri s-au făcut la vedere albe ca zăpada şi, datorită prea marii străluciri, păreau ca razele soarelui; toţi cei care se ştiau că sunt stăpâniţi de vreo neputinţă, îndată ce din credinţă se atingeau de trupurile lor, sau din dragoste faţă de Dumnezeu le sărutau, imediat se îndepărta de la ei toată neliniştea şi durerea”. Iar la apusul soarelui, Vigilantius cu toată casa sa şi alţi creştini au venit în ascuns şi au luat trupurile celor doi martiri şi, stropindu-le cu mirodenii scumpe şi cu smirnă, le-au îngropat într-un loc de cinste, cu cântări de psalmi şi cu toată evlavia. La mormântul lor s-au petrecut, apoi, “multe semne şi minuni, spre lauda numelui lui Hristos”. Ucigaşul Latronianus a înnebunit chiar a doua zi, încât cei din jurul lui au fost nevoiţi să-l lege de mâini şi de picioare şi să-l închidă, iar după două zile a murit în chinuri cumplite.

 Actul martiric mai istoriseşte că, pe când erau chinuiţi cei doi mărturisitori, a apărut în Halmyris un străin care l-a recunoscut pe Astion în faţa scaunului de judecată. A urcat de îndată în corabie şi s-a dus până în oraşul în care trăiau părinţii săi, Alexandru şi Marcelina. Le-a povestit toate cele ce a văzut, ca şi de credinţa cea nouă pe care o mărturisea cu atâta tărie fiul lor. Îndată, mama sa a zis că vrea să devină şi ea creştină şi, dacă va fi nevoie, va primi şi martiriul. Însoţit de trei tineri slujitori, s-au urcat pe o corabie, îndreptându-se spre “ţara sciţilor”, în cetatea Halmyris. Dar ei au sosit prea târziu, abia a treia zi după înmormântarea sfinţilor mucenici. Astion i se arătase noaptea în vis lui Vigilantius, rugându-l să iasă întru întâmpinarea părinţilor săi. Ducându-se la ţărmul mării, i-a şi întâlnit acolo şi i-a dus la casa lui să se odihnească. Apoi,Vigilantius, vreme de o săptămână, le-a vorbit despre învăţătura cea nouă a lui Iisus Hristos, Cel Căruia fiul lor şi bătrânul preot Epictet i-au închinat şi jertfit propria lor viaţă. Şi, după ce le-a binevestit lor pe Domnul, un preot cu numele Bonosus, care stătea ascuns, “ferindu-se de cruzimea persecuţiilor”, s-a rugat mult pentru ei şi i-a făcut “catehumeni”. Iar la 40 de zile de la venirea lor în Halmyris, au fost botezaţi de un episcop cu numele Evangelicus, probabil din oraşul Tomis. Acesta a rămas cu ei opt zile, apoi “s-a dus în altă cetate, care era în apropiere”. Curând, noii creştini, Alexandru şi Marcelina, s-au reîntors în ţara lor, luând cu ei pe dreptcredinciosul Vigilantius şi pe cinstitul preot Bonosus. Ajungând acasă, şi-au împărţit toată averea săracilor, aşa cum se cădea aleşilor lui Dumnezeu.

Pentru noi, românii, Actul martiric al lui Epictet şi Astion are o mare însemnătate, fiindcă este cea mai veche lucrare scrisă pe teritoriul ţării noastre. Unii cărturari socotesc ca însuşi Vigilantius ar fi întocmit o primă istorisire a pătimirii celor doi martiri, pe scurt, iar mai târziu au fost adăugate alte paragrafe. S-a scris în limba latină, vorbită şi de strămoşii noştri daco-romani.

 Să ne rugăm, dar, acestor doi mucenici care au suferit pe pământul ţării noastre, zicând: “Călcând la pământ dulceţile cele râvnitoare ale celor de jos, v-aţi ridicat prin dar către dumnezeiasca înălţime a muceniciei, pătimitorilor Epictet şi Astion, luminători ai lumii. Pentru aceea, ne rugăm să ne apăraţi pe noi de întunericul păcatelor şi de boale, rugându-vă Dumnezeului tuturor pentru noi”. (O sedealnă la mucenici).