Libertatea fata de patimi

Libertatea fata de patimi e posibila in aceasta viata

Vorbind de multe ori cu multi din lume in cursul unor discutii iscate intre noi cu privire la impatimire si nepatimire, i-am auzit spunand aproape pe toti – nu numai pe unii dintre cei nedesavarsiti in virtute si cucernicie, dar chiar si pe unii dintre cei ce par a fi desavarsiti in virtute si au in lume renumele si marea faima de a fi desavarsiti in virtute – ca nu este cu putinta ca un om sa ajunga la o asemenea inaltime a nepatimirii, incat sa vorbeasca si sa manance impreuna cu femei si sa nu sufere nici o vatamare, nici sa patimeasca in ascuns vreo miscare sau intinare. Auzind acestea, eu insumi m-am umplut de mare intristare [descurajare] si am fost silit sa jelesc pentru cei ce spun acestea si sa plang dintr-o multa compasiune, stiind intocmai ca nu altceva ii face pe ei sa spuna acestea decat multa ignoranta a harurilor [harismelor] lui Dumnezeu. Caci daca n-am fi lipsiti de adevarata nepatimire si acoperiti cu intunericul patimilor si robi ai placerilor si ai vointelor carnii, omorarea de viata-facatoare a lui Iisus Dum nezeu [2 Co 4, 10], pe care o daruieste madularelor sfintilor Sai nu le-ar fi ramas necunoscuta si n-ar fi fost cu necredinta fata de ea.

Si cum vor crede acestia candva ca unii sunt sau se fac mortii pentru lume, ca vietuiesc numai viata in Duhul Sfant, ei are toata viata s-au straduit a face toate cu fatarnicie, ca sa placa oamenilor [Ga 1, 10] si sa fie numiti de ei iubitori de Dumnezeu? Caci intrucat isi inchipuie, fiind in patimi, ca au realizat nepatimirea, fiind ei insa si facandu-se cu totul pacat, si convingandu-se pe ei insisi ca numai laudele oamenilor sunt de ajuns pentru virtute, tagaduind astfel nepatimirea, vor sa fie si sa fie numiti sfinti fara aceasta, ca unii care au dobandit sfintenia prin laudele omenesti. Fiindca pe cel care nu este laudat pur si simplu sau cumva anume de catre cei multi nu-l socotesc vrednic de nici un cuvant, nestiind, pe cat se pare, ca un singur [om] care cunoaste pe Dumnezeu si este cunoscut de El e mai presus decat zeci de mii de necredinciosi care nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca acestia sunt laudati si fericiti de lumea intreaga, asa cum un singur vazator e preferabil unei multimi nesfarsite de oameni cu vedere scurta. Caci despre faptul ca e cu putinta ca acela care lupta intr-adevar sa ajunga la o astfel de libertate si cel care s-a facut pentru totdeauna partas al harului lui Dumnezeu poate atinge nepatimirea sufletului si a trupului, astfel incat nu numai sa poata manca impreuna cu femeile, sa vorbeasca cu ele, si sa ramana netulburat de ele si nepatimitor, ba chiar si trecand prin mijlocul cetatilor si auzind cantareti si chitaristi si vazand mascarici si dansatori si bufoni, nu se vatama cu nimic, despre acest fapt da marturie orice scriere, si orice istorie si faptele sfintilor ne dau in scris astfel de marturii si pentru aceasta se savarseste toata faptuirea luptatoare si toata reaua patimire suferita de catre cei cuviosi.

Fuga de lume si sfaturi pentru asceza monahala

Caci scopul celor ce se lupta potrivit lui Dumnezeu este mai intai acela de a fugi de toata lumea si de cele din lume. Iar lumea este viata de fata, adica veacul acesta vremelnic, iar cele din lume sunt toate cele din jurul nostru, pe care cuvantul porunceste sa le lasam [Lc 14, 26-27], si de care trebuie sa fugim cu totul, ca de pilda: de tata si mama, frati, rude si prieteni, inca si de agoniseli si bani si averi si de toata bogatia, nu intrucat sunt oprite sau vatamatoare in ele insele, ci intrucat, petrecand noi in mijlocul lor, nu ne putem elibera de alipirea patimasa de ele; fiindca cel amestecat deja cu placerile nu se va putea elibera de aceste pofte daca nu fuge de pricinile lor si ajunge departe de ele. Dupa ce s-a facut insa gol de toate cele ale sale, atunci trebuie, daca este ravnitor, sa-si tagaduiasca si sufletul sau; ceea ce se face prin omorarea voii proprii, nu numai a celei din afara, ca, de pilda, a nu manca, a nu bea, a nu savarsi ceva in graba, a nu dormi, a nu face fara porunca ceva din cele ce par a fi bune, ci si a celei dinauntru, adica miscarea inimii, ca, de exemplu, a nu privi patimas, a nu imbratisa tot asa, a nu dispretui in ascuns, a nu osandi pe cineva, a nu te bucura de caderea cuiva, a nu te infuria cu gandul, a nu pizmui in chip rau, a nu fi invidios din rautate.

Si cum voi numara toate insusirile cucerniciei, ca sa-ti arat intocmai vietuirea exacta a crestinilor? Dar afla inca si care sunt cele ale omorarii facatoare-de-viata: a nu ascunde un gand, nici chiar unul intamplator; a nu lasa sa treaca nici o zi fara lacrimi dupa putinta; a nu freca ochii cu apa dupa obicei; a nu impodobi parul capului sau al barbii; a nu da drumul la cingatoare in timpul somnului, ca nu cumva relaxandu-ne sa dormim mai mult decat trebuie; a nu vari mana inauntru si a scarpina vreun madular al trupului, ci a ne pazi si de atingerile altora, a nu ne atinti privirile pur si simplu nici macar asupra fetei unui batran – caci uneltitorul celor rele e de fata peste tot! -; a nu face semne cuiva impotriva altcuiva; a nu grai nimic fara folos si a nu trece sub tacere ceea ce e vrednic sa fie spus; a nu lasa canonul obisnuit pana la moarte; a nu avea o prietenie aparte si indeosebi cu nimeni, chiar daca acesta pare a avea renumele de sfant; a nu ne preocupa nici in parte, nici in general de impodobirea vesmintelor sau incaltamintelor, dincolo de nevoia decenta si onesta; a nu mista nimic cu placere, nici a manca ceea ce ii place sufletului prin vedere. Caci in acestea toate si in multe altele se infraneaza cel ce lupta; prin toate acestea, daca umbla cu usuratate si trandavie, isi implineste in tot ceasul voia proprie si este fericit de catre oameni ca un renuntator. Fiindca acela care se infraneaza de la cele din afara si vazute este proclamat de catre cei ce nu stiu sa-l vada bine ca un lucrator al acestora; dar intrucat isi implineste voile ascunse ale inimii, este urat si respins de Dumnezeu ca unul necurat; chiar daca s-ar lupta asa mii de ani, nu va gasi nici un folos din luptele sale doar in afara.

Omul indumnezeit e: Dumnezeu, suflet si trup

Dar cel care se infraneaza in toate si isi educa sufletul sa nu se poarte cu neoranduiala, nici sa-si faca voia proprie in nimic din cele care nu plac lui Dumnezeu, si se sileste ca un acrobat sa mearga in chip fierbinte pe calea poruncilor lui Dumnezeu, acela in putina vreme Il va gasi pe Acesta ascuns in poruncile lui Dumnezeu si, intalnindu-L, uitand orice alta lucrare, se va minuna si cazand in fata Lui va dori numai si numai sa-L vada. Dupa care Acesta ascunzandu-Se de la ochii lui, nedumerit, isi incepe din nou calea de la inceput, alearga inca si mai tare, mai intens si mai sigur; priveste jos, umbla cuminte, e inflacarat de amintire, arde de dorinta si e aprins de nadejdea de a-L vedea din nou pe Acela; si atunci cand, alergand mult, nu ajunge la tinta si nu poate sa o atinga, ci e cu totul abatut, neputand sa mai alerge, vede atunci ceea ce urmarea si atinge pe Cel dupa care fugea si-L tine pe Cel Pe Care-L dorea si se face intreg in afara lumii si uita in-treaga lume insasi, se alatura ingerilor, se amesteca cu lumi-na, gusta viata, imbratiseaza nemurirea, ajunge la bucuria desfatarii, urca pana in al treilea cer, e rapit in rai, asculta vorbe negraite [2 Co 12, 2-4], intra in camara de nunta [Mt 9, 15], ajunge in asternut, vede Mirele, se face partas nuntii duhovnicesti, se satura de cupa cea de taina, de vitelul cel ingrasat [Lc.15, 23], de painea cea vie, de bautura vietii, de mielul cel neprihanit [1 Ptr 1, 19], de mana cea spirituala [inteligibila] ajunge la desfatarea tuturor bunatatilor acelora spre care nici puterile ingerilor nu indraznesc sa priveasca de-a dreptul [1 Ptr 1,12].

Asa fiind, e aprins de Duhul si se face cu totul foc in suf letul sau, impartasind si trupului stralucirea sa, asa cum focul vazut impartaseste cerului stralucirea sa, si sufletul se face pentru trup ceea ce s-a facut Dumnezeu pentru suflet precum spune vorba Teologului; caci nici sufletul nu poate sa vietuiasca, daca nu e luminat de Cel ce 1-a facut, nici trupul daca nu primeste putere de la suflet. Observa intocmai sensul celor spuse. Trup, suflet si Dumnezeu, acestea trei. Dumnezeu, fara de inceput, fara sfarsit, neapropiat, nescrutat, nevazut, negrait, nearatat, nepipait, nepati-mitor, nepovestit, Care in zilele cele mai de pe urma [Evr 1,2] ni S-a aratat in trup prin Fiul si Se face cunoscut prin Preasfantul Sau Duh, dupa cum credem, Se face deopotriva cu noi intru toate afara de pacat [Evr 4, 15], Se amesteca cu un suflet mental, pentru sufletul meu, asa cum spunea cineva, pentru ca sa mantuiasca duhul si sa faca nemuritor trupul. E ceea ce si fagaduieste spunand: „Voi locui si voi umbla in ei [2 Co 6, 16]; si Eu si Tatal vom veni si Ne vom face salas la ei [In 14, 23]”, adica in cei credinciosi si care-si arata credinta lor din faptele mai inainte zise. Dar ia aminte! Din clipa in care Dumnezeu, potrivit fagaduintelor Sale nemincinoase, locuieste in noi, adevaratii Sai robi, si umbla in sufletele noastre prin lucrarile si luminarile Preasfantului Duh, credem ca sufletele vrednice ale unora ca acestora sunt nedespartite de Dumnezeu. Iar intrucat sufletele strabat intregul trup si nu lasa deoparte nici cea mai mica parte, urmeaza in chip necesar ca negresit si trupul insasi, fiind inseparabil de suflet, sau mai degraba neputand trai fara el, e condus in intregime de vointa sufletului; si asa cum trupul nu poate vietui fara suflet, tot asa atunci nici trupul nu poate avea o dorinta straina de suflet.

S-a dovedit deci ca asa cum Unul Dumnezeu e inchinat in chip necontopit si nedespartit in Tatal, Fiul si Duhul Sfant, tot asa iarasi omul se face in Dumnezeu dumnezeu dupa har, in chip nedespartit si necontopit, in suflet si in trup, nici trupul preschimbandu-se in suflet, nici sufletul prefacandu-se in Dumnezeire, nici Dumnezeu contopindu-se cu sufletul, nici sufletul inchegandu-se in trup, ci Dumnezeu ramanand ceea ce este ca Dumnezeu, sufletul precum ii este firea, iar trupul, precum a fost plasmuit: tarana. Cel care a unit in mod uimitor [paradoxal] acestea si a amestecat ceea ce este spiritual [inteligibil] si imaterial cu lutul. Acesta Se uneste fara contopire cu amandoua acestea, si eu ajung dupa chipul si asemanarea Aceluia, precum a aratat cuvantul. Dar sa repetam iarasi, daca iti place cuvantul: miscat fiind de placere si bucurie, vreau sa mai intarzii in cele spuse, ca sa infatisez inca si mai limpede intelesul unor asemenea lucruri: Unul Dumnezeu pe Care-L veneram e Tata, Fiu si Duh Sfant. Omul creat de Dumnezeu dupa chipul Sau si invrednicit sa fie dumnezeu este Dumnezeu, suflet si trup.

Sfantul e liber fata de patimi in mijlocul ispitelor

Dar am intins mai pe larg si in amanuntime cuvant numai pentru ca aceia care n-au in ei trasaturile chipului lui Dumnezeu sa se rusineze si sa se cunoasca pe ei insisi, iar cei care s-au separat de Dumnezeu sa se planga pe ei insisi si sa cunoasca de ce lucruri s-au lipsit, sa distinga prin auzirea cuvantului lucrurile de care sunt tinuti si sa cunoasca ce intuneric ii invaluie si sa tremure la a da lectii lui Dumnezeu, sau mai degraba, ca sa vorbesc cu mult pogoramant, ca sa se infricoseze la gandul de a mai contrazice pe cei ce au in ei harul lui Dumnezeu si sunt invatati prin el toate si pot in el toate, si sa inceteze a mai spune ca nu e cu putinta ca vreunul din cei ce vietuiesc dupa Dumnezeu sa ramana neintinat la minte si simtire, chiar petrecand in lume si mancand cu femei si vorbind cu ele. Dumnezeu este nepatimitor, neavand nici o afectiune patimasa fata de cele vazute. Dar stiu iarasi ca aceia care nu pot vedea cu ochii sufletului, nici nu simt cu simtirile lui, neintelegand sensul celor spuse, vor raspunde poate asa-„Ca Dumnezeu e nepatimitor, stim; dar negresit nu despre Dumnezeu, ci despre om avem indoieli!”

Or, tocmai de aceea, luand-o inainte, cuvantul meu a inchis gurile acestora, spunand ca si omul se face dumnezeu dupa har, adica prin darul Preasfantului Duh. Caci asa cum nu e cu putinta ca soarele care straluceste in noroi sa-si intineze candva razele, tot asa nici omul plin de har si care poarta pe Dumnezeu nu-si poate intina sufletul sau gandul, chiar daca trupul sau cel preacurat s-ar tavali, asa-zicand, in noroiul trupurilor omenesti, ceea ce nu este propriu celor cuviosi; si nu numai aceasta, ci chiar daca ar fi intemnitat impreuna cu zeci de mii de necredinciosi si necuviosi si intinati, si s-ar uni gol la trup cu acestia goi, nu s-ar vatama nicidecum in credinta, nici nu s-ar desparti de Stapanul sau si nu va uita frumusetea Aceluia. Fiindca multe asemenea lucruri s-au tacut cu mucenicii si sfintii, ca de pilda cu mucenicul Hrisant si cu alti sfinti, si care totusi n-au fost cu nimic vatamati de acest mestesug al diavolului, avandu-L locuind si ramanand in ei insisi pe Dumnezeu.

Sfantul Simeon Noul Teolog

sursa: crestinortodox.ro