Vointa de a fi vindecat

„Nu ne este de ajuns spre mantuire numai Botezul”, spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Putem spune acelasi lucru despre toate celelalte Sfinte Taine. Omul care se impartaseste de ele nu devine cu adevarat o noua faptura, asemenea lui Hristos, decat daca se deschide cu toata fiinta sa harului care ii este daruit prin Sfantul Duh, daca isi indreapta toate puterile si toata viata sa spre Dumnezeu. Altfel spus, pe langa conditiile obiective ale tamaduirii si indumnezeirii noastre, care sunt Sfintele Taine, trebuie sa existe conditiile subiective, care sunt libera noastra participare personala, impreuna lucrarea de bunavoie cu harul primit. Sfintele Taine ne daruiesc viata in Hristos, dar cu „stradania binevoitoare a omului”, scrie Sfantul Nicolae Cabasila, adaugand ca viata in Hristos sta intr-o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu omul: „lucrarea porneste de la Dumnezeu, din partea noastra se adauga bunavointa. A Lui e propriu-zis savarsirea, a noastra e dorinta de impreuna-lucrare”.

Dumnezeu, respectand libertatea omului, nu-i da cu sila harul Sau, ci numai daca acesta vrea sa-l primeasca si-l doreste cu toata fiinta sa; el nu ia locul omului si nu actioneaza in locul lui. „Omul, scrie Sfantul Macarie Egipteanul, are, potrivit firii sale, vointa libera; pe aceasta o cere Domnul. El ii cere omului ca, in primul rand, sa cunoasca; cunoscand, sa iubeasca; si, in sfarsit, iubind, sa fie gata sa implineasca voia Sa. Faptul insa ca mintea este impulsionata, ca suporta osteneli si ca savarseste o lucrare, nu apartine omului, ci harului lui Dumnezeu, care se da celui ce vrea (sa faca voia Lui) si crede (in El). Vointa omului este deci un ajutor esential. Fara vointa omului, Dumnezeu insusi nu face nimic – desi poate -, din respect fata de liberul arbitru. Prin urmare, lucrarea mantuitoare a Duhului depinde de vointa omului”. Altfel spus, cu toate ca vindecarea si mantuirea omului isi au unicul izvor in Hristos si ne sunt daruite doar in Biserica, prin Sfantul Duh, ele presupun totusi asentimentul si conlucrarea omului. Ele cer, cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, ca „voia omului sa concorde cu harul”. Ele se lucreaza prin sinergia dintre harul dumnezeiesc si stradania omeneasca. Sfantul Macarie spune ca, daca „sufletul (…) nu conlucreaza cu harul Duhului, care se afla in el, atunci este dezbracat de cinste si este imbracat cu ocara, este indepartat de la izvorul vietii, ca unul care s-a facut nevrednic de acesta si de comuniunea cu imparatul cel ceresc”. In toate Sfintele Taine, si in special la Botez, Dumnezeu revarsa harul Sau in chip deplin asupra omului; iar omul trebuie sa-l pastreze si sa-l faca al sau, sa-l asimileze, sa-l faca sa rodeasca in el, deschizandu-i-se in intregime, lasandu-se patruns si transformat de har, supunandu-i-se si punandu-si fiinta si existenta in acord cu el. Vorbind despre Botez, Sfantul Diadoh al Foticeei spune: „renastem prin apa (…), iar prin aceasta indata ne curatim si sufletul, si trupul, daca venim la Dumnezeu de bunavoie, din toata inima”.

Pe de o parte, omul trebuie sa se straduiasca sa pastreze harul primit. Astfel, Sfantul Nicolae Cabasila scrie: „La inceputul ei, aceasta viata atarna numai de atotputernicia Mantuitorului; dar a ne-o pastra pe mai departe intreaga si a ramane vii in toata vremea desfasurarii ei cere stradanie si din partea noastra; urmeaza ca, spre a putea sta pana la sfarsit in puterea harului..,, se cer din partea noastra multe incordari si grele stradanii”. Aceasta nu inseamna ca harul primit la Botez s-ar putea lua de la om; el ii apartine de-acum prin fire, indiferent de evolutia sa ulterioara, asa cum spune Sfantul Serafim de Sarov. Dar omul il poate pierde. Sfantul Macarie Egipteanul explica astfel acest lucru: „Ar fi de neinteles cum de s-a scris: „Nu stingeti Duhul” (l Tes. 5, l9), daca tu nu l-ai stinge atunci cand, neglijent fiind, vointa ta nu se acorda cu El”.

Pe de alta parte, omul trebuie sa se straduiasca sa sporeasca harul. Aceasta nu inseamna ca harul i-ar fi dat omului cu masura, doar in parte. La Botez, crestinul primeste plenitudinea harului. Ramane insa ca el insusi sa se dezvolte in conformitate cu harul, sa staruiasca in har si sa se lase patruns de el. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca „schimbarea vietii noastre dobandita prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare daca noi ramanem tot in starea in care am fost”, si chiar ajunge sa spuna ca, daca omul „duce dupa primirea tainei o viata la fel cu aceea dinaintea ei”, daca nu se straduieste ca toata fiinta sa si intreaga lui viata sa fie conforme cu chipul lui Dumnezeu restaurat prin Botez, atunci „apa (Botezului) e numai apa, pentru ca nu se vede nicaieri in cel nou nascut nici o urma de dar al Duhului”.

Altfel spus, omul trebuie sa implineasca si sa desavarseasca in mod personal si prin libera sa voie, in intreaga sa fiinta si in toata viata sa, darurile sadite in firea sa prin har, caci, dupa cum scrie Sfantul Grigorie de Nyssa: „Nu poti fi ceea ce n-ai ajuns”. Sfantul Diadoh al Foticeei, la randul sau, spune ca prin Botez harul cel sfant aduce doua bunuri: cel dintai, care se daruieste deindata, este restaurarea chipului lui Dumnezeu din om, iar al doilea, care este ajungerea la asemanarea cu Dumnezeu, „asteapta sa infaptuiasca aceasta impreuna cu noi”.

Dintre toti Sfintii Parinti, Sfantul Marcu Ascetul este fara indoiala cel care a afirmat cu cea mai mare tarie si in modul cel mai direct toate acestea, mai ales in tratatul sau despre dumnezeiescul Botez. El insista asupra faptului ca „Sfantul Botez este desavarsit”: prin el, omul primeste harul desavarsit al Sfantului Duh, curatirea deplina, eliberarea din robia pacatului si sfintirea intregii sale fiinte. Daca dupa Botez noi continuam sa pacatuim si sa vietuim in chip patimas, daca si dupa aceea suferim din pricina raului si suntem bolnavi cu sufletul, aceasta nu se datoreaza catusi de putin urmarilor pacatului stramosesc, caci am fost spalati de acestea, si nici tiraniei diavolului, de vreme ce am fost scosi de sub stapanirea lui. Numai din pricina lipsei noastre de grija ni se intampla toate acestea si noi suntem deci raspunzatori pentru ele. Harul care ni s-a dat este cu totul desavarsit, noi suntem cei nedesavarsiti fata de el. Harul pe care-l avem in chip deplin nu se face vadit si nu devine lucrator decat pe masura credintei si nadejdii noastre si, in general, pe masura implinirii poruncilor. La Botez, Dumnezeu ne-a daruit plenitudinea harului Sau, care locuieste in chip tainic in noi, fara a ne impune savarsirea binelui. Respectand libertatea noastra, El nu ne sileste sa-i primim roadele. Omul este deplin curatit prin Botez, dar ii ramane libertatea de a pacatui; iar daca pacatuieste, el ajunge intinat ca mai inainte. De aceea, omul trebuie sa lupte ca sa nu se mai intoarca la cele dinainte si sa nu mai cada in pacat si in patimi.

Greselile care se fac dupa Botez nu se datoreaza vreunei nedesavarsiri a acestuia, ci se fac din pricina lipsei noastre de credinta si din lipsa de grija fata de lucrarea poruncilor. Pe noi insine trebuie sa ne invinuim pentru pacatele noastre, iar nu pe Adam sau pe diavol, caci prin Botez am fost cu totul eliberati de inclinarea spre rau mostenita prin pacatul lui Adam si de tirania diavolului. Avand deplina libertate, pacatele pe care le facem dupa Botez sunt „abateri ale libertatii”. Dupa Botez, noi suntem in continuare supusi ispitei, iar aceasta nu tine de noi, caci vine de la diavol, si nu suntem raspunzatori pentru ea, dar tine de noi sa i ne impotrivim si sa lepadam momelile lui si orice rasarire de gand rau. Si cu adevarat suntem cu totul liberi in fata ispitei, caci prin Botez ni s-a daruit puterea de a rezista atacurilor Satanei si de a birui ispita. Daca mi primim gandurile rautatii, ele nu ne pot atinge si nici nu pot starui in noi. Iar de cadem in ispita, cu voia noastra cadem.

Pacatul lucreaza si dupa Botez in noi pentru ca am ales sa-l iubim si din pricina lipsei noastre de grija. Lucrarea raului in noi are numai doua cauze: parasirea poruncilor si faptele rele facute cu voia noastra dupa Botez. Ferirea cu totul de rau este cu putinta prin harul Botezului, caci am primit spalarea pacatelor si eliberarea de sub tirania diavolului, dar pastrarea curatiei care ne-a fost daruita cere impotrivirea la ispite si implinirea poruncilor, in duhul credintei si al nadejdii.

Tot astfel, punerea in lucrare a harului sfintitor si indumnezeitor care ne-a fost dat in chip desavarsit, dar tainic, la Botez cere si ea stradanie din partea noastra. El se arata lucrator si isi vadeste roadele pe masura credintei noastre, a nadejdii si a implinirii poruncilor. Astfel, daca harul nu poate spori in noi – caci este cu totul desavarsit si nimic nu-i lipseste, care sa-i poata fi adaugat prin stradaniile noastre -, noi putem spori in har.Virtutile la care ajungem nu sunt decat o dezvaluire din ce in ce mai ampla a harului de la Botez, prin implinirea poruncilor. Acelasi lucru il putem spune si despre Euharistie; cu toate ca prin ea crestinului ii este dat in chip deplin insusi Hristos, Care patrunde in toate madularele trupului si in toate puterile sufletului, ea nu actioneaza automat si oarecum magic.

Nici in acest caz Dumnezeu nu-l sileste pe om, lucrarea Tainei fiind legata de dispozitia duhovniceasca a celui care o primeste; ea are putere prin sine, dar aceasta nu se manifesta decat daca cel care s-a impartasit este pregatit sa o primeasca asa cum se cuvine. Rugaciunile dinainte de impartasire subliniaza chiar ca cel care „se impartaseste cu nevrednicie, osanda siesi mananca si bea”. Si tot aceste rugaciuni, ca si cele de dupa impartasire, il cheama pe crestin sa se deschida cu toata fiinta sa spre primirea Celui de care se impartaseste, ca sa se invredniceasca de lucrarea Sa tamaduitoare si sfintitoare si ca sa-si improprieze harul primit prin Sfanta Taina. Ca si harul Botezului, si harul Euharistiei se da in chip deplin tuturor celor care se impartasesc de el, dar lucrarea lui se arata in fiecare dupa vrednicie si in masura implinirii poruncilor.

De aceea, spune Sfantul Nicolae Cabasila, sunt unii „oameni care mai pastreaza semnele bolii si urmele ranilor, daca la vremea lor nu s-au ingrijit destul de aceste rani si daca sufletul nu le-a fost pregatit pe cat de mare era puterea de vindecare a harului luat”.

Lucrul acesta este valabil pentru toate celelalte Sfinte Taine. Astfel, Sfantul Maxim spune, vorbind in mod general, ca „fiecare dobandeste dupa masura credintei lui aratarea lucrarii harului. Asa incat fiecare isi este distribuitorul propriu al harului. Putem zice, atunci, o data cu Sfantul loan Gura de Aur: „Odata primit harul, de noi si de vrednicia noastra depind pastrarea lui si aratarea lucrarii sale”. Pentru a dobandi de la Hristos tamaduirea bolilor sale, este necesar ca omul sa voiasca cu adevarat sa se faca sanatos. El trebuie sa se intoarca spre El si sa-L cheme in ajutor, caci, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, „Hristos, dumnezeiescul Doctor, nu ne vindeca fara voia noastra”.

Iar Fericitul Teodoret al Cirului spune si el: „Doctorul sufletelor nu-i sileste pe cei care nu vor sa se foloseasca de leacurile Sale”. De aceea este cu totul de trebuinta ca mai intai de toate omul sa ia seama la starea sa, sa-si vada limpede bolile si, cunoscandu-le, sa nu se intoarca de la Cel care singur poate sa-l vindece. „Celor ce-si cauta intr-adevar vindecarea, scrie Sfantul Ioan Casian, nu le pot lipsi leacurile din partea acelui adevarat medic al sufletelor, mai ales celor care nu si-au dispretuit prin deznadejde si nepasare bolile, nu si-au ascuns primejdiile ranilor si nici n-au respins cu minte necugetata leacul, ci, fata cu slabiciunile capatate din nestiinta, ratacire sau trebuinta, cu minte smerita si totusi prevazatoare, au alergat la Medicul cel ceresc”.

Nu exista nici o suferinta pe care Dumnezeiescul Doctor sa n-o poata videca; e de ajuns ca omul sa-I ceara ajutorul si sa I se incredinteze cu totul, si va fi deindata izbavit de boala. „Nu sunt ranile tale mai mari decat stiinta Doctorului. Lasa-te cu credinta in grija Lui, arata-I Lui raul care te macina”, indeamna Sfantul Chirii al Ierusalimului. Tot asa spune si Sfantul Vasile cel Mare: „Marele Doctor al sufletelor e gata sa vindece si raul tau (…) Daca tu te dai pe tine insuti, El nu va mai sta la indoiala”. Sfantul Macarie Egipteanul arata si el ca prima conditie ca sa te vindeci este sa te duci la doctor: „Daca cel orb n-ar fi strigat, iar femeia bolnava de curgerea sangelui n-ar fi alergat catre Domnul, n-ar fi dobandit vindecarea”. Si tot el arata ca oricare om, chiar si cel slabit cu totul de boala, poate sa faca aceasta: „Cel lovit de boala si cuprins de fierbinteala si care zace in pat, fara sa mai poata lucra ceva din cele trebuincioase, totusi vorbeste despre ele si mintea nu-i sta pe loc, ci-si vede de gandurile ei (…) si chiar daca el nu se poate misca, intreaba totusi unde ar putea gasi un doctor bun si-si trimite prietenii sa-l aduca la el.

Tot asa, sufletul cazut dupa calcarea poruncii in boala patimilor si ramas fara nici o putere, daca se apropie de Domnul, daca crede cu tarie ca va primi ajutor de la El si daca se caieste de viata sa rea si pacatoasa de mai inainte, chiar daca este rapus de boala pacatului si nu mai poate implini poruncile care duc la viata cea adevarata, totusi nu-i lipseste puterea de a se ingriji pentru viata sa si poate sa-L strige din adancul inimii pe Domnul, singurul Doctor care poate cu adevarat sa-l vindece”.

Intr-un cuvant, cel care voieste sa se tamaduiasca nu are un lucru greu de facut. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca simpla dorinta si vointa de a ne insanatosi sunt de ajuns pentru a dobandi de la Hristos vindecarea sufletului nostru, de care trebuie sa ne ingrijim mai intai de toate; dar noi ne straduim sa scapam mai curand de bolile trupesti, care din punct de vedere duhovnicesc sunt mai putin daunatoare si a caror tamaduire cere mult zbucium si multa osteneala: „Nu este totdeauna usor sa lecuiesti relele trupesti, dar repede si usor poti tamadui bolile sufletului. Pentru neputintele trupului, e nevoie de doctorii scumpe si multi bani; vindecarea sufletului nu cere nici drumuri lungi de facut, nici bogatie. Cata osteneala nu ne dam pentru a lecui ranile care ne fac sa suferim (…)

Pentru cele ale sufletului, n-ai nevoie de nimic din toate acestea; ajunge sa vrei, ajunge sa doresti din toata inima sa te vindeci, si toate intra in buna randuiala (…). Caci Hristos, Domnul nostru, a vrut ca aceasta parte a noastra, cea mai de pret si cea mai de trebuinta, sa poata fi usor tamaduita, fara nici o cheltuiala si fara durere (…). Cand e vorba de trupul nostru, nu precupetim nimic, dam bani grei, chemam multi doctori, induram cele mai cumplite dureri, cu toate ca neputintele lui nu sunt atat de suparatoare. Iar de suflet nu tinem seama si nu ne ingrijim defel de el, cu toate ca pentru asta n-avem nevoie nici de bani, nici nu trebuie sa tulburam linistea altcuiva si nici nu trebuie sa suferim vreo durere; ci simpla hotarare si voia noastra sunt de ajuns, pentru ca el sa-si recapete sanatatea”.

Vointa de vindecare trebuie sa se arate nu numai in chemarea in ajutor a Doctorului, ci si in urmarea tratamentului. Cand cel bolnav vine la doctor, trebuie sa pazeasca cele poruncite de el”, spune Sfantul Varsanufie, adaugand: „Cel ce vine la doctor, de nu se pune in randuiala dupa porunca lui, nu se poate izbavi de boala”. Sfantul Ioan Gura de Aur insista si el asupra faptului ca bolnavul trebuie sa colaboreze cu doctorul, ca sa inlesneasca astfel actiunea doctoriilor; in cazul bolilor sufletesti, aceasta inseamna sa ramanem intru Hristos si sa primim cu toata inima ceea ce vrea El sa faca pentru vindecarea noastra. „Cand e vorba de vindecarea trupului, putem vorbi de trei lucruri, sau mai curand de patru, ori cinci: de doctor, de stiinta sa, de bolnav, de boala si de puterea leacului.

Cand acestea se infrunta, iese un adevarat razboi. Cand doctorul, stiinta lui si leacurile au ca sprijin vointa bolnavului, boala este biruita. Daca, dimpotriva, bolnavul nu le primeste ajutorul si nu le sprijina, cade prada bolii; iar daca, asa cum se intampla uneori, el chiar li se impotriveste si ia partea bolii, atunci ajunge sa se omoare singur. La fel se petrec lucrurile si aici; sau, mai bine spus, aici avem de-a face cu un lucru cu mult mai minunat (…). Atunci cand insusi Dumnezeu este Cel ce se ingrijeste de ranile noastre, numai sa ramanem cu El, si negresit vor fi indata tamaduite”. „Daca deci marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele, de unde vine pricina pierzarii, daca nu din slabiciunea vointei noastre ?”, intreaba Sfantul Varsanufie.

Omul isi arata vointa deplina de a fi vindecat si contribuie personal la tamaduirea pe care i-o da Dumnezeu prin cinci atitudini fundamentale, de care depinde vietuirea lui in Hristos si care-l fac in stare sa primeasca, sa-si improprieze si sa duca la rodire harul tamaduitor si mantuitor daruit de Sfantul Duh in Tainele Bisericii, iar acesta sunt: credinta, pocainta, rugaciunea, nadejdea si lucrarea poruncilor.

Jean Claude Larchet

sursa: crestinortodox.ro