Luarea Crucii si urmarea lui Hristos

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.

Precum Biserica preamareste si invata: “Mare este puterea Crucii Tale, ca s-a infipt in mijloc si lucreaza in lume”. Infipt in mijloc este si praznicul imparatesc al Sfintei Cruci, ca si celelalte: Nasterea Domnului, Invierea – praznicul central. Atat duminica de dinainte cat si cea de dupa Sfanta Cruce cinstesc cuvinte ale Evangheliei privind Crucea. Astfel, cu o saptamana in urma, din Evanghelia dupa Sfantul Ioan, am auzit: “Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan 3,13 – 14) – descoperindu-ni-se taina Crucii, inainte de praznuirea ei, la 14 septembrie. Sfanta Evanghelie de astazi tot despre Cruce ne invata. Si ne rugam Bunului Dumnezeu, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, sa intelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 – 9,1)

“ Si chemand la sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea interga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el cand va veni intru slava Tataului Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor (ucenicilor si celor de fata, si noua): Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici (si acum), care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere.”

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumieze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a trimis imparatul Constantin – caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se: “Prin acest semn vei invinge” – pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare (“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta, Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise, imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.

Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu – chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea – luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu – adica lucrarea asemanarii – tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine – si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte – sa se lepede de sine”.

La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. Am folosit acest cuvant pe care l-a insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului: “Era un timp cand nu era”. Si Sfantul Atanasie a spus: “Cum ne-ar putea mantui cineva daca nu e Dumnezeu insusi, deci din vesnicie?” Si numai demonul a insuflat acest cuvant, pentru ca el insusi, fiind adus de la nefiinta la fiinta, cazand in aceasta mandrie nemasurata, a vrut sa fie in locul lui Dumnezeu. Iar ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul” si “nu veti muri”. Atunci, Adam si Eva au vazut ca sunt goi. S-au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi de har, de lumina divina, ca sunt in timp veniti. Ochii demonului s-au deschis intai. El a vazut ca e adus de la nefiinta la fiinta si, cazand, l-a ispitit si pe om, sa-l intoarca inapoi, spre nefiinta. De aceea, din nefericire, cand moare cineva, multi spun ca a trecut in nefiinta. Doamne pazeste! Dumnezeu nu mai trece in nefiinta ce a adus la fiinta, ci trece in nemurire.

Caci protoparintele Adam – cuvant adanc al Sfantului Maxim Marturisitorul -, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai, constatatoare din placere. Placerea, care imbata, atata pofta omeneasca, sfarsind in moarte, prin durere. Sfantul Maxim mereu indica acest drum intre placere si durere: Pacatul intra prin placere si sfarseste in durere; din durere cauta alta placere si iar ajunge la durere. Si asa, penduland intre placere si durere, in cele din urma moartea ii pune capat. Adam, la sfatul sarpeului, a nascocit o placere ce nu era urmarea unei dureri de mai inainte, dar care ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toti cei nascuti din el dupa trup, impreuna cu sine, la sfarsitul mortii prin durere datorita obarsiei lor nedrepte din placere. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in lume si S-a facut Om, dand firii alta obarsie, prin a doua nastere, din Duhul Sfant, obarsie pe care o duce, prin osteneala si durere, prin Cruce, prin moartea atotcuvenita a lui Adam (caci isi avea obarsia in neascultare), la inviere, desfiintand moartea.

De aceeea spune Mantuitorul: “sa se lepede de sine” – cel ce vrea sa vina dupa Mine sa lepede aceasta tragedie a caderii. Lepadarea atat a orgoliului, a mandriei – inceputul a tot pacatul, cat si a starii de intuneric in care te socotesti simplu faptura, nefiinta. In starea ta limitata, marginita, a simti ca temeiul existentei tale e Cel vesnic! Tu esti zidit, dar adus de la nefiinta la fiinta de Cel vesnic. Sa simti in tine, acel Amin al lui Dumnezeu: Sa fie! “Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea”. Crucea care a rastignit, a omorat pacatul. Caci jertfa nu e moarte; este taina a iubirii; este a fi cu fata catre Dumnezeu, Tatal Fiul si Duhul Sfant. Numai in despartirea de El eu cad in moarte. Si daca Adam, prin pacat, a schimbat starea de jertfa, de iubire catre Dumnezeu, in stare de moarte, Hristos, prin Cruce, a transformat moartea in jertfa.

Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la moarte la viata, de transfigurare a mortii in jertfa: “Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac” – cuvant al iubrii; catre mama Lui si Ioan, ucenicul: “Mama, iata fiul tau”. Lui: “Iata mama ta”. Sau rastignitului: “Astazi vei fi cu mine in rai”. Sau: “Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai parasit?” – rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1), adica parasirea noastra si caderea lui Adam, transfigurand-o. Rostind “Mi-e sete” – Mi-e sete de toata umanitatea. “Savarsitu-s-a” – in Cruce savarsind taina mantuirii. Si “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.

Si moartea noastra insasi se transfigureaza in jertfa daca in chipul acesta luam crucea cu Hristos si rostim cuvintele Lui de pe cruce, traindu-le.

“… Sa-si ia crucea si asa sa-Mi urmeze”. Intreaga viata a noastra e un suis al crucii, purtand in noi si transfigurand mereu in noi cuvintele de pe cruce ale Mantuitorului. Si asa inaintam spre lumina, iubitilor. Crucea se descopera intocmai in lumina.

Si continua Iisus: “Caci cine va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va scapa”. Cine va voi sa-si scape sufletul – adica sa te salvezi prin tine, conform acelui cuvant demonic – “veti fi ca niste dumnezei”; tu iti esti propriul dumnezeu. “Iar cine isi va pune sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie il va castiga”. Adica in numele lui Iisus. Nu te poti mantui prin tine; tu esti venit de la nefiinta la fiinta. Pentru care spune, mai departe, atat de puternic si adanc cuvant: “Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul sau, sau ce ar putea omul sa dea in schimb pentru sufletul sau?”. – Alt cuvant de adancime negraita! Sufletul, impreuna cu trupul in care traim, ca un fel de locas al sufletului. Sufletul e unit cu trupul, dar nu e tot una cu el. E si unit si deosebit. O taina a sufletului. Si port mereu in mine aceasta durere, pe care o marturisesc: Nu traim indeajuns taina sufletului nostru, de aceea nici nu-i simtim in adanc adevarul, realitatea lui. Noi traim prea mult cu fata catre trup, catre cele trupesti. Si toate cele trupesti, materiale, atat de adanc s-au intiparit in noi, incat am mers pana a spue ca materia e totul. Si spun aceasta fara sa gandeasca nefericitii oameni ca nimic nu s-ar fi construit fara suflet, fara gandire. De aceea, ajungem atat de grav indobitociti (ca dobitoacele), pentru ca desconsideram sufletul. Nimic nu se zideste fara suflet, fara gandire, care este fructul sufletului. Totul e gandire. Orice faptura este o opera, este o gandire a Ziditorului.

Si asa de frumos si adanc spune dumnezeiscul Maxim Marturisitorul: “Sufletul este ecoul indepartat al vocii Cuvantului. Dar desi locuieste sufletul in trup, e altceva, esential altceva”. Spusese Inteleptul biblic: “Si se va pogori trupul in pamantul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Si talcuind asa, dumnezeiescul Maxim da trei caractere sufletului. Primul: este simplu si indivizibil, intr-un trup impartit, dispersat (in miliarde de celule). Cum a spus marele Paulescu: sufletul este agentul finalitatii, factorul, constiinta acestui trup, pe care-l calauzeste. Constiinta pe care a suflat-o Dumnezeu si o sufla in fiecare dinte noi atunci cand se unesc cele doua celule – paterna si materna. Atunci Ziditorul sufla in fiecare un suflet unic, o constiinta unica, un factor activ, luminos, nemuritor, care calauzeste trupul si-l insufla spre desavarsire (pentru care cate un trup se sfinteste).

Al doilea caracter: sufletul este nemarginit, intr-un trup adunat, marginit. Cu totii suntem intr-un anumit loc. Dar nu simtim ca sufletul nostru nu e marginit in acest loc in care ne aflam? Desi in timp zidit, eu pot gandi la inceputul meu si la inceputul lumii insasi, dincolo de marginile universului, cu acest suflet chemat de Cel vesnic sa existe. Desi in trup, e altceva, depasind trupul.

Si mai da inca un talc dumnezeiescul Maxim, zicand: el care e miscat, si se schimba. Trupul numai aparent se schimba, imbatraneste, mai curand. Dar sufletul se misca. El cade, dar se si inalta. Iar cand se inalta cu gandirea si transfigureaza materia aceasta, o face vie, o face luminoasa (sau intunecata). Si nu din el, ci din Cel care da si lumina si stralucire si inaltare, Care te inalta catre nemurire. De aceea, si rugaciunea, viata duhovniceasca, te invata sa te lepezi de sine – sa te lepezi de tot ceea ce te lipeste numai de lumea aceasta, care-i trecatoare. Atunci sufletul se inalta si, cum spune dumnezeiescul Calist, in miscarea lui e nemarginit. Numai sufletul se inata catre Cel nemarginit. De aceea nu e vrednicia ta sa ramai numai la cele trecatoare. Si, in tragedia aceasta pe care am contemplat-o, cand acele minti bolnave, sarmanele, demonice, au aruncat moartea, mi-am zis: Doamne, acestea, parca odata mai mult iti descopera cum demonul distruge. Dar ma rugam pentru sufletele acelea care erau in chinurile morti, si ale celor din jurul lor, care au supravietuit: Da-ne lumina Ta, Doamne, si sa intelegem ca, peste toate, taina luminii Tale, a nemuririi, a vesniciei, inalta sufletele noastre.

Am inteles, deci, din cuvantul Mantuitorului: “Ce-ar folosi omului de ar castiga lumea intreaga dar si-ar pierde sufletul si ce ar da omul in schimb pentru sufletul sau?”, atat de limpede acum, ca lumea intreaga nu poate avea ca pret sufletul. Ca sufletul pe toata o cuprinde si lumea intreaga se poate macina, se poate ruina, se poate trece, ca si trupurile noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe toate le invaluie. Nimic din lume nu-l poate intr-un fel masura sau contrapune. Cum observa un scriitor credincios, Francois Mauriac, dand marturia aceasta, atat de sensibila penru orice constiinta:

Iata-ma asa cum am fost mereu, de cand am facut cunostinta cu lumea. Cand ne cunoastem si ne privinm dinlauntru nu ne vom deosebi cu nimic in ceasul sfarsitului nostru de ceea ce am fost de-a lungul anilor nostri. Daca eu traiesc viu tania sufletului meu, cu aceeasi privire stralucitoare, chiar cu mesa care mi-ar fi pusa pe frunte ca o umbra. Caci vechiul om se inlantuie dintr-o certitudine si o permanenta continuitate a sufletului. O identitate a mea cu mine insumi din tot timpul si mereu!” Aceeasi identitate, de cand eram copilas, baiietel, adolescent, invatand in camaruta pe care mi-o daduse mamica. Apoi, tanar student, barbat, cu sarcinile mele in lume, s-a schimbat trupul mereu; dar sufletul, in memoria mea sfanta e acelasi. Si va ramane mereu, tot mai luminos stralucind in lumina Mantuitorului. Si inteleg atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos si Fiul Omului se va rusina cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”. Cuvantul Lui: Nimic nu poti da in schimb pentru sufletul tau – pastreaza-l curat si el se lumineaza neincetat. Sa nu se umbreasca in slabiciunile si caderile lumii, ci in fata lui Hristos Cel inviat sa straluceasca mereu. Lucreaza aceasta, fa-o vie in sufletul tau, mai ales prin ultimul cuvant al Evangheliei.

Caci zicea: “Adevar va spun voua, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Deci, ca sa nu te inspaimanti de moarte iti da Dumnezeu o arvuna din imparatia Lui, asa cum daduse Mantuitorul pe Tabor celor trei ucenici – Petru Iacob si Ioan – stralucirea invierii Lui, ca o arvuna. Liturghia noastra, rugaciunea, Evanghelia, marturisirea si Impartasania noastra, toata asezarea noastra in credinta, in lumina, inalta sufletul. Si simtim, daca lucram acestea, in noi nemurirea, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Si atunci, intelegem: Nu poti da nimic in schimb pentru sufletul tau in care lumineaza Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu Maica Domnului si cu toti sfintii. In chipul si in puterea Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, sfanta invierea Ta o laudam si o marim. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

sursa: crestinortodox.ro