Cu Dumnezeu la masa

Iisus Hristos a ales ca cea mai intima cale de unire a omului cu El (si o conditie a mantuirii), pe aceea de a-L manca, nu simbolic, ci real. Altarul Jertfei Sale este o Masa. Insusi Hristos S-a asezat in numeroase randuri la masa cu oamenii, atat inainte, cat si dupa inviere, sfintind, prin acceptare si atingere, painea, vinul, apa, pestele, mielul pascal cu ierburile sale amare, mierea si atatea altele. Totodata, Hristos este considerat vesnicul Mire si relatia noastra cu El, o necurmata Nunta, deci o neincetata masa. Insasi Sfanta Treime S-a infatisat istoric si este zugravita in icoane stand la masa, la umbra stejarului din Mamvri, asteptand vitelul cel gras al lui Avram si al Sarei. Semnul impacarii dintre tata si fiul risipitor este jertfirea vitelului celui gras spre impreuna mancare.

Toate acestea ne determina sa credem ca actul de a manca intra intr-o alta sfera decat cea a biologicului primar mecanic, o sfera nu atat a sacrului, cat a sfinteniei. Orice masa trebuie atunci sa trimita, intr-o masura mai mare sau mai palida, la tipul ei.

Mancatul coboara de-a dreptul din rai. Este induiosator de observat cum prima grija a lui Dumnezeu pentru omul abia creat a fost ” sa faca sa rasara din pamant tot soiul de pomi, placuti la vedere si cu roade bune de mancat” [Facere 2,9], iar prima porunca a fost „sa mananci” [Facere 2,16]. Mancarea este primul legamant pus intre Dumnezeu si om, precum si prilejul intaiului cuvant adresat de Dumnezeu omului. Si atunci, neindoios, ontologic vorbind, este o legatura cu conotatii spirituale.

I S-a dat atunci nu numai porunca de a manca, dar si aceea de a avea o randuiala a mancatului. Nerespectarea acestei randuieli a avut, ca atare, urmari in primul rand spirituale. Omul trebuie, acum, sa faca acest lung si dificil drum, viata personala si istorie comunitara, pentru a regasi la capatul lui ceea ce a pierdut la inceput, Pomul vietii cu roadele lui miraculoase [Apocalipsa 22,2].

Statul la masa impreuna cu cei de aproape ai tai, pentru a te bucura comunitar de evenimentele fericite pe care ti le daruieste Dumnezeu in viata, este in spiritul Evangheliei. Hristos a stat la masa cu ucenicii Sai in momente de rascruce. Hristos a fost mesean si la nunta din Caana Galileii. Lui Luca si lui Cleopa li S-a dezvaluit tot la masa.

In afara faptului ca este, fundamental, un dar al lui Dumnezeu, mancarea inglobeaza in ea o dubla jertfire. Aceea a omului care a trudit, adaugand lucrarea sa la lucrarea lui Dumnezeu, si aceea a animalului sau a plantei mancate. Taranul este, in general, mai constient de acest aspect de jertfa a ceea ce pune pe masa sa. El a vazut animalele nascandu-se, crescand si ingrasandu-se prin grija si sub ochii lui de stapan slujitor. Si cu mana lui le-a sacrificat apoi. El a pus samanta in pamant si s-a bucurat cand a vazut-o incoltind, crescand, rodind. Si tot el a secerat si a cules. De aceea el nu va manca precum ora-seanul ce musca, grabit si absent, dintr-un sandvici, in timp ce citeste ziarul sau se uita la televizor, ne mai avand timp sau uitand, pur si simplu, ca trebuie sa si-l faca. Ca oraseanul caruia i-e mila sa taie o gaina, dar nu pregeta s-o infulece cu pofta.

Mesele raman pentru taran micile sarbatori ale fiecarei zile. Si sarbatoare inseamna iesire din curgerea monotona a timpului, inseamna un popas din goana nebuna a trudei zilnice, o adastare. De aceea masa taranului se petrece cu o anumita gravitate. El nu se grabeste, dar nici nu se intinde la masa. Rastimpurile mesei sunt si ele puse la taran sub semnul unei profunde randuieli. La amiaza, la caderea noptii, uneori si in zori – momente ce tin de o cumpanire a luminii, fie ea lina sau navalnica. Nu dorim sa facem apropieri fortate, dar cine l-a vazut pe taran taind o paine dupa ce a insemnat-o mai intai cu semnul crucii, sau desfacandu-si stergarul (astazi, la drum, adesea, ziarul!) si asternandu-l pentru a pune pe el, apoi, cele de mancare, sau adunand cu grija ultimele faramituri, nu poate sa nu vada in toate aceste gesturi ceva din seriozitatea cu care un preot implanta copia (lancea) in prescura, sau intinde antimisul pe masa altarului, sau consuma la sfarsitul Liturghiei ultima farama si ultima picatura din Sfanta impartasanie.

Daca mai adaugam si rugaciunile de la inceputul si de la sfarsitul mesei (fie ele si reduse, uneori, la un „Doamne ajuta!”, la un „Multumescu-ti, Doamne!” sau la o simpla cruce), este evident ca ne aflam in fata unui act care tine de sacerdotal. Iar capul familiei, tatal, este, pana la un punct, preotul casei.

Una dintre dorintele dragi taranului este aceea de a-L avea pe Dumnezeu cu el la masa. Intr-o serie de basme si povesti, eroul este pus, de boierul asupritor si hapsan, la incercarea suprema si, aparent, imposibila, sa i-L aduca, pe Dumnezeu la masa. Caci taranul considera ca Dumnezeu poate fi atat de prezent in viata sa incat sa-i fie comesean, ca altadata pelerinilor la Emaus [Luca 24,30]: ” Eu astept pe Dumnezeu, /Dumnezeu cu sotul Sau, / Sa-mi petrec cina cu ei!”. Cine este sotul lui Dumnezeu? Orice crestin cumsecade. Taranul considera ca-L poate avea pe Dumnezeu la masa sa prin rugaciune. In rugaciunea megleno-romanilor de la masa din seara de Ajun se spune: „Doamne, Doamne, / Vin sa cinam!. Si se lasa o portie pentru Dumnezeu. De altfel, acum, la Craciun, taranul il vede pe Dumnezeu prezent cu ceata colindatorilor si ospatandu-i pe acestia considera ca-L ospateaza chiar pe Dumnezeu si ca petrec impreuna cu El:

Dumnezeu care-mi si sosia,

Intra-n casa,

Langa masa,

Gasi-n casa

Mese-ntinse

Si-mprejur lumini d-aprinse.

Masa are in mare masura un caracter comunitar. Ea nu este numai o legatura cu Dumnezeu, dar si un prilej de a fi impreuna cu oamenii. In jurul mesei se aduna in primul rand familia. E o pauza intre doua alergaturi, o scurta impreuna-bucurare, oricat de putina ar fi mancarea. In jurul mesei te intalnesti cu prietenii, punandu-le in fata ce ai mai bun. Este si acesta, desigur, unul dintre motivele pentru care alearga taranul cu primele sale roade, cu fruntea lor, la biserica, spre binecuvantare si sfintire, spre afierosire, pentru ca nu exista prieten mai credincios si mai prezent decat Dumnezeu. Dumnezeu pe care il poate gasi lesne in oamenii cei mai umili din jurul sau, impartind cele aduse. Poate de aceea imaginea pe care si-o face taranul despre Dumnezeu in rai este imaginea unei nesfarsite mese la care Acesta petrece cu prietenii Sai sfintii: ” La Dumnezeu ca mergea, / La masa-L gasea, / Cu sfintii sedea” si ” La Dumnezeu se ducea / Si la masa Il gasea / Cu toti sfintii-alaturea „

In jurul mesei ii aduna taranul pe toti cei de aproape ai sai in momentele de rascruce (de trecere, ar spune etnologii) ale vietii: nastere-botez, nunta, moarte. Cei ce participa la nunta se considera adunati de Dumnezeu la aceasta cinstita masa:

Buna vremea, buna vremea

La dumneavoastra cinstiti meseni,

Care v-au adunat Dumnezeu,

Frumoasa.

La aceasta masa

Masa de nunta este o masa aleasa de Dumnezeu:

La aceasta cinstita masa,

De Dumnezeu aleasa,

Imprejurul mesei bine oranduiti

Ca si niste maslini mandri-nfloriti!

Un capitol aparte il ocupa masa facuta spre pomenirea mortului, pomana. Pomana celui rau „nu are primire inaintea lui Dumnezeu”. Se vede ca masa de, pomana nu este o masa oarecare, ci o masa la care parti cipa in chip mistic Dumnezeu, care primeste rugaciunile pentru iertarea celui plecat dintre cei vii. Dar poate ca totul nu este pentru taran decat o mistica Nunta.

A chema pe cineva la masa este un mare pas intru intampinarea lui, o deschidere imbratisare. Cand vrea romanul sa omeneasca pe cineva, il pune la masa lui, tot asa dupa cum Dumnezeu, vrand sa ne indumnezeiasca, ne cheama la masa Lui. Si tot la masa se deapana povesti si se pun la cale, dupa spusa luiiCantemir, din cutite si pahara, multe ale vietii.

A fi comesean cu Dumnezeu implica insa si inscrierea intr-o randuiala, intr-o sincronie cu istoria mantuirii si cu marile ei evenimente, deci cu actele jertfitoare si sfintitoare ale Mantuitorului, al carui nume taranii il poarta cu mandrie. Unul dintre elementele acestei randuieli il reprezinta postul, abtinerea in anumite perioade de la unele alimente, indeosebi de la acelea care implica sacrificarea unei vieti. Postul nu inseamna atat a nu manca, cat o mai mare spiritualizare a mancatului si prin el a intregii fiinte. O cale, se pare, adesea, mai accesibila taranilor simpli, nu dintr-o „prea mare superstitie” cum scrie Cantemir, ci dintr-un pic de credinta, poate cam tot atata „cat un graunte de mustar” [Matei 17,20]. O marturie spune despre taran ca: ” El posteste de bucurie, sa stiti. Ca in noaptea de Craciun sa fie si mai mare bucurie. Sapte saptamani ar fi gata sa nu manance nimic ca sa poata manca cu bucuria Craciunului. Nu de altceva”.

„

Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cu vantul care iese din gura lui Dumnezeu”” [Matei 4,4]. Nu numai cu paine, dar si cu paine. Chemarea lui Dumnezeu catre oameni este o chemare la Cina, la masa Sa unde Se ofera – Paine si Cuvant.

Toate acestea taranul simtindu-le, nici nu le-a exacerbat, nici nu le-a ignorat. El s-a asezat, pur si simplu, la masa cu Dumnezeu, primind painea si cuvantul, vinul si apa, si toate celelalte, ca pe niste daruri de pret, marturii ale unei iubiri fara de care supravietuirea ar fi imposibila. Pentru ca pentru El, ca pentru orice crestin, Hristos a inviat cu adevarat.

Costion Nicolescu

sursa: crestinortodox.ro