De ce sunt urat pictate bisericile noastre?

Grava alienare a picturii bisericesti

Inaintea oricarui alt cusur, ceea ce lipseste in prezent picturii noastre bisericesti este viziunea. Zidurile bisericilor actuale par atinse de niste suflete birocrate, a caror stradanie artistica si-a propus, pe de o parte, sa stocheze si sa contabilizeze pe mortarul absidelor intregul repertoriu hagiografic al Ortodoxiei, bineinteles fara sa-i scape vreun sfant sau vreun eveniment scripturistic, iar pe de alta parte, sa ilustreze (potrivit pretioaselor indicatii parohiale sau eparhiale), in culori cat mai optimiste si cat mai vioaie (de preferinta: verniluri, ciclamuri, azuriuri s.a.m.d.), petrecerea in aceasta lume a Fiului lui Dumnezeu.

Platitudinea redactarii iconografice, explicitul fad al celor mai dezolante solutii compozitionale, folosirea inculta a herminiilor si afisarea plina de emfaza a unei conformitati dogmatice beton! – iata, din pacate, caracteristicile care definesc aspectul ingalat al majoritatii bisericilor pictate in ziua de azi.

Cum ar putea sa nu cada pe ganduri orice pelerin atunci cand are ocazia sa contemple la Manastirea Neamt, juxtapuse in aceeasi incinta, celebra pictura a ctitoriei lui Stefan cel Mare si pictura recenta a micutului paraclis situat perpendicular pe turla intrarii?

Ce nesimtire artistica a putut paraliza intr-atat perceptia pictorului paraclisului, incat l-a facut incapabil sa ia aminte la calitatea faimoaselor fresce, a caror splendoare, oricum, n-a avut cum sa nu o zareasca prin usa tot timpul deschisa a bisericii voievodale, atunci cand luni de zile a traversat incinta Sfintei Manastiri?

Cat de incult teologic a putut fi staretul asezamantului atunci cand a incuviintat si binecuvantat mizerabila prestatie a pictorului tocmit? Daca intr-o incinta manastireasca, atat de prestigioasa si de vizitata, pot coexista, netulburate de vreo contestare, slava de odinioara si aberatia prezentului, atunci, fara pic de exagerare, putem socoti ca suntem confruntati cu o grava alienare a limbajului artei liturgice.

Spre deosebire de marile izbanzi ale picturii romanesti medievale, frescele „maestrilor” din ultimile 7-8 decenii (daca nu cumva si mai de demult) imbraca zidurile bisericilor ca niste vesminte greoaie si tarcate, care descurajeaza elanul oricarui urcus duhovnicesc; ele reprezinta mai curand un strai pacatos, un lest care impiedica decolarea credintei drept-maritoare.

Accentele critice ale textului meu nu intentioneaza sa manie pe nimeni, nici sa semene resemnarea sau vrajba, ci sa traga un semnal de alarma sau, cel putin, sa invite la reflectie.

Cateva precizari asupra ascultarii, saraciei si castitatii

Pentru destula lume, zugravul (pictorul) de biserici este fie un ins ales, a carui lucrare se ridica la inaltimi spirituale care depasesc cu mult chiar si faptele artistice mai putin obisnuite, fie, dimpotriva, un simplu meserias al carui mestesug, oricat de bine stapanit, nu are nici o sansa si nici macar nu aspira (din smerenie) sa fie cuprins in perimetrul artei.

Este limpede ca ambele opinii percep iconarul ca o postura excentrica tipologiei artistice: prima opinie, hipnotizata de miza sublima a demersului, il idolatrizeaza, iar cea de a doua, atintita mai ales asupra derogarii pe care o reprezinta fata de trasaturile firii artistice (originalitate, indrazneala, demiurgism s.a.m.d.), il subestimeaza.

In realitate, iconarul reprezinta in randul artistilor monahismul artei. Faptul ca nici o prevedere canonica nu-i impune sa paraseasca statutul mirean, sa iasa din lume si sa se alature cinului calugaresc, nu inseamna ca artei sale nu i s-ar cere sa fie expresia liber-consimtita si nemijlocita a voturilor monahale: ascultarea, saracia si castitatea.

Vocatia monahala si cea artistica fiind prin natura lor intranzitive, cele trei voturi, pomenite mai sus, nu pot fi traduse si preluate literal; ele trebuie integrate (interpretate) la nivelul profund al limbajului si al structurilor specifice artistice.

Ascultarea

Ascultarea, de exemplu, este exprimata de artistul liturgic prin obedienta neconditionata fata de canonul bisericesc, concretizata de „taierea voii”, de refuzul de-ai incalca sau foita sistemul coercitiv. Spre deosebire de continutul herminiilor – acele indreptare specializate, destinate exclusiv pictorilor bisericesti -, sarpanta teologica asfintelor canoane trebuie cunoscuta in amanuntime, iar forma acesteia trebuie interiorizata, pana la a deveni o a doua natura sau, mai exact, o revenire in fire a sufletului artistic.

Pentru iconarul de vocatie, canonul este darul cel mai natural cu putinta, iar geniul sau, oricat ar parea de paradoxal, consta tocmai in modul in care reuseste sa faca din constrangere conditia esentiala a afirmarii libertatii depline.

Saracia de buna voie

Votul saraciei se concretizeaza, la pictorul bisericesc, nu atat prin exhibarea procedeelor umile sau prin flatarea materialelor precare – ca in „arta saraca” (povera) -, cat prin programul de austeritate pe care si-l asuma estetica sa. Scopul unei asemenea asceze plastice este de a inlocui luxul prolix si voluptatea vizuala pe care o inspira diversitatea temelor, materialelor si a efectelor plastice prin bogatia simpla si economica a expresiei canonice.

Castitatea

In fine, arta liturgica voteaza pentru castitate atunci cand disponibilitatea sa tematica devine continenta, cand formele pe care le intrupeaza refuza sa se mai „impreuneze” cu continuturi indiferente sau straine de Hristos, cand „se rezuma” numai la El, la acest unic subiect pe care-l recunoaste ca ireductibil, inepuizabil si incoruptibil. Aceasta optiune decisiva reprezinta temeiul fecioriei sale – o arta genuina, neintinata si lipsita de orice accent concupiscent.

O lucrare iconica laminata de exigentele acestor voturi poate oricand re-face (si explica) inefabila conlucrare dintre risipa si parcimonie, din care s-a intrupat inegalabila somptuozitate a iconomiei picturii bizantine. Asa a fost altadata si asa s-ar fi cuvenit sa fie si in prezent.

O necrutatoare trecere in revista a tagmei pictorilor de biserici

Asa stand lucrurile in teorie, este firesc sa ne intrebam: cine formeaza in prezent tagma (fiindca de o breasla in nici un caz nu mai poate fi vorba) pictorilor de biserici? Dincolo de foarte rarele exceptii, care, ca de obicei, nu fac altceva decat sa confirme regula (in realitate, in Romania nu exista in prezent un pictor de biserici in adevaratul inteles al cuvantului), majoritatea este alcatuita dintr-o specie de pseudo-artisti cu studii si inzestrari mai mult decat indoielnice.

Aceasta specie se imparte in doua categorii distincte: una formata din insi semi-autodidacti, care au semi-ucenicit un an sau doi (uneori doar cateva luni) pe santierul unui semi-maestru si care au reusit, in cele din urma, sa-si procure atestate mai mult decat dubioase, eliberate si ele de semi-comisii. Din tainele artei liturgice acesti indivizi nu au dobandit decat iscusinta de a se catara si zburda pe schele.

Impostorii cu pricina, care nu depasesc calificarea unei biete calfe, isi justifica adesea putinatatea profesionala, chipurile, prin lucrarea compensatoare a harului, batjocorind astfel binecunoscutul adagiu paulin: „Iar daca este prin har, nu mai este prin fapte; altfel harul nu mai este har. Iar daca este din fapte, nu mai este har, altfel fapta nu mai este fapta” (Romani 11, 6).

Cealalta categorie, a absolventilor Academiei de Arte Frumoase, prelungeste nenorocita „traditie” a pictorilor de biserici ai caror ochi alearga bezmetic de colo-colo, cand la faina, cand la slanina, in speranta de a aggiorna nitelus fresca bizantina prin „damfuri” cubiste, cezanniste, pointilliste etc.

Aceasta categorie de artisti refulati isi alina in racoarea absidelor amaraciunea insucceselor incasate pe simezele artei laice. Sinele acestei categorii schizoide tanjeste in inaltul cupolelor dupa mondenitatea si rumoarea bienalelor internationale si a galeriilor occidentale prestigioase. Este o postura absurda, schizoida, cu nimic diferita de postura unui monah privatizat, care ar sihastri prin coclauri cu gandul la boutique-ul de acadele turco-americane pe care l-ar administra la Targu-Neamt!

In mare, ambele categorii, dincolo de demagogia duhovniceasca conjuncturala, nu ascund faptul ca practica pictura bisericeasca exclusiv pentru bani. De altfel, ultima dintre ele, cea descrisa mai sus, isi finanteaza anual creatia laica din castigul dobandit in urma zugravirii vreunei biserici comunale.

Cateva solutii incomode de a iesi din impas

Solutiile spulberarii acestui impas deosebit de grav, cu consecinte incalculabile pentru calitatea credintei unui neam crestinesc, tin, in primul rand, de imbunatatirea sistemului formativ, respectiv de imbunatatirea invatamantului teologic si artistic.

Putina lume stie ca la institutele teologice din Romania cursurile de iconografie, dearhitectura bisericeasca, de pictura, sculptura sau de ornamentatie bizantina sunt extrem de anemice si, in cele mai multe cazuri, aproape inexistente.

Prin urmare, oricine se poate intreba in ce fel mai pot fi in stare pastorii comunitatilor parohiale sa chiverniseasca cum se cuvine truditul banut al vaduvei? Legitimarea acestor discipline de catre programa institutelor teologice este absolut urgenta si nu sufera amanare. Nestiutori si, implicit, lipsiti de gust in materie de arta liturgica, slujitorii Bisericii noastre risca sa fie permanent la cheremul tuturor nepriceputilor, al devizelor trucate de tot felul de potlogari care se pregatesc sa le manjeasca cu aracet sfintele lacasuri!

In ceea ce priveste invatamantul artistic, acesta trebuie sa renunte neintarziat la stereotipul occidental, mostenit de la venerabilii sai ctitori. Academia de Arte Frumoase ar trebui si ea sa-si lepede grabnic liderii provizorii si sa opteze pentru un sistem de referinta estetic compatibil cu traditia spirituala a Rasaritului crestin.

Stabilitatea unui adevarat reper nu poate fi asigurata decat de divino-umanitatea imaginii mondiale – Icoana. Structura ei teandrica, garantata de „parteneriatul” cu Prototipul, ar putea deveni modelul estetic al civilizatiei noastre. Abia intr-o asemenea ambianta formativa pot germina si iesi treptat la iveala talentele care marturisesc o inclinatie artistica pronuntat monahala.

Aceste talente si nu altele vor fi singurele in stare sa resuscite miracolul in arta bisericeasca. Semnele acestei invieri nu vor intarzia sa se arate: sfintele canoane vor inceta sa mai fie considerate drept botnite aplicate libertatii de expresie, frescele si icoanele vor intampina nesulemenite vederea credincioasa, iar icoana va intoarce definitiv spatele „progresului”, urmandu-si neabatuta calea spre eshaton.

Oricat ar parea de putin probabil, acest miracol este oricand posibil, nu numaidecat prin interventia Proniei, ci prin simpla actiune conjugata a Sfantului Sinod si a Ministerului Invatamantului. Sunt necesare doar cateva masuri administrative agere, sustinute de fermitatea si energia opiniei intaistatatorilor nostri duhovnicesti.

In rest, asa cum de obicei se intampla in Romania, problema e cine se incumeta primul sa…

Sorin Dumitrescu

sursa: crestinortodox.ro