Valoarea reala a banilor. O teorie despre criza

”Banii”. Tema aceasta a început să devină obsedantă în unele comentarii de pe blog, dar și în discuțiile cu prietenii. Inițial nu i-am dat prea mare importanță, dar repetitivitatea ei din ultimul timp a început să mă pună pe gânduri. Și, într-o noapte albă, prin minte mi-a trecut o întrebare paranoică: ”Dacă actualul scop al crizei mondiale este de a crea o și mai mare dependență față de bani?”.

Am mai scris și cu alte ocazii despre falsele recompense pe care le oferă sistemul corporatist. Iluzia că îți oferă un loc de muncă, concedii, salarii din ce în ce mai mari, cu care îți procuri bunuri și servicii din ce în ce mai multe și mai scumpe. Cu cât avansezi în carieră și cu cât îți cresc mai mult veniturile, cu atât pretențiile și recompensele sunt mai mari.

Câteva exemple despre caracterul iluzoriu al acestor recompense. Ce face, să zicem, diferența dintre un hotel de 4 stele și unul de 5 stele? De foarte multe ori faptul că au sau nu au niște săli de conferințe și restaurante în plus. Ca și client al unui hotel de 5 stele, aflat în tranzit ori turist, acea sală de conferințe în plus nu-ți aduce niciun beneficiu. Dar statutul de CEO (să zicem) nu-ți permite să stai la un hotel de 4 stele, ci, obligatoriu la unul de 5 stele. Chiar dacă plătești dublu , beneficiezi, de fapt, de aceleași servicii. În același timp, funcția de CEO e super-marketizată – e un ideal către care tinde oricine vrea carieră. Pentru că funcția de CEO îl oferă un statut profesional, o recunoaștere din partea specialiștilor în domeniu? Într-o mică măsură. Mai degrabă pentru că îi oferă un salariu care îi permite să-și procure niște bunuri și produse la un preț dublu sau triplu față de cel real…

Turism în Dubai, sau turism în Caraibe ori în Alpi? Și despre asta am mai scris. Dacă vrei să ai un statut social ridicat trebuie să-ți faci măcar un concediu în Dubai. Asta chiar dacă plătești dublu sau triplu pentru aceleași servicii pe care le-ai obține în Caraibe sau în Alpi.

Celebrele genți ”Louis Vuitton”. Prețul lor ajunge și la 1.000 de euro, uneori și mai mult. Unele dintre ele se fabrică în România și, la prima strigare (mână de lucru, material, transport) se produc cu 20-30 de euro. I se aplică ștampila ”de firmă” și costul lor se înzecește sau chiar se însutește. Ar mai exista nebunia poșetelor ”Vuitton” dacă s-ar vinde cu 50 de euro? Mă îndoiesc. Un alt caz în care recompensa oferită prin salariu este falsă.

Case. Apartamente. Un apartament cu două camere în Cluj, de 50-60 de metri pătrați, ajunsese înainte de criză să fie vândut cu 70.000 de euro. Am calculat cu niște prieteni din construcții și economiști care sunt costurile reale de producție (mână de lucru, tehnologie, materiale): undeva în jur de 20.000 de euro. Cum s-a ajuns la o sumă de mai bine de trei ori mai mare? Asta doar inginerii financiari pot explica. Dar de ce a fost dispus cineva să plătească acel preț? Pentru că dacă ar fi spus prietenilor că și-a luat un apartament de 30.000 de euro (incluzând aici și taxele notariale, profitul decent al constructorului și antreprenorului) ar fi fost privit cel puțin ciudat. ”Păi asta e valoarea ta?” ar fi fost întrebat. Și atunci nu protestai, te împrumutai de la bancă și stăteai ”ghiocel” în fața șefului de teama de a nu-ți pierde locul de muncă, salariul din care să-ți plătești ratele și, evident, statutul social.

Exemplele ar putea continua la nesfârșit. Despre ele, cum spuneam, am mai scris. De ce mi-au revenit în minte? Ei bine, totul a pornit de la câteva comentarii la niște articole anterioare, legate de greva și salariilor profesorilor. Să fim bine înțeleși, profesorii competenți merită salarii de două-trei ori mai mari decât până acum, cei incopetenți ar trebui să fie dați afară. Ceea ce mi-a atras atenția a fost argumentul care revenea mereu în discuție: ”profesorii nu sunt motivați FINANCIAR pentru a face performanță”. Așadar nu educația pe care o oferă propriilor elevi, nu performanțele lor, nu faptul că aceștia vor ajunge să facă ceva în viață îi motivează pe profesori, ci… banii. Mai exact bunurile și serviciile supraevaluate care pot fi achiziționate cu ajutorul banilor.

Desigur, exemplul profesorilor e cel mai nefericit, pentru că cei care își fac profesia cu dedicație sunt chiar slab plătiți. Situația nu diferă însă în alte domenii. De ce trage de dimineața până seara un IT-ist bun, un economist, un finanțist? Pentru a produce un program, un proiect o ideea genială care să-i aducă recunoașterea breslei? În foarte puține cazuri. Nu programul, proiectul, ideea în sine, implicit recunoașterea profesională, sunt scopul muncii lui, ci accederea într-o funcție din ce în ce mai mare, care să-i aducă venituri din ce în ce mai mari, care să-i permită să-și procure servicii și bunuri din ce în ce mai scumpe (și, se înțelege, din ce în ce mai supraevaluate).

Așadar, ce avem până acum? Dispariția motivației reale, a motivației profesionale, înlocuită cu motivația recompensei, a unui statut social dat nu de performanțele din domeniul tău de activitate, ci de banii cu care poți să-ți achiziționezi tot mai multe bunuri și servicii. Iar statutul social ridicat nu e dat de valoarea reală a serviciilor și bunurilor în discuție, ci de supraevaluarea lor. Cu cât supraevaluarea bunurilor și serviciilor în dicuție e mai mare, cu atât statutul tău social (implicit stima de sine) e mai mare!

… deja începe să sune draconic.

Să mergem mai departe. România. Anul de grație 2008 (nu mă refer la alte țări, pentru că nu cunosc situația, deși nu cred că e mult diferită). Tot mai multă lume se simțea tot mai bine. Avea casă (apartament), mașină, electro-casnice și își planifica vacanțe spre destinații din ce în ce mai exotice. Datoriile și ratele la bănci nu contau. Pentru că nu erau vizibile. Prietenii vedeau doar ceea ce era de văzut: casa, mașina și fotografiile din concediu.

Ce era rău în toată această poveste? Faptul că oamenii au început să trăiască iluzia independenței. Că nu sunt niște sclavi ai sistemului, ci niște beneficiari ai acestuia. O persoană independentă este, însă, o persoană greu controlabilă. Exista, din ce în ce mai mare, riscul ca oamenii să conștientizeze iluzia recompenselor supraevaluate. Pentru că după ce ai casă, mașină, excursii, copii fericiți, ce te-ar mai putea motiva să continui să produci? Să stai cuminte în banca ta, cea pe care ți-a rezervat-o sistemul? Ei bine, cine putea garanta că oamenii nu s-ar fi întors la motivația reală: cea legată de profesie?

Soluția pentru sistem? Extrem de simplă: îi pui pe oameni în imposibilitatea de a-și plăti datoriile. CRIZA. Disperarea că rămâi fără loc de muncă, fără bunurile și serviciile de care ai beneficiat, fără… BANI. Șurubul dependenței se strânge la loc.

Nu sunt expert în economie. La singurul curs pe care l-am avut la Drept în acest domeniu am fost învățați un lucru – că aceste crize economice sunt ciclice. Că sunt ”naturale”, ”firești”, că nu poate exista o ”creștere continuă”. Iar lumea actuală privește această paradigmă ca o axiomă. Care nu poate fi și nici nu trebuie demonstrată.

Știu, vă puneți problema de ce nu țin toate aceste întrebări paranoice pentru mine? De ce nu caut singur răspunsul – confirmarea sau infirmarea celor de mai sus? E simplu: pentru că sunt egoist și nu vrea să mă doară doar pe mine capul. Nu trebuie să fiți de acord cu mine, dar gândiți-vă: dacă această teorie este adevărată?

Mihai Goţiu

sursa: voxpublica