SPOVEDANIA – LEGAREA RANILOR. CUM SA O FACEM CORECT?

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL NE INVATA:

“- Părinte, intru în panică atunci când am căderi în nevoinţa mea.

– Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie. Iată, soldaţii aflaţi în război, atunci când sunt răniţi într-o luptă, aleargă imediat la medic, îşi leagă rana şi continuă să se lupte cu mărime de suflet. Intre timp dobândesc şi experienţă din rănire şi se păzesc tot mai bine, astfel încât să nu mai fie răniţi. Aşa şi noi, atunci când suntem răniţi în nevoinţa noastră, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să alergăm la medic – la duhovnic – să-i arătăm rana să ne vindecăm duhovniceşte şi să continuăm din nou “lupta cea bună”^[1]. Rău este atunci când nu căutăm să-i aflăm pe vrăjmaşii cei înfricoşători ai sufletului, patimile, şi nu ne nevoim ca să-i omoram.

– Părinte, unii din mărime de suflet nu merg să se spovedească. “Fiindcă se poate să mai fac aceeaşi greşeală, spun ei, pentru care pricină să merg şi s-o spovedesc? Ca să-mi bat joc de părintele?”.

– Aceasta nu este corect! Este ca şi cum un soldat ar spune atunci când este rănit: “Fiindcă războiul nu s-a terminat şi se poate să fiu rănit din nou, pentru ce să-mi leg rana?”. Dar dacă nu o va lega, va avea hemoragie şi va muri. Se poate ca din mărime de suflet să nu meargă să se spovedească, dar procedând astfel, in cele din urmă se vor netrebnici. Şi vezi, diavolul exploatează până şi harismele. Dacă nu ne curăţim sufletul prin spovedanie, atunci când cădem şi ne murdărim, socotind că iarăşi vom cădea şi ne vom murdări, punem noroi peste vechiul noroi şi după aceea este greu să ne curăţim.

Nevoia de mărturisire

– Părinte, Cuviosul Marcu Ascetul spune: “Cel cunoscător nu se mărturiseşte lui Dumnezeu prin amintirea căderilor sale, ci prin răbdarea întristărilor ce vin pe urmă”. Oare la ce se referă?

– Trebuie să se facă şi una, şi cealaltă. Cel credincios se mărturiseşte la duhovnic, dar se mărturiseşte şi mai înainte prin rugăciune cu smerenie lui Dumnezeu, golindu-se pe sine: “Dumnezeul meu, am greşit, sunt aşa şi aşa”. In acelaşi timp primeşte şi mâhnirile ce i se întâmplă ca pe un medicament. Sfântul nu spune să nu faci prima şi a doua mărturisire, ci numai să suferi întristările. Dar ce înseamnă “mărturisesc”? Oare nu înseamnă “a scoate afară ceea ce am înlăuntrul meu”? Dacă ai bune înlăuntrul tău, “te mărturiseşti Domnului“^[2], adică îl slavosloveşti pe Dumnezeu. Dacă ai rele îţi mărturiseşti păcatele tale.

– Părinte, când va merge cineva pentru prima dată să se mărturisească, îi va spune duhovnicului său toată viaţa sa de mai înainte?

– Prima dată va face o mărturisire generală. Precum bolnavul, atunci când intră în spital, îşi spune istoricul său, ca de pildă: “Am avut o afecţiune a plămânilor, dar acum a trecut; am făcut o operaţie cu anestezie totală sau locală etc.”, tot astfel şi la prima mărturisire, cel ce se mărturiseşte, dacă va încerca să spună duhovnicului amănunte din viaţa sa, acela va afla rana şi o va vindeca. De multe ori o lovitură căreia nu-i dai importanţă va avea consecinţe după aceea. Desigur, prima oară când va merge la duhovnic va spune, să presupunem, o sută de păcate. A doua oară va spune o sută zece, pentru că diavolul îl va lupta mai mult, fiindcă s-a spovedit şi i-a stricat treaba. A treia oară se poate să spună o sută cincizeci, dar după aceea le va micşora mereu numărul, până când va merge la mărturisire şi va avea de spus foarte puţine păcate.

Mărturisirea corectă

– De ce uneori nu facem nevoinţa care trebuie ca să ne îndreptăm, deşi ne mustră conştiinţa?

– Aceasta se poate întâmpla şi dintr-o lovitură sufletească. Atunci când cineva a intrat în panică din pricina vreunei ispite, ar vrea să se nevoiască, dar nu are dispoziţie, nu are putere sufletească. Atunci trebuie să se aranjeze lăuntric prin spovedanie. Prin spovedanie este mângâiat, este întărit şi, cu harul lui Dumnezeu, îşi regăseşte curajul pentru nevoinţă. Dacă nu se aranjează îi poate veni şi o altă ispită şi astfel, întristat cum este, se frânge mai tare, îl îneacă gândurile, deznădăjduieşte şi după aceea nu se mai poate nevoi deloc.

– Şi dacă aceasta se întâmplă adeseori?

– Dacă se întâmplă adeseori, omul trebuie să se aranjeze adeseori, să-şi deschidă inima sa duhovnicului, ca să prindă curaj. Şi atunci când se aranjează, trebuie să pună maşina să alerge, adică să se nevoiască cu mărime de suflet şi intensiv, pentru ca vrăjmaşul s-o ia la picior.

– Părinte, ce este de vină atunci când nu simt nevoia de a mă spovedi?

– Nu cumva nu te supraveghezi pe tine? Mărturisirea este taină. Să mergi şi în mod simplu să-ţi spui păcatele tale. Ce crezi? Oare nu ai încăpăţânare? Nu ai egoism? N-o răneşti pe sora ta? Nu judeci? Oare eu ce spun atunci când merg? “M-am mâniat, am judecat …”, şi duhovnicul îmi citeşte rugăciunea de iertare. Dar şi păcatele mici au şi ele greutatea lor. Atunci când mergeam la Părintele Tihon^[3] să mă spovedesc, nu aveam nimic serios să-i spun, dar el îmi spunea: “Nisip, fiul meu, nisip!”.Păcatele mici se adună şi fac o grămadă de nisip, care este mai greu decât o piatră mare. Unul care a făcut un păcat mare se gândeşte mereu la el, se pocăieşte şi se smereşte. Tu ai multe păcate mici. Dacă îţi cercetezi însă condiţiile în care ai crescut tu şi pe cele în care a crescut acela, vei vedea că eşti mai rea decât el.

Să încerci de asemenea să fii mai concretă în mărturisirea ta. Nu ajunge să spună cineva, de pildă, “invidiez, mă manii etc”, ci trebuie să spună căderile sale concrete pertru ca să poată fi ajutat. Şi atunci când este vorba ce ceva grav, precum este viclenia, trebuie să spună şi cum a gândit şi cum a acţionat, căci altfel îşi bate joc de Hristos.Dacă omul nu mărturiseşte adevărul la duhovnic, nu-i descoperă greşeala sa astfel ca sa-l poată ajuta, păţeşte vătămare, precum cel bolnav îşi pricinuieşte un mare rău sănătăţii sale atunci când îşi ascunde de medic boala sa. In timp ce dacă se arată pe sine exact aşa cum este, atunci duhovnicul îl poate cunoaşte mai bine şi îl poate ajuta mai eficient.

Pe lângă aceasta, atunci când cineva nedreptăţeşte sau răneşte prin comportarea sa pe vreun om, trebuie ca mai întâi să meargă şi să ceară cu smerenie iertare, să se împace cu el şi după aceea să-şi mărturisească duhovnicului căderea sa ca să ia iertare. Aşa vine harul lui Dumnezeu. Dacă îşi spune greşala sa duhovnicului fără ca mai înainte să ceară iertare de la omul pe care l-a rănit nu este cu putinţă să i se liniştească sufletul său, pentru că nu se smereşte. Afară numai dacă omul pe care l-a supărat a murit sau nu-l mai poate afla pentru că şi-a schimbat domiciliul şi nu-i are adresa ca să-i ceară iertare, fie şi în scris, dacă are dispoziţie să facă şi aceasta. Şi atunci Dumnezeu îl iartă, pentru că vede dispoziţia sa.

– Părinte, dar dacă cerem iertare şi nu ne iartă?

– Atunci să facem rugăciune ca Dumnezeu să-i înmoaie inima. Se poate însă ca Dumnezeu să nu ajute să i se înmoaie inima aceluia, pentru că ştie că de ne va ierta, vom cădea în aceeaşi greşală.

– Părinte, atunci când cineva face o greşală gravă, se poate ca acela să nu o poată mărturisi imediat?

– De ce s-o lase? Ca să se oţetească? Cu cât ţii mai mult un lucru stricat, cu atât se strică şi mai mult. De ce să lase să treacă o lună, două, şi să nu meargă îndată la duhovnic şi s-o mărturisească? Să meargă cât mai repede cu putinţă. Dacă are o rană deschisă, va lăsa să treacă o lună ca să se vindece? Nu trebuie să aştepte ca să meargă doar atunci când duhovnicul va avea mai mult timp, ca să se simtă mai liber. Ci greşala aceea, tac-tac, să o spună imediat şi după aceea, când duhovnicul va avea mai mult timp, să meargă pentru mai multă vreme, ca să discute. Nu este trebuinţă de multă vreme ca să-mi fac portretul meu. Atunci când conştiinţa lucrează corect, omul în două cuvinte îşi face portretul stării sale. Dar atunci când există înlăuntru zăpăceală, se poate să spună multe şi să nu-şi facă portretul. Iată, văd că unii îmi scriu caiete întregi, 20-30 pagini mari cu litere mici şi câteva pagini post scriptum… Toate acestea pe care le scriu ei, le-ar fi putut aşterne pe o pagină.

Circumstanţele atenuante în spovedania noastră se fac agravante pentru conştiinţă

– Părinte, atunci când, în timpul mărturisirii unui păcat, cineva nu simte durerea pe care a simţit-o atunci când a făcut păcatul, aceasta înseamnă că nu are pocăinţă adevărată?

– Dacă a trecut un timp de atunci de când a făcut acel păcat, rana se cicatrizează şi de aceea nu simte aceeaşi durere. Ceea ce trebuie este să nu se îndreptăţească pe sine în timpul spovedaniei. Eu când merg să mă spovedesc şi spun, de pildă, “m-am mâniat”–  indiferent dacă trebuia să dau şi vreo palmă – nu spun de ce, ca nu cumva duhovnicul să-mi dea circumstanţe atenuante. Cel care se mărturiseşte şi se îndreptăţeşte pe sine nu are odihnă lăuntrică, oricât de inconştient ar fi.Am observat că toţi cei care îşi spun păcatele lor cu smerenie duhovnicului şi se defăima pe ei înşişi, strălucesc, pentru că primesc harul lui Dumnezeu. Cu câtă zdrobire mi-a povestit un ofiţer trecut în rezervă tot ceea ce a făcut de la vârsta de opt ani. Cândva a luat o minge de la un copil numai pentru o noapte – a doua zi i-a înapoiat-o – şi plângea pentru că l-a mâhnit pe acela. Indată ce a ieşit din armată, a mers să-i caute pe cei pe care îi supărase atunci când era în serviciu – indiferent dacă făcând aceasta îşi împlinise corect datoria serviciului său – şi le-a cerut iertare. Toate le lua asupra sa. Acum locuieşte într-un sat şi banii săi îi dă milostenie. O slujeşte şi pe mama lui, care are 95 de ani, fiind ţintuită la pat de o paralizie a trupului şi, deoarece îi vede trupul când o îngrijeşte, îl supără gândul. “Dacă Ham a fost pedepsit pentru că a văzut goliciunea tatălui său^[4], atunci eu...”. Plângea mereu. Faţa lui îi era schimbată. Cât am învăţat din zdrobirea lui! Circumstanţele atenuante pe care le foloseşte în mărturisirea sa i se fac agravante pentru conştiinţa sa. In timp ce acela care îşi exagerează greşalele sale, deoarece are o conştiinţă sensibilă, şi primeşte şi un canon mai mare de la duhovnic, unul ca acesta simte o veselie nespusă. Există oameni care, dacă fură, de pildă, o boabă de strugure, se simt ca şi cum ar fi luat multe coşuri de struguri şi se gândesc mereu la greşală lor. Nu dorm toată noaptea până ce nu se duc să se spovedească. Şi sunt alţii care, deşi au furat coşuri întregi de struguri, se îndreptăţesc pe sine şi spun că au luat numai un ciorchine. Insă aceia care nu numai că nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, ci îşi măresc şi cea mai mică greşală a lor şi se mâhnesc şi suferă mult pentru o mică neorânduială a lor, ştiţi ce mângâiere dumnezeiască simt? Aici poţi vedea dreptatea dumnezeiască, felul cum răsplăteşte Bunul Dumnezeu.

– Părinte, se poate ca cineva să-şi mărească greşalele lui, ca să arate că face o lucrare fină?

– Aceasta este altceva. In cazul acesta se mândreşte din smerenie.

După spovedanie

– Părinte, după spovedanie este normal să simţi o greutate?

– De ce să simţi greutate? Printr-o spovedanie corectă se şterg toate cele vechi. Se deschid alte perspective. Vine harul lui Dumnezeu şi îl schimbă complet pe om. Se pierd tulburarea, cruzimea, neliniştea şi vin pacea şi liniştea. Atât de simţit este lucrul acesta chiar şi la exterior, încât le spun unora să se fotografieze înainte de spovedanie şi după, ca să constate şi ei înşişi schimbarea cea bună, pentru că pe faţă se zugrăveşte starea duhovnicească lăuntrică. Tainele Bisericii fac minuni. Cu cât se apropie cineva de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos, se îndumnezeieşte şi este firesc să răspândească harul dumnezeiesc şi să fie trădat de el.

– Părinte, adică după o spovedanie sinceră trebuie să simţi imediat bucurie?

– Nu întotdeauna. Se poate să nu te bucuri imediat, ci încet-încet se naşte bucuria înlăuntrul tău. După spovedanie este trebuinţă de recunoaşterea mărinimoasă. Să te simti ca acela căruia i se iartă o datorie ce o are şi din mărime de suflet simte recunoştinţă şi se simte dator fată de binefăcătorul lui. Să mulţumeşti lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp să trăieşti şi psalmul: “Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”^[5], ca să nu îndrăzneşti şi să repeţi aceleaşi greşeli.

– Părinte, am citit undeva că diavolii ne vor chinui în cealaltă viaţă chiar şi pentru un gând rău pe care nu l-am spovedit.

– Ascultă, atunci când omul se pocăieşte şi spune duhovnicului său tot ceea ce-şi aduce aminte fără să aibă intenţia de a ascunde ceva, s-a terminat; aghiuţă nu mai are nici o stăpânire asupra lui. Iar când nu îşi va spovedi întru cunoştinţă o parte din păcatele sale, se va chinui în cealaltă viaţă pentru acestea.

– Părinte, atunci când cineva şi-a mărturisit greşelile lui din tinereţe, dar iarăşi se gândeşte la ele şi se chinuieşte, este corectă această poziţie a sa?

– Dacă are multă zdrobire pentru greşelile tinereţilor lui şi le-a mărturisit, nu există motiv să se chinuiască, de vreme ce Dumnezeu i le-a iertat din clipa în care le-a mărturisit. De aici înainte nu trebuie să mai scormonească cele vechi, mai ales păcatele trupeşti, pentru că se poate vătăma. De pildă, în război cade o grenadă lângă un militar, dar îl păzeşte Dumnezeu şi nu explodează. După ce se termină războiul militarul află grenada care nu explodase şi începe s-o cerceteze cu curiozitate şi în cele din urmă este omorât în timp de pace.

Increderea în duhovnic

– Părinte, dacă cineva se mâhneşte pentru că duhovnicul l-a certat pentru o oarecare greşală, şi cade în întristare, aceasta are egoism în sine?

– Ei, desigur că are egoism în sine. Dacă s-ar mâhni după Dumnezeu, ar primi mângâiere, ar şi spori, deoarece ar încerca să nu mai facă acea greşeală. Trebuie să spună duhovnicului lui greutăţile, gândurile şi căderile sale şi să primească cu bucurie şi blândeţe şi comportamentul său cel aspru, pentru că toate se fac din dragoste şi din interes pentru sporirea sufletului său.

– Părinte, şi dacă nu primesc certarea şi observaţia?

– Dacă nu primeşti, vei rămâne neîndreptata. Cei care nu primesc observaţiile nici de la oamenii pe care îi iubesc, rămân nişte lemne strâmbe şi ei singuri se netrebnicesc duhovniceşte. Precum scândurile care nu primesc rindeluirea tâmplarului ca să devină mobilă sfârşesc la cofraje şi scări, unde sunt călcate şi murdărite până ce ajung la foc, tot astfel şi aceştia, în cele din urmă se distrug.

– Părinte, când cineva nu este de acord cu duhovnicul într-o problemă, ce trebuie să facă?

– Să-şi spună simplu şi cu smerenie gândul său. Desigur, este trebuinţă de multă luare aminte în alegerea duhovnicului, astfel încât să se încreadă şi să se odihnească prin îndrumarea lui.

– Părinte, atunci când cineva vede ceva în mod diferit de cum vede duhovnicul lui, îi este de folos să insiste în părerea sa?

– Nu, pentru că nu ştie ce se ascunde în spatele a ceea ce el consideră că nu este corect. De pildă, ca să înţeleagă cineva ce se ascunde în spatele unei acţiuni a duhovnicului său, poate că duhovnicul trebuie să-i spună ceva din spovedania altcuiva. Dar este îngăduit să spună spovedania altuia? Desigur că nu. Să spunem că s-a înţeles cu duhovnicul său ca să-l vadă la cutare oră, dar în ora aceea merge şi altcineva, care are gânduri de sinucidere, şi duhovnicul îl ia întâi pe acela. Atunci acesta cugetă: “L-a luat mai întâi pe acela, pe mine mă dispreţuieşte”. Insă cum să-i spună duhovnicul că acesta a ajuns la punctul să facă o încercare de sinucidere? Dacă îi explică, îl distruge pe celălalt. In timp ce dacă se sminteşte acesta ce mai aşteaptă sau dacă se supără puţin, nu se va întâmpla un mare rău. O dată aşa s-au smintit unii care au venit acolo la Colibă. Era cineva pe care ai lui l-au adus cu mare greutate să discutăm şi l-am primit cu multă bunătate. L-am sărutat, i-am dat o metanie, nişte iconiţe. Ceilalţi s-au supărat. “Pe noi stareţul nici nu ne-a băgat în seamă”, au spus ei. Acesta, sărmanul, era ca fiul cel pierdut; ştiam amănunte din viaţa lui. A plecat după aceea un alt om. Ceilalţi puteau să se smintească de o mie de ori. Nu poţi distruge pe unul, odihnind pe altul cu o explicaţie.

Legătura corectă cu duhovnicul

Un om duhovnicesc, atunci când vrea să ajute pe cineva, încearcă să-l alipească de Hristos, iar nu să-l lege de sine. După aceea, când reuşeşte să-l alipească de Hristos el se bucură, iar acela se nevoieşte privind la Hristos. Atunci şi unul şi celălalt au plata lor şi lucrurile merg normal, insă atunci când omul se nevoieşte şi caută cum să placă aceluia care încearcă să-l unească cu Hristos, adică dacă o acţiune a sa îl va mâhni sau îl va bucura pe acela, şi nu cugetă cum vede oare Hristos această acţiune a sa, atunci nu-l mulţumeşte nici pe omul care îl ajută, nici pe Hristos, dar nici el nu se foloseşte, pentru că nu primeşte ajutor dumnezeiesc. Adică nu Se bucură nici Hristos şi nici duhovnicul de ceea ce face, dar nici el nu se foloseşte, ca să depăşească o greutate. Să presupunem că o soră cântă şi cugetă: “Oare cânt bine? Se va bucura stareţa?”. Ei, una ca aceasta nu se foloseşte. In timp ce dacă ar cânta pentru Hristos, lucrurile ar merge normal; va şi cânta bine, şi pe stareţă o va mulţumi.

– Părinte, este vinovat cineva atunci când nu înţelege corect ceea ce i-a spus duhovnicul?

– Ascultă, chiar dacă n-a înţeles fiindcă a avut o dorinţă şi mintea lui a fost acolo, tot este vinovat. Unii îşi fac din voia lor voia lui Dumnezeu. De pildă, cineva îl întreabă pe duhovnicul său despre o problemă de a sa, dar are în gând soluţia pe care o vrea el, care îl odihneşte. Duhovnicul îi spune ce trebuie să facă şi acesta înţelege că îi spune să facă ceea ce voia el, şi o face cu bucurie, crezând chiar că face ascultare. Iar dacă după aceea duhovnicul îi spune: “De ce ai făcut aşa?”, îi răspunde: “Dar nu mi-ai spus să fac aşa?”. Dar uneori ceea ce spune duhovnicul nu trebuie s-o iei după literă. Se poate să fie un fel de a spune. O să vă spun un caz ca să înţelegeţi. O profesoară de patruzeci şi cinci de ani, care avea şi copii, se încurcase cu un elev de al ei de şaisprezece ani. Băiatul plecase de acasă şi trăia cu profesoara. Când tatăl lui a venit la Colibă şi mi-a spus durerea sa, i-am spus ca în cazul acesta să facă ceea ce îi va spune duhovnicul lui. S-a dus aşadar, sărmanul, la duhovnic şi după aceea a venit iarăşi la mine. In ziua aceea eu aveam Exarhia de la Patriarhie^[6] şi nu puteam discuta cu el, dar i-am spus: “Să faci ceea ce ţi-a spus duhovnicul tău”. Acela însă nu pleca – şi bine a făcut că nu a plecat ci a rămas. La un moment dat, când am fost puţin liber, l-am văzut pentru puţin şi mi-a spus: “Părinte, m-am hotărât s-o omor pe această femeie, pentru că aşa mi-a spus duhovnicul”, “Ia stai, omule, îi spun, ce ţi-a spus duhovnicul tău?”. “Mi-a spus: «Femeia aceasta este vrednică de moarte»”. Aţi înţeles? Duhovnicul a spus: “Femeia aceasta este vrednică de moarte”, iar nu s-o omoare! De atunci nu mai spun nimănui: Fă ceea ce ţi-a spus duhovnicul”, ci îl întreb ce i-a spus duhovnicul...

– Părinte, se poate ca cineva să ceară ajutor de la duhovnic şi în acelaşi timp să-i propună şi soluţia?

– Ei, dar atunci ce fel de ajutor cere? Altceva este să-i spună duhovnicului cu smerenie, ca pe un gând al său, ceea ce crede că îl va ajuta – aceasta se impune – şi altceva este să insiste că gândul acesta al lui este cel corect. In cazul acesta omul nu sporeşte. Ci este ca şi cum ar merge la medic şi i-ar spune: “Să-mi dai medicamentul acesta”. Insă bolnavul este dator să facă ascultare de medic; nu-i va arăta el aceluia ce fel de medicamente să-i dea. Aici nu este problema de poftă, ca la mâncăruri şi dulciuri, ca să spună cineva: “Vreau baclava sau vreau cataif”, ci potrivit cu boala, medicul va da şi medicamentul.

[1] 1 Tim. 6, 12.

[2] Ps. 106, 1.

[3] Cuviosul Paisie Aghioritul,  “Flori din Grădina Maicii Domnului”.

[4] Fac. 9, 20-27

[5] Ps. 50, 5

[6] Reprezentanţi de la Patriarhie.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

sursa:Război întru cuvânt