18 august 2009

Mitropolitul Pavel de Kirineia spune un NU canonic rugaciunilor in comun cu heterodocsii

Înalt Prea Sfinţitul Pavel, Mitropolit de Kirineia (Cipru): NU RUGĂCIUNILOR ÎN COMUN!

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, urmând cuvintele Domnului către ucenicii Săi, „nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde” (Luca 21, 14), vorbeau şi scriau insuflaţi din inima lor sfinţită şi din cugetul lor luminat de harul lui Dumnezeu, atunci când Preasfântul Duh îi mişca, îi insuflat şi îi îndruma. Nu se foloseau niciodată de o înaltă învăţătură teologică pentru o dezbatere academică sau pentru impunerea nedesăvârşitelor scopuri personale şi a punctelor de vedere discutabile pentru a impresiona sau pentru a influenţa pe credincioşi. Grija lor continuă era desăvârşita păzire a Neprihănitei Credinţe cea predată de Domnul şi preluată de Sfinţii Apostoli, iar neobosita lor preocupare era păzirea unităţii Trupului Bisericii şi asigurarea mântuirii credincioşilor ca membri ai preacuratului Trup al lui Hristos.

În exercitarea slujirii lor filantropice şi pastorale nu ezitau pentru a îngrădi trupul Bisericii, să legifereze sfinte canoane cu severitate iubitoare de frate. Printre ele există multe care în mod clar interzic rugăciunea în comun cu ereticii. Nu numai pentru a nu se întina credincioşii şi a-şi diminua sensibilitatea lor ortodoxă, ci şi pentru a cultiva pocăinţa ereticilor, doar-doar se vor întoarce în staulul canonic al lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă. Scopul nostru nu este expunerea mulţimii acestor sfinte canoane, care interzic indubitabil rugăciunile în comun şi nu lasă nici o posibilitate pentru vreo reinterpretare. De altfel, oricine poate apela cu uşurinţă la ele găsindu-le concentrate în două ediţii speciale ce au apărut anul trecut [1].

Încercarea recentă a unui profesor universitar laic pensionar de a convinge că ar fi permisibile chipurile rugăciunile în comun cu ereticii este din punct de vedere dogmatic destructivă, iar din punct de vedere teologic nefondată…

Oricât s-ar strădui în încercarea de a o prezenta ca întemeiată şi ştiinţifică ea nu poate să rămână în picioare, pentru că vine în contradicţie cu lucrarea Preasfântului Duh – Unitatea Credinţei şi Împărtăşirea Acestuia credincioşilor – şi se întoarce împotriva duhului pastoral al Sfintelor Canoane. Pe deasupra, ne aminteşte de opiniile „competente” ce au apărut ocazional, opinii aparţinând anumitor experţi, care, în încercarea lor de a-şi impune poziţiile şi punctele lor de vedere, prezintă ca aparent ştiinţifică nejustificata lor argumentaţie. Nu pot însă să se sprijine pe învăţătura dogmatică ortodoxă şi nici în duhul canonic al Bisericii al cărui scop este să mântuiască şi nu să piardă, să unească şi nu să dezbine.

Sfinţii Părinţi, ai căror paşi trebuie întotdeauna să-i urmăm, prin sufletele lor curăţite, luminate şi sfinţite de harul necreat al lui Dumnezeu, vorbeau şi scriau din spaţiul ascezei şi al rugăciunii lor trăitoare, insuflaţi de Preasfântul Duh. Iar scopul Părinţilor purtători de Dumnezeu nu era de a-şi satiface o oarecare oportunitate. „Cuvântul şi propovăduirea lor nu erau întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii” (I Cor. 2, 4).

Sfinţenia vieţii şi răspunderea pastorală a Sfinţilor Părinţi este ceea ce îi deosebea de simpli scriitori bisericeşti. Această răspundere pastorală a Părinţilor arată exact iubirea lor adevărată şi fără vicleşug, care se manifestă nu doar spre credincioşi, pentru ca aceştia să fie păziţi în dreapta credinţă, ci se extinde şi spre eretici, chiar dacă se exprimă cu severitate prin interzicerea rugăciunilor în comun, pentru a conştientiza că se află în afara Bisericii, să se apropie în pocăinţă spre tot ceea ce învaţă Biserica Veche şi să se mântuiască.

Răstălmăcirea duhului Sfintelor Canoane arată cât de mult duhul face viu şi cât de mult litera ucide. Încercarea grijulie de acoperire organizată a nereuşitei reinterpretări a Sfintelor Canoane, prin absenţa celui în discuţie, adică a impunerii rugăciunilor în comun, nu poate fi ascunsă. Atât litera, cât şi duhul Sfintelor Canoane interzic clar rugăciunile în comun.

Prin urmare propunerile unui astfel de profesor ca cel de mai sus sunt evidente: încurajarea ortodocşilor pentru a se ruga în comun cu ereticii şi întâmpinarea oricăror împotriviri prompte din partea credincioşilor. Mai departe, urmăreşte să preîntâmpine luarea de hotărâri, produs al dezbaterii libere în Duhul Sfânt, şi încearcă în continuare să impună puncte de vedere şi păreri personale. În această încercare Sfinţii Părinţi sunt dispreţuiţi. Astfel, Sfântul Nicodim Aghioritul, recunoscut interpret al Sfintelor Canoane este subapreciat [2]. În plus este judecat că îi urăşte chipurile pe eretici, pentru a subaprecia obiectivitatea sa şi pentru a desfiinţa autoritatea cuvintelor sale. Cuvântul Sfântului Nicodim este clar:

„Dacă deci, tuturor catehumenilor, nu le este iertat să stea atunci când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, cu cât mai mult ereticilor?” [3].

Un alt important canonist, Balsamon, este pus la îndoială pentru că interpretarea sa nu conglăsuieşte cu teoriile profesorului amintit.

„Sfintele Canoane nu constituie expresia vreunui spirit legalist, care tinde să legifereze toate şi să mărginească viaţa spiritului în tipuri legiste, ci expresia grijii pastorale a Bisericii pentru mântuirea membrilor ei [4].”

Dumnezeiasca Euharistie este capul dogmelor ortodoxe, recapitularea întregii iconomii dumnezeieşti, inima Bisericii, centrul cultului ortodox, izvorul spiritualităţii ortodoxe şi pecetea întregii vieţi a Ortodoxiei. Este Taina Tainelor, faţă de care rânduiala şi predania canonică a Bisericii îi ţine departe pe cei neiniţiaţi şi vrea ca doar cei credincioşi să participe (să se împărtăşească) şi să se apropie, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”. Gura de aur a Bisericii a prevestit:

„Nimeni să nu se împărtăşească dintre cei care nu sunt ucenici… Mai degrabă mă voi despărţi de sufletul meu decât să dau sângele cel stăpânesc fără vrednicie“ [5].

Aici se poate distinge responsabilitatea pastorală a ierarhului, pentru a se observa în continuare cu câtă superficialitate şi lipsă de sensibilitate teologică anumiţi laici fac propagandă, dar şi clerici ortodocşi contemporani care „teologhisind” încurajează rugăciunile în comun cu eterodocşii fără indispensabila şi anterior-discutata unitate în Credinţă şi în Împărtăşirea Sfântului Duh.

Poporul credincios îşi păstrează ortodoxă sensibilitatea Credinţei, iar criteriul Ortodoxiei cultivat şi sensibil. Niciodată nu va accepta şi cu atât mai mult nu va răbda interpretări noi (inovatoare) în temele Dogmei şi ale Moralei, pe care corect le consideră ca fiind legate şi neschimbabile.

(Preluat după http://thriskeftika.blogspot.com/2009/07/blog-post_31.html şi tradus din greceşte de monahul Leontie)

Note:

[1.] a) P. Anast. K. Goţopulos, Apropiindu-ne de practica canonică a Bisericii, „Nu trebuie să ne rugăm împreună cu ereticii şi schismaticii”, Patra, 2008.
b) Arhimandrit Kir. Kostopulos, Necanonicitatea rugăciunii în comun cu ereticii, Patra, 2008.

[2] O tratare de acest gen a Sf. Nicodim Aghioritul si a Pidalionului gasim si la noi in tara, in cartea ‘Canonul Ortodoxiei‘ elaborata de diac. Ioan I. Ica Jr. Atitudinea parintelui Ica este cu atat mai surprinzatoare cu cat, in trecut, se implicase in demontarea acuzelor si defaimarilor aduse Sf. Nicodim Aghioritul… Ceea ce surprinde la ‘Canonul Ortodoxiei‘ este faptul ca referintele normative – atat pentru metodologie cat si pentru judecatile de valoare afirmate – sunt aproape exclusiv de sorginte heterodoxa. Lipseste, practic, o bibliografie solida ortodoxa pe subiectul… canoanelor Bisericii Ortodoxe!

Revenind la modul in care este descris Pidalionul si mostenirea Sf. Nicodim Aghioritul, parintele Ica jr. este de parere ca acesta reprezinta ‘juridizarea traditiei canonice in ortodoxia moderna’ (vezi pp. 124-126), proces prin care canoanele sunt ‘divinizate si dogmatizate in litera lor ca expresie a unei “legi divine”, a unui “drept divin”.’ Practic, se considera faptul ca acestor ‘canoane li se acorda statut de revelatie divina’. Pe baza unei abordari epistemologice dubioase in care se considera ca prin Pidalion se realizeaza o ‘ “epistemizare” si “juridizare” a traditiei canonice’, diac. Ioan I. Ica jr. ataca pozitiiile ‘pidalionistilor, adepti instransigenti ai unui “fundamentalism canonic” ortodox de inspiratie si sustinere monahala’ (p. 129).

In schimb, sunt citate, ca o contrapondere a punctului de vedere ‘pidalionist’, punctele de vedere ale reformatorilor Bisericii Ortodoxe, conform carora, ’spre deosebire de dogmele de credinta care sunt neschimbabile, canoanele sunt date pentru situatii istorice precise si ca atare trebuie sa corespunda evolutiei vietii exterioare a Bisericilor’. Mai mult, este citat in aceasta problema insusi S.S. Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de astazi, pe atunci arhimandrit implicat inca de pe atunci – anii ‘60-’70 ai sec. trecut – in pregatirile Marelui Sinod Pan-Ortodox, cu o teza de doctorat dedicata problemei codificarii canoanelor si in care se preconiza, printre altele, ‘radierea canoanelor inutilizabile din ratiuni istorice si practice, modificarea unor canoane potrivit viziunii ecleziologice actuale, armonizarea dreptului canonic cu prevederile religioase ale dreptului civil’ (p. 130).

Practic, diac. Ioan I. Ica jr. opereaza o distinctie intre dogme si canoane, ultimele neavand decat un statut strict istoric. Prin acest lucru se ignora (deliberat?) realitatea si insemnatatea Predaniei, a Traditiei ca izvor si criteriu al Adevarului.

[3] Pidalion, p. 670.
[4] Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, Slujirea pastorală după Sfintele Canoane, Pireu, 1976, p. 59.
[5] La Matei 8, 82, PGB 12, 220.