Cruce și Înălțare

Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan III, 13). Se cuvine să ştim că aceste cuvinte le adresează Mântuitorul lui Nicodim, membru al Sinedriului, dar şi ucenic de taină al Domnului. Nicodim Îl iubea pe Iisus, I-a luat apărarea înaintea fariseilor (Ioan VII, 50sq.) şi, împreună cu Iosif din Arimateea, I-a ridicat trupul Domnului şi L-au aşezat în mormânt nou (Ioan XIX, 41). Lui Nicodim, căruia îi vorbise despre „naşterea de sus… din apă şi din Duh” (Ioan III, 3-5), îi descoperă acum această negrăită taină spunându-i: nimeni nu s-a suit în cer. De bună seamă, Nicodim Îl socotea pe Mântuitorul un „Învăţător”, cum Îl şi numeşte, poate chiar un profet. Domnul, însă, îi atrage atenţia: nimeni, nici chiar un profet, nu s-a suit în cer, şi nimeni dintre oameni nu poate descoperi cele cereşti. Dar, arată Domnul imediat, cele cereşti le poate descoperi „Cel Care S-a coborât din cer”, adică El – Hristos, prin Care şi dobândim „naşterea cea de sus”. Aşa tâlcuieşte şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, învăţând ca şi cum Domnul ar grăi despre Sine: „Eu vin din cer. Nici unul din profeţi nu s-a urcat în cer; pentru Mine, cerul este locaşul Meu”.

În acest verset, mai este încă o dezvăluire în cuvântul ce urmează: „Fiul Omului, Care este în cer”. Ştim că Mântuitorul numai arareori Se descoperea vădit ca Fiu al lui Dumnezeu. În mod obişnuit, Se numea, cu smerenie, „Fiul Omului”. Totuşi, mărturia „Fiul Omului, Care este în cer” ne spune ceva negrăit de profund, anume că obârşia, paradigma, rădăcina noastră harică este în cer; este, propriu-zis, în Protochipul nostru, Fiul lui Dumnezeu, după al Cărui Chip am şi fost zidiţi.

Dar, cuvântul Evangheliei merge din descoperire în descoperire: Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului (Ioan III, 14). Mântuitorul evocă, în aceste cuvinte, mai întâi, un moment de încercare a poporului Israel, după ieşirea din Egipt. Ajungând prin pustie în ţinutul Edomului, s-au ivit şerpi veninoşi, care muşcau şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. Moise s-a rugat şi Domnul a zis: Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi (Numeri XXI, 6-8).

Plecând însă de la acest fapt din Vechiul Testament, Iisus înalţă privirea lui Nicodim şi a noastră la Cruce, arătând că „precum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului”. Mântuitorul prevedea cât de greu vor crede şi înţelege oamenii că pot fi mântuiţi de „un răstignit pe cruce”. Nu va spune oare şi Sfântul Pavel că Hristos cel răstignit este pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie (I Corinteni I, 23)? Pentru iudei era sminteală fiindcă chiar Moise spusese: blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn (Deuteronom XXI, 23). Dar Mântuitorul arată acum că, aşa precum iudeii muşcaţi de şerpi, privind la şarpele de aramă întins pe un stâlp – răstignit – scăpau de moarte, la fel şi cei ce vor privi la Hristos Cel răstignit pe Cruce vor trăi. Şi cum? Aici Domnul, îndrăznind a spune, ne dezvăluie o şi mai mare taină. Căci evocând această preînchipuire din Vechiul Testament: „după cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, rosteşte descoperind: „aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului”. Deci numeşte Jertfa de pe Cruce înălţare: o înălţare la viaţă.

Mai trebuie arătat că şarpele de aramă din pustie preînchipuia şi şarpele de demult, care se cheamă diavolul şi satana, precum îl numeşte Apocalipsa (XII, 9), care a ispitit pe Protopărinţii noştri în Rai şi a semănat moartea în lume. Şi aici este locul să spunem cu tărie cuvântul adevărului: moartea nu e de la Dumnezeu, e nefirească, de aceea o refuzăm şi ne luptăm împotriva ei. Sfânta Scriptură învaţă limpede: Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare… iar nedreptatea aduce moarte. (Înţelepciunea lui Solomon I, 13-14). În acest sens învaţă şi Sfântul Pavel că moartea este plata păcatului (Romani VI, 23); şi arată că Părintele Ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai cu scopul să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul (Evrei II, 14). Deci autorul morţii este diavolul; de aceea şi cel ce ucide, săvârşeşte această faptă în numele diavolului. Or, Mântuitorul, prin Cruce, desfiinţează lucrul demonului, desfiinţează moartea. O desfiinţează prin Cruce, adică prin jertfă. Căci crucea descoperă marea taină a jertfei, iar jertfa descoperă taina vieţii, a existenţei înseşi. Prin jertfă, prin iubire, s-a zidit lumea; pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan contemplă Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8). Prin jertfă s-a mântuit lumea. Şi tot prin jertfă se va înnoi, după cum descoperă Mântuitorul că atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, deci Crucea (Matei XXIV, 30), şi aşa se va săvârşi trecerea pascală a lumii la un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa XXI, 1).
Or, dacă în jertfă îşi arată obârşia: existenţa, mântuirea şi înnoirea lumii, atunci în starea de jertfă, de oferire, de dăruire, altfel spus de iubire, stă viaţa cea adevărată. De altfel, viaţa nu poate fi concepută decât în relaţie, pentru că este rodul relaţiei, al iubirii, al comuniunii: cu Dumnezeu, cu aproapele, cu lumea. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „la Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de jertfă”. Această stare de jertfă a fost dată lui Adam drept chip de vieţuire de la început şi în aceasta era viaţa. Precum şi spune Sfântul Vasile cel Mare că „Dumnezeu făgăduieşte lui Adam întru paza poruncilor Sale viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi” (Sfânta Liturghie). Iar Sinodul din Cartagina previne: „cel ce zice că Adam a fost creat muritor să fie anatema”.

Dar Protopărinţii noştri şi urmaşii lor, la ispita demonului, au călcat porunca lui Dumnezeu, gustând din fructul otrăvit al pomului cunoaşterii binelui şi răului; au ieşit din ascultare, din comuniunea iubirii cu Izvorul vieţii; şi căzând – din trufie – în adorarea de sine, în egocentrism (ca şi când ar fi avut obârşia şi totul în ei înşişi) au cunoscut tragismul morţii. Şi odată cu ei, şi noi; căci prin această necredinţă orgolioasă, te închizi, te îngropi ca într-un mormânt în tine însuţi.

Mântuitorul prin Cruce a zdrobit capul şarpelui, S-a înălţat la înviere şi viaţă. Iar dacă Adam, prin păcătuire, a transformat jertfa purtătoare de viaţă în moarte, Iisus Hristos, pe Cruce, transformă moartea în jertfă care duce la Înviere, la viaţă.

Şi precum continuă Sfânta Evanghelie, El Se înălţa pe Cruce ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 15). Crucea, Jertfa, nu e purtătoare a morţii, ci a vieţii. Crucea este mărturia supremă a iubirii lui Dumnezeu, precum şi spune Domnul mai departe: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi întăreşte cuvântul: Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. (vs. 16-17). Să se mântuiască prin jertfa Lui şi făcându-ne şi pe noi părtaşi jertfei Lui; pentru că în stare de iubire, de jertfă, moartea e învinsă.

Aşa primind fiecare săvârşirea acestei vieţi ca jertfă, se transformă şi moartea noastră. Căci dacă moartea în păcat e închidere în deznădejde, în prăbuşire şi întuneric, purtarea crucii cu Hristos o schimbă în conştiinţă şi libertate, în ofrandă a iubirii, ne deschide în acel final hotărâtor, prin credinţă şi nădejde, Luminii divine. Aşa se săvârşesc şi trec de aici dincolo sfinţii. Aşa se ruga Sfântul Ignatie la martiriul lui să fie: „o jertfă lui Dumnezeu”, învăţând: „bun lucru este a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu”. Amin.

Autor:  Părintele Constantin Galeriu – Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (România liberă, 1991)

sursa: episcopiacaransebesului.ro