CUM AJUTAM SI CUM IMPIEDICAM VENIREA OAMENILOR LA ORTODOXIE? DESPRE DRAGOSTE, CONVERTIRE SI ECUMENISM
CONVERTIREA ETERODOCSILOR* SI MISCAREA ECUMENISTA
Una dintre cele mai interesante comunicări care au avut loc la Congresul Teologic Inter-Ortodox de la Tesalonic din 20-24 septembrie 2004 cu tema: „Ecumenism: Naştere – Aşteptări – Dezminţiri“, a fost şi comunicarea ieromonahului aghiorit Alexie de la Mănăstirea Karakalu din Sfântul Munte Athos, el însuşi un convertit. Textul complet al acestei comunicări a fost următorul:
Introducere
Hristos este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”, iar după cum însemnează Sfântul Ioan Gură de Aur, „harul se sălăşluieşte în toţi, neîntorcându-se … nici dinspre iudeu, nici dinspre elin, nici dinspre barbar, nici dinspre scit, nici dinspre liber, nici dinspre rob. De toţi se apropie la fel şi cu aceeaşi cinste”. Chiar dacă astăzi, unele neamuri au un nume diferit, Hristos Îşi continuă lucrarea Sa de mântuire a oamenilor, chemând în Biserica Ortodoxă pe mulţi [oameni], care au fost crescuţi în comunităţi de creştini eterodocşi. Cazurile lor sunt variate şi se aseamănă, dacă le sintetizează cineva, cu un covor multicolor [alcătuit] din minunatele intervenţii ale dumnezeiescului har şi din taina inimii omeneşti.
Există multe cauze pentru care cineva, care aparţine unei confesiuni eterodoxe, vine la Ortodoxie, dar cel mai important factor este întotdeauna prezenţa harului dumnezeiesc, care zideşte în felurite chipuri, atingând sufletul fiecărui om, care este receptiv la iluminare, şi călăuzindu-l să caute Adevărul. După aceea, el vinde tot ce are în stăpânirea sa, cu scopul de a câştiga mărgăritarul cel de preţ, credinţa noastră ortodoxă.
Cred că mi s-a cerut să vorbesc despre această temă, pentru că din multa milă a lui Dumnezeu, dumnezeiescul har a atins şi inima mea, călăuzindu-mă la început în Biserica Ortodoxă, iar în cele din urmă în Sfântul Munte, chiar dacă am crescut într-o comunitate americană protestantă mică şi de asemenea într-un mic oraş din Statele Unite, unde nicicând nu am întâlnit o parohie ortodoxă, nicicând nu am avut nici cel mai mic contact cu vreun creştin-ortodox.
Biserica cea Una şi cum lucrează dumnezeiescul har
Când eram tânăr, eram învăţaţi că toate confesiunile creştine sunt în esenţă la fel şi că diferenţele dintre ele sunt neimportante. Cu toate acestea, experienţa m-a făcut să supun unei critici această învăţătură centrală a mişcării ecumeniste. Când eram de paisprezece ani şi urmăream o lecţie la o Şcoală Catehetică, într-o biserică metodistă, mai exact în biserica în care bunicul meu fusese mai demult pastor, i-am pus catehetului meu următoarea întrebare: „De ce trebuie să fiu metodist şi nu romano-catolic, sau prezbiterian, sau baptist? Cum pot să ştiu că metodiştii deţin Adevărul?” Catehetul meu însă, nu mi-a dat un răspuns satisfăcător şi de atunci a început lungul meu drum de căutare a Adevărului.
Acum văd că drumul meu de căutare a avut multe semne comune cu cel al altor căutători, care la fel au ajuns de la eterodoxie la Ortodoxie, şi din aceste semne comune, ca şi din experienţa mea personală, aş vrea să schiţez dintru început dragostei voastre motivele principale, mult-puţin comune, pentru care un eterodox vine la Ortodoxie, iar în al doilea rând să semnalez câteva consecinţe pe care le are această convertire a lui la Ortodoxie, atât cât priveşte implicarea (a se citi blocarea – n. tr.) noastră în mişcarea ecumenistă. Din cauza lipsei de timp, nu voi putea da multe exemple, dar acestea se află în mai lunga mea comunicare scrisă, care va fi preluată în actele Congresului.
La cei mai mulţi oameni care vin la Ortodoxie, printre care sunt şi eu, observăm acele caracteristici deosebite, care aparţin tuturor acelora care au primit darurile pocăinţei. Acestea ne sunt cunoscute din pocăinţa noastră personală şi sunt inima înfrântă şi smerită, o hotărâre matură a cuiva de a afla Adevărul numaidecât, indiferent de costuri, un cuget smerit, care îi permite să vadă viaţa dintr-un alt unghi optic, o dispoziţie de a face comparaţii între ceea ce avea şi ceea ce descoperă, iar în cele din urmă, o hotărâre statornică de a-şi schimba viaţa.
Este acea „durere a inimii”, care îi face capabili pe eterodocşi să nu se mai încreadă în propria lor logică, în propriile lor opinii şi în propriile lor simţăminte, astfel încât să poată să ia serios în vedere insistenţele Bisericii Ortodoxe, să exercite o critică asupra propriilor lor crezuri şi să se întrebe: ce are cea mai mare valoare în viaţă?
Avva Varsanufie cel Mare spune că „fără osteneala inimii, nimeni nu câştigă deosebirea gândurilor”. Aceasta este valabil şi pentru orice fel de deosebire (discernământ – n. tr.). Încercările, necazurile, ispitele care aduc durere în inimă, sunt printre cele mai mari binefaceri ale lui Dumnezeu, deoarece creează condiţiile potrivite, ca să aibă loc o problematizare, o reconsiderare a poziţiilor şi, eventual, o întoarcere către Ortodoxie. La mulţi, primii paşi spre Ortodoxie au loc atunci când, în urma unui traumatism fizic sau sentimental, aleargă la Dumnezeu căutând mângâiere.
Cei ce vin la Ortodoxie
La cei care sunt legaţi mai adânc de confesiunea lor eterodoxă, durerea inimii se naşte de obicei dintr-o criză personală în legătură cu confesiunea lor, care după cum descoperă uneori, nu reflectă Creştinismul Evangheliei. Un important număr de episcopalişti, laici şi clerici, au început să caute ieşirea afară din anglicanism după criza care a izbucnit în legătură cu hirotonia femeilor. Pentru foşti evanghelişti, ca Peter Guilquist, care s-au încurcat în organizaţia misionară Campus Crusade, nereuşita de a atrage în mod consecvent, prin prozelitism, oameni la credinţa în Hristos, i-a făcut să se întrebe asupra valorii existenţei acestei organizaţii, fapt care i-a călăuzit la căutarea Bisericii Noului Testament, o căutare care a luat sfârşit în 1967 prin intrarea lor în Ortodoxie.
În alţii, chiar întâlnirea cu Ortodoxia provoacă o criză, care îi face să se întrebe despre adevărul crezului lor. A existat un număr de convertiţi la Ortodoxie, care şi-au început drumul spre Ortodoxie într-un mod negativ, adică încercând să dovedească că Ortodoxia este greşită. Unul din aceştia a fost p. Thomas Avramis, care, cu toate că a crescut într-un mediu grec-ortodox, mai târziu, în liceu, s-a încurcat în nişte grupări protestante şi a fost convertit. Ca să poată el însuşi să întoarcă pe ortodocşi, dar ca să se convingă şi el însuşi că Ortodoxia este o credinţă greşită, a început să studieze cărţi referitoare la Ortodoxie. Consecinţa a fost exact contrarie. S-a convins el însuşi că Ortodoxia deţine Adevărul.
Odată pentru totdeauna, acum, cineva a primit smerit Biserica Ortodoxă ca pe instituţia dumnezeiesc-omenească, care are o autoritate unică în viaţă; în ceea ce priveşte mântuirea sa, trecerea de la consimţământul inimii la întoarcerea practică la credinţa cea adevărată, este nevoie şi de o altă virtute, pe care Sfântul Clement, episcopul Romei, o numeşte „tărie a afierosirii şi a ţintei”. Convingerea că nimic nu este mai important decât faptul de a intra cineva în Biserică şi de a se lupta să reuşească în acest scop, este necesară pentru acela care caută Biserica, aşa încât să depăşească obstacolele, prin care vicleanul duh cu siguranţă va încerca să-l aducă pe calea lui. Putem să vedem această putere a afierosirii la mulţi dintre aceia care vin la Ortodoxie. Îmi amintesc că, după studierea timp de şase luni a fiecărei cărţi ortodoxe disponibile în biblioteca Universităţii din Chicago, şi chiar înainte de a fi vizitat vreo parohie ortodoxă, am zis în mine însumi: „Voi face tot ce este necesar pentru a deveni ortodox, chiar dacă va trebui să-mi schimb cetăţenia şi să devin rus sau grec, sau să învăţ rusa sau greaca”. În final, într-o oarecare măsură, am sfârşit prin a le face pe amândouă.
Dumnezeiescul har
Însă oricât de important ar fi ca cineva să caute smerit Adevărul, cu inimă înfrântă şi să I se supună Acestuia de voie, factorul principal într-o convertire la Ortodoxie este dumnezeiescul har. Sfântul Atanasie cel Mare, în lucrarea sa „Despre Întrupare”, relatează următoarele: „Mântuitorul lucrează în oameni atât de măreţ şi zilnic îi convinge în chip nevăzut să se apropie de credinţa în El şi să se supună toţi învăţăturii Sale, o atât de mare mulţime, din toate părţile, şi dintre cei care locuiesc în Elada şi dintre aceia care locuiesc în ţările barbare”. Şi în timp ce, în acord cu Părinţii Bisericii, harul nu lucrează în om, în adâncul sufletului său, înainte de Botez, cu toate acestea, harul poate să mişte pe cel nebotezat spre binele care se lucrează în afara inimii.
Desigur, harul lucrează în multe feluri în sufletele care sunt receptive Adevărului. În unele cazuri, e o carte potrivită care cade în mâini potrivite la timpul potrivit. În timpul primului meu an la Colegiu am citit „Fraţii Karamazov” şi am rămas uluit de frumuseţea unui creştinism pe care nu-l mai întâlnisem niciodată înainte. Aceea era perioada în care, pentru prima oară, conştient, am fost atras spre Ortodoxie. La alţi convertiţi a fost studiul Istoriei Bisericeşti cel care i-a adus în tinda Bisericii.
Însă în afara studiului, mulţi au simţit atracţia harului şi în timpul şederii lor la sfintele slujbe. Odată, unii au intrat superficial într-o biserică ortodoxă şi au fost robiţi de frumuseţea şi de harul picturii. Când am intrat pentru prima oară într-o biserică ortodoxă şi am văzut icoana lui Hristos şi l-am auzit pe preot că spunea ectenia „…pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, am înţeles că îmi găsisem locul şi pe deasupra Biserica pe care o căutam din tinereţile mele.
Este adevărat, de asemenea, că fiecare convertit la Ortodoxie simte că este trezit ca dintr-un somn adânc de harul lui Hristos într-un fel sau altul. Ca şi fiul risipitor, îşi vine în sine, face comparaţie între casa Tatălui său şi ţara păcătoasă unde trăieşte şi ia hotărârea de a se întoarce înapoi acasă. Unii compară rânduiala şi structura Bisericii Ortodoxe cu confuzia care predomină în sânurile Protestantismului. Alţii pun faţă în faţă continuitatea istorică a Ortodoxiei cu lipsa continuităţii istorice în Protestantismul contemporan. Alţii, accentuează prezenţa în Ortodoxie a instrumentelor şi mijloacelor de a război cineva păcatul şi absenţa lor în confesiunile eterodoxe. Compară, pun faţă în faţă şi hotărăsc. Astfel, în cele din urmă, persoana care provine dintr-o altă confesiune îşi completează catehizarea şi prin harul lui Dumnezeu se botează în Sfânta Biserică Ortodoxă.
Procesul convertirii
De aici înainte nu trebuie să aibă importanţă pentru cineva care intră în Biserică, ce era înainte, pentru că, după Sfântul Ilarion „singurul lucru care este important şi mântuitor pentru el este că devenind membru al Bisericii, a devenit deja mădular al Trupului lui Hristos”. Din această clipă, a Botezului, procesul convertirii continuă încă sub forma vieţii de pocăinţă în Biserică. Tot ce s-a întâmplat acum, în procesul de convertire a cuiva la Ortodoxie (durere a inimii, căutare smerită a voii lui Dumnezeu şi o hotărâre de a se face în continuare voia lui Dumnezeu) va trebui să fie continuat, în Biserică, în cursul vieţii de pocăinţă, pentru că viaţa de pocăinţă este şi ea o viaţă de căutare, de fiecare clipă, a voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi după cum este un mare păcat să facem ceva care să împiedice pocăinţa altcuiva, tot aşa este un mare păcat să împiedicăm venirea cuiva la Ortodoxie, fie prin viaţa noastră neatentă, fie prin faptele noastre, fie prin cuvintele noastre.
Ecumenismul
Acum, un ecumenism care se preface că diferenţele reale dintre Ortodoxie şi eterodoxie sunt neimportante, cade într-adevăr într-un păcat atât de înfricoşător şi pentru că neagă Adevărul, pentru care atât de mulţi foşti eterodocşi creştini s-au luptat ca să-L găsească şi pentru că încearcă să închidă uşa acelora care încă Îl caută. Nu trebuie să ne ademenească masca zâmbitoare a ecumenismului. Ecumenismul este potrivnic oricărui pas al cuiva care caută Adevărul şi urmăreşte intrarea sa în Biserica lui Hristos. Ecumenismul încurajează sentimentul ce izvorăşte dintr-o unire în aparenţă şi nu din umilinţă şi din viaţa de pocăinţă. Descurajează căutarea Adevărului, acceptând indirect existenţa şi primirea minciunii. Ecumenismul nu este stăpânit de smerenia care îngăduie să se facă auzită şi o altă voce diferită de a lui, în special, atunci când aceasta descoperă minciuna lui. Ecumenismul îngăduie comparaţii, dar nu concluzii care să demonstreze că o anumită tradiţie creştină, în opoziţie cu alta sau cu altele, este mai autentică. În cele din urmă, ecumenismul descurajează orice acţiune fermă, care s-ar împotrivi scopurilor sale pe care le urmăreşte. Într-adevăr, cuvintele lui Hristos către farisei s-au împlinit şi cu ecumeniştii:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor. Căci nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”.
Cum să ajutăm?
Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte pe fiecare din noi cum să ajutăm pe cei care se află în afara Bisericii. Spune despre cel care se află în Biserică:
„Nu poţi face minuni şi să-l convingi? Cu acestea pe care deja le ai să încerci să-l convingi, adică prin iubirea de oameni, prin sprijin, prin blândeţe, prin buna tratare şi prin toate celelalte”.
Cu alte cuvinte, trebuie să-i atragem pe eterodocşi cu acea ospitalitate şi iubire, care sunt caracteristice Ortodoxiei. Drumul întoarcerii nu este deloc uşor şi cei care se luptă singuri au nevoie de ajutorul nostru, de sprijinul nostru, de dragostea noastră. În acelaşi timp însă, trebuie să propovăduim „cuvântul tare” al Adevărului, chiar dacă acest lucru este dureros. Adevărul că Biserica Ortodoxă este singura Corabie mântuitoare, este „preţioasa noastră piatră din capul unghiului, cea aleasă, vrednică de cinste”, care dintotdeauna a fost şi întotdeauna va fi „piatră de poticneală şi piatră de sminteală”. Nu trebuie să ne mire faptul că acei foşti eterodocşi care au venit la Ortodoxie sunt cei mai mari potrivnici ai ecumenismului. Pentru ecumenişti, convertiţii la Ortodoxie este exact ca o palmă peste obraz, de vreme ce însăşi convertirea lor demonstrează inexistenţa unei zone neutre între Biserică şi confesiuni. Pentru convertiţi, participarea lor la ecumenism va fi, pentru ei, împlinirea cuvântului: „După cum câinele când se întoarce la borâtura lui devine urât, tot aşa şi cel fără de minte când prin răutatea sa se întoarce la păcatul său”. Convertiţii sunt adânc familiarizaţi cu boala duhovnicească, care, în societăţile eterodoxe, este provocată de necredinţa în învăţătura lui Hristos. Nu pot fi înşelaţi de cuvintele dulci de iubire, care sacrifică Adevărul sau de cuvintele goale despre o unitate care în realitate nu există. Pocăinţa lor pentru apartenenţa lor la comunităţile eterodoxe s-a făcut pentru ei un izvor de cunoaştere. Nu vor îngădui ecumenismului să dispreţuiască această cunoaştere. Şi această poziţie a lor nu este o poziţie negativă. Dimpotrivă, provine din dragostea lor faţă de Hristos, din dragostea lor faţă de Biserică, din dragostea lor faţă de Adevăr şi din dragostea lor faţă de toţi cei care sunt înăuntru şi în afara Bisericii.
Din dragoste respingem ecumenismul, deoarece dorim să oferim eterodocşilor exact ceea ce Domnul ne-a dăruit nouă tuturor în chip bogat în Sfânta Biserică Ortodoxă, adică prilejul de a deveni mădulare ale Trupului lui Hristos, „copii ai Luminii” şi moştenitori ai Împărăţiei pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe El”.
Ieromonahul Alexie de la Mănăstirea Karakalu,
Sfântul Munte Athos
(Preluat şi tradus de monahul Leontie din săptămânalul Uniunii Panelenice Ortodoxe – Orthodhoxos Typos din 15 oct. 2004, p. 3-4)
* se numeşte eterodox orice creştin de altă confesiune decât cea ortodoxă; eterodocşi sunt, de pildă, monofiziţii, catolicii şi protestanţii (n. tr.)
Sursa: Război întru cuvânt