Părintele Galeriu: Tânărul bogat

Sfânta Evanghelie, pe care o ascultăm în această Duminică, ne spune că Mântuitorul plecase din Iudeea şi se afla în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan (Matei XIX, 1). În preajma Lui, mulţime de bărbaţi, femei, copii. Le vindecă bolnavii, le răspunde la întrebări. Atunci, fariseii Îl ispitesc, zicându-I: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, Domnul a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Şi adaugă Mântuitorul: Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 4-6) Mântuitorul arată astfel chipul divin al unităţii soţului şi soţiei adâncind taina şi zicând: nu mai sunt doi, ci un trup (vs.6). La întâmpinarea fariseilor că, totuşi, Moise a poruncit să-i dea soţiei carte de despărţire şi să o lase (vs.7, cf. Deuteronom XXIV, 1), Mântuitorul dă acest răspuns întemeietor: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter (Matei XIX, 8-9). Unitatea soţ-soţie este aşadar indisolubilă, de nedesfăcut, purtând pecetea unităţii divine.

Ascultând un asemenea cuvânt, luminos şi dătător de mângâiere, femeile, mamele de faţă îşi aduc copiii la Iisus să-i binecuvânteze. Însăşi prezenţa copiilor era pentru toţi dovada unităţii harice dintre soţ şi soţie. În copil se adevereşte tăria neclintită a cuvântului dumnezeiesc: ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 6) Poţi împărţi orice în caz de divorţ, numai copilul nu poate fi împărţit; din această unitate sfântă nu se mai poate smulge nici tatăl, nici mama. În rodul lor, cei doi rămân una pe veci şi despărţirea poartă judecată şi osândă veşnică. – Acum, copiii se grăbeau spre Domnul. Ucenicii îi ceartă. Iisus însă le spune: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo (Matei XIX, 13-15). Prezenţa lui Iisus atrăgea, îndeosebi pe cei nevinovaţi. Nu-i silea. Nevinovăţia Lui chema nevinovăţia lor şi nevinovăţia lor îi mâna spre Izvorul ei.

Cu aceasta am ajuns la cuvântul Sfintei Evanghelii de astăzi: Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei XIX, 16). – După mame, copii, vine şi un tânăr. Martor la cele petrecute, tânărul este sincer frământat de întrebările esenţiale ale vieţii pe care şi le pune sufletul omenesc, mai ales la această vârstă. Sfântul Evanghelist Marcu arată că el alergând la Iisus, a şi îngenuncheat înaintea Lui. Răspunsul Mântuitorului, însă, uimeşte: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu (Matei XIX, 17). Nu era Mântuitorul bun? Tocmai El, de Care fuge răul chiar şi la pomenirea numelui Lui? El, Care dăruieşte sănătate bolnavilor, pâine celor flămânzi, viaţă celor care au şi murit. Doar El este singurul îndreptăţit să întrebe: Cine poate găsi păcat în Mine? (Ioan VIII, 46). Dar, tâlcul răspunsului Său se află mult mai adânc. Tânărul caută acest răspuns esenţial de la Iisus, ca de la un învăţător oarecare. Domnul, însă, îi descoperă şi ne descoperă că Bun şi Izvorul binelui este Unul Dumnezeu. Oamenii au încercat de atâtea ori în istorie, de la ispita lui Lucifer din Eden, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea III, 6) să decidă ei şi să se instituie drept factori hotărâtori ai „binelui şi răului”. Urmarea a fost fărâmiţarea unităţii umane şi moartea. De aceea, când Mântuitorul spune: Bun este numai Unul Dumnezeu (Matei XIX, 17), ne arată că viaţa nu este cu putinţă decât în comuniunea cerească cu Izvorul vieţii, cu Cel absolut bun şi Unul. Cât de adevărată este spusa celor vechi: „Câte capete, atâtea păreri”, ba chiar în acelaşi cap, puzderie de păreri ce se contrazic. Despărţiţi de Dumnezeu – Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos – pierdem şi viaţa şi unitatea în Bine, Adevăr şi Iubire. Pe măsură ce creşte egoismul tot mai individualist, creşlte şi fărâmiţarea lumii, se înmulţesc şi suferinţele. Şi, dimpotrivă, cu cât cineva e mai aproape de bunătatea divină, descoperită în Hristos, devine mai bun. Să ne gândim doar la zilele din urmă, de grave calamităţi, când în suferinţă ne-am redescoperit unitatea în iubire divină.

Mai departe, Iisus spune tânărului: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Tânărul întreabă: Care? Mântuitorul răspunde simplu, aducându-i aminte de poruncile, deodată, vechi şi mereu actuale: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei XIX, 17-19). Mântuitorul nu mai repetă primele patru porunci ale Decalogului (Ieşirea XX, 2-11), care îl aşează pe om în faţa lui Dumnezeu, pentru că tânărul credea şi se închina lui Dumnezeu. I le spune însă pe celelalte, în care stau faţă în faţă om cu om. Iar noi, oamenii, am ajuns să ne şi ucidem unii pe alţii. Şi înţelegem noi, oare, că atunci când cineva ucide pe semenul său, el ucide mai întâi viaţa în el însuşi? În acest adânc înţeles, Mântuitorul dezvăluie că poruncile au fost date mai ales pentru a opri distrugerea vieţii. Fiecare dintre poruncile dumnezeieşti este o „doctorie” pentru apărarea şi păstrarea vieţii. Oare, o mamă, când ucide pruncul în sânul ei, înţelege că ucide în ea conştiinţa de maică a vieţii? La fel şi atunci când cineva îşi ucide fratele… Precum şi celelalte porunci – să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi… – toate îndreaptă privirile spre păzirea vieţii. Şi încă la rădăcina ei duhovnicească, pentru că acolo a apărut, mai întâi, moartea. Adam a murit mai întâi duhovniceşte, spiritual, şi apoi cu trupul, când moartea, prin patimi, a ajuns în trup. În acest înţeles curat al cuvântului dumnezeiesc învaţă rugăciunea Bisericii: „Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta…” [Sfânta Liturghie, rugăciune citită în taină de preot în timpul Apostolui – notă radugo].

Atunci tânărul a zis: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? – Împlinea el cu adevărat poruncile divine dacă simţea că-i lipseşte ceva esenţial: legătura cu Izvorul vieţii? Nu cumva le împlinea el doar după literă şi nu după Duh? Nu cumva socotea el „poruncile” ca şi mulţi dintre noi, o rămăşiţă depăşită a trecutului? Dar e de ajuns să ne întrebăm: am dus noi la plinătate fie şi una măcar dintre ele? Am ajuns noi bunăoară să nu mai ucidem? Şi mai adânc: voia, cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci (I Petru I, 23). A trăi în voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi în timpul lui Dumnezeu, „nici în urmă, nici înainte faţă de epoca Lui, ci la ora lui Dumnezeu, căci nu există anotimp pentru eternitate”.

Totuşi, în răspunsul lui, resimţi la tânăr şi chemarea spre o treaptă mai înaltă a vieţii. De aceea Domnul îi răspunde: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. (Matei XIX, 21) – Domnul îi arată această cale. A urmat-o? Precum citim: auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii (vs. 22). – Tristeţea îi dezvăluia rana lui lăuntrică: pe de o parte suspinul, dorul de viaţă îl mistuia; pe de altă parte, avuţia acestei lumi îl ţinea legat.

Dar, despre ultima parte a acestei Sfinte Evanghelii, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne va fi cuvântul la Duminica a XXX-a după Rusalii, când întâlnirea Domnului cu tânărul bogat se reciteşte şi după Sfântul Evanghelist Luca (XVIII, 18-30).

Acum să culegem, odată mai mult, rodul vieţii din cele asculate ca un început de urcuş duhovnicesc: de la păzirea poruncilor, spre desăvârşirea în Hristos. Şi să cugetăm: Tânărul se depărta trist de Mântuitorul, căci avea multe avuţii şi multe gânduri. Iar Iisus, privind la el cu dragoste (Marcu X, 21), îl chema duhovniceşte. – Cum răspundem noi astăzi la chemarea iubirii lui Iisus?

Această predică a apărut într-o Românie liberă din 1991.

sursa: mystagogia