DESPRE MÎNIE – Pr. Gheorghe Calciu

„… soarele să nu apună peste mînia voastră.

Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4, 26-27).

Din experienţa mea personală, de duhovnic şi de observator al societăţii, constat că unul dintre păcatele endemice este astăzi mînia. Păcatul acesta poate avea aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mînia individului şi alta este mînia popoarelor, care poate duce la războiae distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot schimba geografia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei politică, favorizînd instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.

Mînia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfîntului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientîndu-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mînie, ca şi întîmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.

Sfînta Scriptură se preocupă foarte intens de problema mîniei, deşi, luînd în considerare posibilitatea relaţiilor din timpurile mai vechi, înţelegem că motivele de mîniere erau mai puţin frecvente decît în vremea noastră, cînd fiinţele umane, prin creşterea densităţii populaţiei şi prin mijloacele de comunicare, restrîng la minimum spaţiul securităţii personale. Dar fără îndoială că apariţia mîniei stă, în cea mai mare măsură, în ispitirea pe care diavolul o încearcă asupra noastră, ştiind că mînia întunecă mintea şi înarmează limba şi mîna cu violenţe care rănesc grav, uneori iremediabil.

În Vechiul Testament, din cauza multelor păcate ale poporului iudeu, Dumnezeu se mînia pe el şi stîrnea năvala neamurilor peste Israel (pe care îl biruiau şi, eventual, îl duceau în robii mai lungi sau mai scurte), pentru ca, după pocăinţă îndelungată şi sub biciul de foc al proorocilor, evreii să se întoarcă la credinţa adevărată şi să fie repuşi de Dumnezeu în starea de dinainte de păcat. Nu vom urmări aceste „mînii ale lui Dumnezeu“; Vechiul Testament este plin de ele. Pe noi ne interesează însă mînia ca păcat omenesc, cu urmările ei în planul personal şi social.

În Facerea, la capitolul 34, este o pricină de mînie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov şi a Liei, a fost necinstită de fiul fruntaşului din cetatea Salem. Acest fapt a stîrnit mînia fiilor lui Iacov, care au decis să se răzbune, deşi tînărul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastă. Locul unde se aşezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii săi s-au aprins de mînie şi de dorinţa de răzbunare. Cînd tînărul din Salem a cerut mîna Dinei, fraţii acesteia i-au spus cu viclenie că ar fi o ruşine pentru ei să-şi mărite sora după nişte netăiaţi împrejur şi au cerut ca toţi cei de parte bărbătească din cetate să se taie împrejur, ceea ce mai marele cetăţii a acceptat. După două zile, cînd toţi cei de parte bărbătească din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tăind cu sabia pe logodnic, pe tatăl acestuia şi pe toţi bărbaţii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducînd în robie pe femei şi pe copii. Astfel, sub impulsul mîniei, ei au folosit legămîntul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tăierea împrejur) ca o pe viclenie prin care să-şi împlinească răzbunarea. Cînd Iacov a aflat, a spus fiilor săi: “Mare tulburare mi-aţi adus, făcîndu-mă urît în faţa tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a Ferezeilor…” (Facerea 34, 30). Şi a trebuit Iacov să plece din locul acela plăcut lui, cu toţi ai săi şi cu toate averile, din cauza mîniei necontrolate a fiilor săi, lăsînd în urmă o cetate jefuită şi însîngerată, urmărit de ura şi de mînia locuitorilor acelui ţinut. Această intervenţie a diavolului în aprinderea mîniei în fiii lui Iacov – şi, ca urmare, în locuitorii ţinutului – era spre împlinirea drumului către pămîntul făgăduit. Sensul acestei istorii este că tot ce se întîmplă este în cadrul voinţei lui Dumnezeu, prin care El ne comunică ceva sau ne mînă spre ceva pe care trebuie să-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnă că păcatul mîniei devine mai puţin grav sau rămîne nepedepsit.

Creştinul însă nu trebuie să se mînie. El ştie că Dumnezeu veghează asupra lui şi că nici un fir din părul său nu cade fără ştirea Domnului. În relaţia cu semenii, el trebuie să-şi tempereze mînia, pentru că Mîntuitorul nu S-a mîniat asupra celor care Îl batjocoreau şi L-au răstignit. Ne vom mînia noi asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mînie, dacă ne-a făcut ceva, ştiind bine că asemenea am făcut şi noi lui sau altuia, ba încă şi mai rău?

Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atît de apăsătoare încît nervii lui sînt întinşi la maximum şi orice pricină ivită, fie ea şi neînsemnată, trezeşte în noi mînia. O pricină de mînie o constituie copilul care nu ne ascultă, sau soţul ori soţia care ne contrazice; pînă şi şoferul care ne taie calea cu maşina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne dă o pricină de aprindere a mîniei! Chiar dacă, printr-o anume stăpînire de sine, mînia noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru că ne strică sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva noastră înşine, sub ispitirea diavolului mîniei.

Mîntuitorul ne previne cu asprime în privinţa mîniei, care naşte conflicte verbale şi împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare: “Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său va fi vrednic de osîndă; şi cine va zice fratelui său: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22). Iată, deci, că nu numai exprimarea în afară este sancţionată de Iisus, ci chiar şi numai mînia gîndită. Pentru că nimeni nu gîndeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine gîndeşte cu mînie împotriva fratelui său rupe o legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul mîniei, o dată ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împăcare.

În a sa Epistolă către efeseni, Sf. Apostol Pavel dă o serie de sfaturi locuitorilor cetăţii Efes şi insistă în mod special asupra păcatului mîniei. Ştiind că omul se mînie din multe pricini şi că această mînie are tendinţa de a rămîne în inima omului şi de a se transforma în ură, Apostolul ne sfătuieşte “să nu apună soarele peste mînia noastră” (4, 26). În felul acesta, mînia, care are tendinţa de a dura şi de a se transforma într-o stare permanentă, se risipeşte şi nu mai constituie un păcat capital.

Mă interesează păcatul mîniei ca un păcat zilnic, pe care îl săvîrşim faţă de cei apropiaţi nouă, faţă de casnicii noştri, faţă de prieteni şi de colegi, ca şi faţă de străinul anonim de care ne lovim întîmplător pe stradă. Mînia de o clipă, exprimată prin cuvinte aprinse faţă de soţie sau de soţ, atinge un punct sensibil al relaţiei dintre cei doi. În taina nunţii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeaşi epistolă (Apostol care se citeşte la slujba cununiei), vorbeşte despre familie ca despre o biserică familială, în care mirele îşi iubeşte mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeşte Biserica, iar mireasa îşi iubeşte mirele cu dragostea cu care Biserica iubeşte pe Hristos (cf. 5, 21-33). Dacă soţii ar cugeta, în cursul convieţuirii lor, la căsnicia lor ca la relaţia dintre Hristos şi Biserică, peste mîniile lor nu ar apune niciodată soarele; nu ar mai fi despărţiri/divorţuri şi copiii familiilor nu ar mai fi livraţi instituţiilor de stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, de care cei doi, separaţi prin păcatul mîniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvînt caduc, iar ei – unelte sau jucării demonului. Un cuvînt spus la mînie răneşte tot atît de grav ca şi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba duhovnicească, încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, o răceală mortală omoară sentimentul iubirii şi al respectului datorat de soţi unul altuia; timpul.adînceşte şi lărgeşte prăpastia, astfel că, mai tîrziu, foarte greu se vor putea arunca punţi peste ea.

Am văzut familii care s-au despărţit după ani lungi şi destul de buni de convieţuire, spre durerea copiilor lor (care, la rîndul lor, erau poate deja căsătoriţi); am văzut şi familii fericite care s-au despărţit la scurtă vreme, tot din cauza mîniei de durată, lăsînd copiii mici să le crească în frustrare şi confuzie, neînţelegând cine este tatăl sau cine este mama, iar mai tîrziu, pe baza exemplului părintesc, nemaiconsiderînd căsătoria ca pe o legătură eternă, asemenea celei dintre Hristos şi Biserică.

Am văzut fraţi care în ţară s-au iubit şi, ajungînd în America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăţilor de adaptare, s-au despărţit, rămînînd duşmani de moarte, pentru că mînia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari şi pentru că au lăsat să apună soarele peste ea.

Un proverb arab spune că, atunci cînd te superi, să numeri pînă la zece, iar dacă te mînii, să numeri pînă la o sută. Nu ştiu cît de eficace este soluţia aceasta, pentru că nu are în ea nici un element mistic, ci face apel numai la raţiune (pentru moderarea exprimării în afară a mîniei), dar eu sfătuiesc pe penitenţii mei ca, înainte de a-şi exprima mînia prin vorbe sau gesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa. Şi chiar dacă, sub apăsarea mîniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenţia cuvenită, să se concentreze cu smerenie asupra cuvîntului păcătos/păcătoasă şi atunci mînia lor se va potoli. Mulţi dintre ei au reuşit s-o facă, iar viaţa lor de relaţie cu familia, cu semenii şi chiar numai cu ei înşişi s-a schimbat foarte mult în bine.

Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea în mînia nepotolită. Unul este mînios şi răneşte pe celălalt, care adeseori răspunde cu şi mai multă violenţă. Acest lanţ început nu mai poate fi oprit decît prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr şi în Duh”. Schimbaţi termenii ecuaţiei acesteia şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri sau popoare, iar atunci veţi realiza dimensiunea imensă a dezastrului provocat de mînie.

Puneţi stavilă fermă în faţa demonului mîniei! Puneţi-vă strajă gîndului şi gurii în ceasul mîniei voastre! Binecuvîntarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, limba nu va mai fi atît de ascuţită şi rugăciunea lui Iisus, rostită la răstimpurile necesare, vă va face să înţelegeţi că sînteţi păcătoşi, oprindu-vă măcar de la exteriorizarea mîniei sau de la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce înapoi îngerii cei buni, în inimă, în minte, în cuvînt şi în faptă, dăruindu-ne blîndeţea care ne face fericiţi şi vrednici de a moşteni pămîntul (Matei 5, 5).

sursa: Răzvan Codrescu