EMINESCU ŞI CREDINŢA

Tînărul Eminescu (mai ales cel din epoca vieneză), pătruns pînă-n măduva oaselor de duhul crepuscular al roman­tis­mului, însuşit mai ales pe calea nebulos metafizicizantă a paradigmei nemţeşti, pare să se simtă bine în pielea “geniului pustiu”, cochetînd cu indianismul via Schopenhauer, exaltînd suferinţa şi aventura cu titlu experimental, savurînd tentaţia luciferică şi împingînd scepticismul pînă la accente de ateism (vezi Mortua est, Împărat şi proletar etc.). De pe atunci datează şi dezabuzata definiţie lirică a teologiei: “Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexistente, carte tristă şi-ncîlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra”. Cu toate acestea, nici ateismul, nici demonismul romantic n-au ajuns niciodată la el atitudini asumate interior, rămînînd doar simple reflexe ale unei mode literare şi ale unor conjuncturi sufleteşti în dinamica sinuoasă a vieţii. Ba mai mult, cum a observat şi Nichifor Crainic, poetul (identificîndu-se în Epigonii chiar cu întreaga lui generaţie) resimte de timpuriu lipsa credinţei ca pe o infirmitate. “Ar fi interesant – scrie mentorul gândirist – să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e totuna cu dorinţa de a-l avea. Cine tînjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune, ca în Evanghelie: Cred, Doamne; ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu”.
Maturitatea a estompat fronda cu Dumnezeu şi cu religia instituţionalizată, iar dacă în creaţia lirică lui Eminescu îi mai scapă cîte un accent de revoltă sau de contestaţie, se vede, în schimb, că el are mare grijă de a menaja în articolele politice sensibilitatea religioasă şi tradiţia bisericească, conştient de răspunderea rolului de “pedagog naţional”, pe care a ştiut să-l joace fără emfază. Nichifor Crainic avea dreptate să observe în altă parte, cu privire la “naţionalismul ge­nia­lului Eminescu”, că “latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concep­ţiei conservatoare”. E totuşi dezamăgitor să constaţi cîtă neînţelegere manifestă cîteodată poetul faţă de moştenirea bizantină (încondeiată în spiritul dispreţului occidental) şi mai ales faţă de iconografia răsăriteană (“… icoanele orientale rămîn reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mai multă asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor”). Şi totuşi tot el scria altădată, cu intuiţie profundă şi cu nostalgică admiraţie: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici…” (Melancolie)…
S-ar zice că, pentru Eminescu, religia ortodoxă, deşi necesară în ordinea morală şi în iconomia vieţii naţionale, contravine exigenţelor estetice ale modernităţii şi incomodează libertatea creatoare a geniului romantic, cu precădere muşcat – vorba lui Nae Ionescu – de “şarpele demiurgiei”. Dionis, Ieronim, Toma Nour – alter ego-urile sale din proza literară – stau în mărturisită divergenţă cu formele şi învăţăturile religiei instituţionalizate şi se hrănesc spiritual cu fascinaţii mito-poetice de un sincretism deconcertant. Dar “vina” o poartă mai degrabă epoca decît oamenii*.
În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în Iehova, Eminescu, fără să îmbrăţişeze o credinţă determinată şi fără să aibă o fire evlavioasă, purta totuşi un mare respect tradiţiei religioase în genere, iar Bisericii Ortodoxe îi recunoştea statutul de “Maică spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strînge manuscrise vechi, care aveau mai toate, se înţelege, un conţinut religios, dar care pe Eminescu îl atrăgeau mai mult pentru farmecele limbii din bătrîni (a cărei genială sinteză creatoare ne dă pînă la urmă adevărata şi inegalabila lui măsură). Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea a fi fost “o iudaizare a creştinismului” (caracterizare neargumentată punctual, preluată desigur de pe aiurea).
Pe vremea cînd plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormîntată la Mănăstirea Văratec, spre scandalizarea unora), se gîndiseră amîndoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorţul nu este lesne admis. Ştim că lucrul nu s-a întîmplat, dar episodul rămîne grăitor pentru lipsa patimii sau scrupulelor confesionale.
Încă din tinereţe, cînd ambiţionase să înveţe sanscrita (îşi procurase gramatica mică a lui Bopp, pe care s-a pus s-o şi traducă), fusese atras şi de religiile indiene (inclusiv de “religia fără Dumnezeu” a lui Buddha, pe care-l găsim amestecat mai tîrziu chiar şi în variantele de lucru ale Luceafărului), iar pe marginea unui caiet îşi notase cîndva, cu evidentă exagerare teribilistă: “Eu sînt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. În necrologul pe care i l-a făcut în vara lui 1889, Caragiale găsea de cuviinţă să-i bifeze “trecerea în Nirvana”, după care îl auzise suspinînd în nenumărate rînduri.
Eminescu era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac sau poemul Strigoii), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înţelepciunea “preoţilor păgîni”, în care el nu vedea însă atît nişte adversari, cît nişte precursori ai creştinismului. “Protocronist” avant la lettre, a avut însă bunul instinct sau superioara cumpănire de a se păstra în spaţiul legitim al creaţiei literare. Protocroniştii de azi nici nu-l înţeleg, nici nu-l merită.
În general, îl atrăgeau exotismele şi misterele, în tradiţia şi spiritul evaziunilor romantice. Cum s-a spus şi despre Goethe, Eminescu avea mai degrabă un fel de “religiozitate fără religie”, în care precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu revelaţia asumată prin credinţă, ci sacrul reflectat în fantezia plăs­mui­toare. Absolutul lui (despre care Rosa del Conte a lăsat o carte esenţială) pendulează ideatic între filosofia religioasă şi mitosofia folclorică, iar conceptul lui de perfecţiune este inseparabil, în ultimă analiză, de formele transfigurării artistice (“Şi eu, eu sînt copilul nefericitei secte” ce are “adînca sete a formelor perfecte”).
În scrierile sale postume se găsesc însă şi destule compoziţii cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi (cîteva Terţine pe calapod dantesc), fie Mîntuitorului Iisus Hristos (Christ, Înviere), fie Maicii Domnului (Rugăciune, Răsai asupra mea…). Cea mai frumoasă expresie religioasă a liricii eminesciene rămîne, desigur, poezia Rugăciune (chiar dacă e plauzibilă prezumţia călinesciană a unor simple exerciţii de virtuozitate formală, în imediata vecinătate a unor rugăciuni catolice copiate în caiete, printre care şi Ave Maria):

Este oarecum curios că poetul n-a găsit altceva mai bun de făcut cu această splendidă poezie (nepublicată ca atare şi prin urmare nereţinută nici de ediţia Maiorescu din 1883/84) decît s-o introducă în corpul unui poem mai amplu, intitulat exotic Ta twam asi (corect: Tat twam asi, în traducere: “Tu eşti aceasta”, formulă sanscrită exprimînd principiul neo-buddhist al identităţii formelor dincolo de pluralitatea manifestărilor) şi lipsit de vreo simpatie desluşită pentru “paginile unse a sfintelor scripturi”! Însă poate că, pentru astfel de versuri, Dumnezeu îi va fi iertat lui Eminescu mai mult decît va fi putut el păcătui cu bună ştiinţă…
Nedogmatic şi nebisericos, crescut, ca şi Blaga mai tîrziu, în zariştea “eresului” popular, iar în urmă format intelectual în spiritul heterodox al romantismului german, Eminescu a fost totuşi creştin ortodox în adîncurile subconştiente ale personalităţii lui, sensibil la cosmic şi la organic, la taină şi la tradiţie, arzînd ca o flacără vie pe altarul românismului creator, călăuzit de o înaltă conştiinţă morală şi de un mare patos vizionar. Împărat al cuvintelor, el a stat şi rămîne în bătaia de duh a Cuvîntului, dincolo de măsurile veacului, la marea “cină de taină” a veşniciei româneşti, unde credinţa nu mai e aspiraţie, ci evidenţă biruitoare.