Păcatul fără iertare

Unul dintre cele mai socante pasaje din Evanghelie este acesta: – De aceea va zic: Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor dar hula impotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care se va zice impotriva Duhului Sfant nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa vina (Mt. 12, 31-32).

Care este motivul unui avertisment atat de sever? Este oare posibil ca Persoanele diferite ale Treimii sa aiba un caracter diferit si ca Duhul sa fie mai maniat fata de pacatos decat Fiul? Evident, o asemenea presupunere nu sta in picioare. Dar atunci de unde provine o atat de drastica discriminare? Ar reiesi ca nemernicul cunoscut de noi din romanul Fratii Karamazov, care arunca fetita de iobag drept hrana unui caine poate fi iertat, iar omul care a spus doar un singur cuvant nu mai are nicio speranta?

Din punctul de vedere al moralitatii, o astfel de judecata nu poate fi inteleasa. Pe de alta parte insa, predicile lui Hristos nu contin nimic ce ar avea un caracter amoral. Rezulta de aici ca trebuie adoptata o alta perspectiva din care cuvintele lui Hristos isi vor dobandi propriul sens. Daca moralitatea nu poate juca acest rol, atunci este vorba de religie.

Intr-adevar, exigentele si unitatile de masura ale eticii si ale religiei nu se suprapun totdeauna. Dificultatea pe care incearca s-o rezolve istoria sfanta are, de asemenea, un caracter religios, si nu unul moral. Principala problema a umanitatii nu rezida in aceea ca ea are tendinta de a neglija preceptele morale. Din punct de vedere religios, nenorocirea cea mai mare consta in aceea ca suntem muritori. Probabil, toti ganditorii religiosi vor fi de acord cu cuvintele Apostolului Pavel: Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire (I Tim. 6, 15-16). Tot restul primeste viata doar de la comuniunea cu Dumnezeu. Izvorul vietii fara de moarte este unul singur. Acolo unde este Izvorul, acolo va fi si viata. Dar ce se intampla cu cei care isi intorc fata de la acest Izvor? Daca Dumnezeu este viata, iar omul isi intoarce fata de la El – incotro se va indrepta privirea lui? In vid. Va aduceti aminte de marturisirea lui Hamlet: „Mi-am intors ochii catre suflet si am gasit acolo o puzderie de pete negre”?

Cunoastem cu totii disconfortul care apare o data cu schimbarea brusca a altitudinii si, respectiv, a presiunii atmosferice. Dumnezeu ne-a creat pentru El, pentru Viata intru Vesnicie. De aceea, ne-a indestulat cu o bogatie a vietii ca sa ne simtim bine inconjurati de Viata Vesnica. Noi insa ne-am desprins, am cazut in vid, in straturi rarefiate ale existentei. Acest vid a inceput sa aspire din noi presiunea, ce devenise excesiva. Din cauza acestei scaderi am inceput sa simtim durerile. S-a produs in noi o implozie. Alte fiinte nu fusesera create in vederea vesniciei si de aceea intensitatea durerii lor este incomparabil mai mica decat cea a durerii omenesti. De aici locul neobisnuit al omului in lume, care da nastere atat de staruitor unor intrebari asemanatoare celor ce au luat nastere la F. Tiutcev sau S. Frank: „Cum de se ivi discordia si de unde?/ Si de ce-n corul ce firea intreaga patrunde/ Sufletul nu canta cantec de mare/ Si carteste trestia ganditoare?” (Feodor Tiutcev).

„De unde aceasta discordie intre sufletul omenesc si lumea intreaga, din care si el face parte? Este un fapt esential al existentei umane. Un fapt atat de marunt si insignifiant ca incapacitatea animalului biped numit om de a-si orandui viata pe pamant reprezinta – pentru o privire scrutatoare de adancuri – o dovada a apartenentei noastre la o cu totul alta existenta” . Dar oamenii s-au desprins din comuniunea cu Dumnezeu. Ei nu au putut sa mai revina la El. Ei bine, atunci Dumnezeu il regaseste pe om.

Dumnezeu il cauta pe om nu pentru a-l pedepsi. In parabola despre oaia ratacita, pastorul o cauta nu ca sa jupoaie drept pedeapsa trei piei de pe ea, ci ca s-o fereasca de primejdii. In parabola despre fiul ratacitor tatal organizeaza o petrecere in cinstea intoarcerii pacatosului, si nu-i trage o sapuneala. Asadar, Dumnezeu intinde omului o mana de ajutor. Mai exact – ambele maini: Fiul si Duhul. Insa aceste doua maini apar in campul vizual al omului in chip diferit. Fiul vine in chip de rob (Fil. 2, 7). El se arata prin trup (Evr. 10, 20). Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Mt. 20, 28).

Slujirea Fiului este sfanta. Taina Lui poate fi dezvaluita numai de cel caruia i-o descopera Duhul: …nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus, decat in Duhul Sfant (I Cor. 12, 3). Daca omul nu L-a recunoscut in Iisus pe Domnul, nu este vina lui: el n-a avut parte de Revelatia care l-ar initia in „marea taina a dreptei credinte: S-a aratat in trup” (a se compara I Tim. 3, 16). Omul care nu cunoaste taina nu este vinovat ca trece prin viata fara sa-i pese de ea. Iata de ce Celui care va zice cuvant impotriva Fiului omului, se va ierta lui (Mt. 12, 32).

Cu totul altfel procedeaza Duhul. Fiul Omului isi ascunde Dumnezeirea, Duhul si-o descopera, dezvaluind totodata si sfintenia Fiului. Una dintre semnificatiile biblice ale cuvantului „Duh” rezida in epifania lui Dumnezeu in lume, interventia Creatorului in viata noastra cotidiana. In cazul in care Dumnezeu se afla la vedere in pragul sufletului tau, iar tu nu-L primesti – asta inseamna ca din nou ai trecut pe langa Viata.

Cel care nu observa mana salvatoare care i se intinde sau o loveste din intunecarea sufletului ramane singur cu nenorocirea sa. Numai Dumnezeu ne poate implini din nou cu Vesnicia Lui. Numai El poate echilibra presiunea din noi si din afara, astfel ca la revenirea noastra intru Vesnicie sa nu fim striviti. Daca in interiorul nostru presiunea a scazut (intrucat puterile ne-au fost toarse de vidul in care pluteam din obisnuinta), iar Duhul care este gata sa ne daruiasca plinirea Celui ce plineste toate intru toti (Ef. 1, 23) a fost respins de noi, atunci vom lua cu noi acel vid in locasul sfant. In Vesnicie se vor pomeni cei ce nu sunt adaptati la viata de-acolo. Si atunci Vei manca, dar nu te satura si foamea va roade launtrul tau (Mih. 6, 14).

Pentru ca omul sa se poata mantui, punctele de contact intre glumea de aici si Vesnicie sunt marcate cu pecetea de Duh. Omul alearga pe o sosea si intalneste in mod regulat semne rutiere care, intr-un limbaj conventional, anunta din timp: 500 de metri pana la un restaurant, mai mergi dupa aceea inca 20 de metri si faci la dreapta… Cel ce goneste insa si nu acorda atentie acestor semne nu are dreptul sa spuna cu suparare ca a fost trimis la drum lung fara nicio speranta sa gaseasca de-ale gurii. Duhul se atinge de om, ii trimite semne si minuni, dovezi si marturii… Omul insa Ii intoarce spatele, se face ca nu aude batai in usa sa. Si nu-I da drumul Musafirului care, in realitate, este Stapanul. Cel ce nu a invatat sa auda aici glasul Duhului, va fi cufundat acolo intr-o tacere solitara si disperata. Cel ce nu a invatat sa se bucure de Dumnezeu aici, nu se va putea bucura de El nici atunci cand El Se va arata ca toate intru toti (Ef. 1, 23).

Tocmai de aceea celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie (Mt. 12, 32). Cel care nu a fost obisnuit sa traiasca aici cu Dumnezeu, cum ar putea sa traiasca cu El in Viata ce va sa fie? Pacatul hulei la adresa Duhului nu are nimic comun cu indoiala asupra unui lucru neclar; este pacatul impotrivirii la ceea ce este evident.

In ce mod este omul in stare sa-L huleasca pe Sfantul Duh? Mi se pare ca exista doua cai de a savarsi acest pacat. Prima cale: atunci cand omul vede o adevarata minune si nu-i da crezare. Am avut candva ocazia sa stau de vorba cu un demnitar. De la inceput el m-a prevenit ca este ateu. Nu-i nimic, continuam discutia. Deodata, observ pe peretii cabinetului lui niste cruci, din cele pe care preotul le deseneaza pe peretii unei incaperi in timpul sfintirii ei. Surprinzand privirea si nedumerirea mea, demnitarul a spus: „Cabinetul meu a fost sfintit de un preot!” Eu, desigur, il intreb: Pentru ce? Si aud raspunsul: Eu, de fapt m-am instalat aici nu demult si, nu stiu de ce, de la inceput nu ma simteam bine in acest cabinet. Nu rezist mai mult de o ora si jumatate. Parca cineva ma stoarce de vlaga. Incep sa ma sufoc. Simt nevoia sa ies pe coridor, sa trec pe la colegul meu sa trag din tigara, sa ies pe strada… Numai dupa aceea imi refac cat de cat puterile. Am fost sfatuit: „Cheama un preot, lasa-l sa-ti sfinteasca cabinetul”. M-am hotarat gandindu-ma ca mai rau nu are cum sa fie… Asa ca preotul mi-a sfintit aici totul. Si stiti, acum pot sta aici chiar si 12 ore pe zi – nu ma deranjeaza…” Care credeti ca a fost ultima lui fraza din finalul convorbirii noastre? „Dar eu tot ateu am ramas.”

Cea de-a doua cale de a huli Duhul este astazi mai raspandita. In acest caz omul ia drept Daruri ale Duhului trairi omenesti cu totul obisnuite.

In primul caz, omul care, de pilda, a avut ocazia sa simta harul slujbei religioase, se lasa furat de gandurile care ii revin obsesiv: „Asta ti s-a parut: mediul neobisnuit, ma intelegi, miresmele stranii, muzica, vesmintele, cuvintele… Nu s-a petrecut nicio minune. Pur si simplu ti s-a parut ca e. Totul se explica prin aceea ca nu esti obisnuit cu asa ceva”. In cel de al doilea caz, omul, intr-adevar, a perceput exclusiv la nivelul psihicului noutatea ritualului religios si, entuziasmat putin de actul intrarii sale din biserica, se socoteste deja plin de har: „Atunci cand parintele a trecut cu cadelnita pe langa mine, am simtit asa un har, era asa o mireasma minunata!”

Omul se agita singur, isi provoaca singur „trairi inalte” si dupa aceea le declara Dar al Cerului. Odata am avut ocazia sa vad un „Sfarsit al lumii” organizat de amatori. In toamna anului 1992, ziarele rusesti erau pline de titluri care anuntau ca pe 28 octombrie a.c. la ora 18 va avea loc „Venirea lui Iisus pe nori” si „inaltarea crestinilor la Ceruri”. Aceasta prorocire venea de la protestantii „charismatici din Coreea de Sud. Intrucat astfel de evenimente se produc destul de rar, m-am hotarat sa merg si sa asist la „Sfarsitul lumii”, organizat „de mana omului”.

La aceasta adunare m-a impresionat in mod deosebit profesionalismul celui care comunica de pe scena cu sala. Profesionalismul lui nu era al unui propovaduitor, ci al unui disk-jockey. El anima auditoriul cu mare dibacie, trezindu-mi amintiri vii din discotecile studentiei. „Eu voi spune „Aliluia!”, iar voi raspundeti: „Amin!” Raspundeti mai tare! Mai tare! Si mai tare, altfel Dumnezeu nu va va auzi!… Voi cei din spate, treceti in primele randuri, altfel Dumnezeu nu va va lua in Ceruri! Acum jumatatea dreapta a salii tace, iar cea stanga raspunde: „Aliluia!” -„Amin!” – „Aliluia!” – „Amin!” Acum jumatatea stanga tace, iar cea dreapta raspunde: „Aliluia!” – „Amin! – „Aliluia!” -„Amin!””… Dupa o jumatate de ora de un asemenea exercitiu chiar si batranele din casele invecinate, care venisera doar sa arunce o privire la acest spectacol, au inceput sa se deplaseze spre scena, sa danseze si sa tremure, simtind ca in ele patrunde un duh (nu se stie de ce, propovaduitorul il numea „sfant”).

Omul care considera ca Duhul a si venit la el sau ca, in genere, nu l-a parasit niciodata, inchide usile si se desfata cu roadele propriei imaginatii. La el nu mai poate veni Adevaratul Dumnezeu. El se socoteste deja indumnezeit. Un bolnav care se crede sanatos considera ca nu au nici un rost vizitele la doctor si administrarea de medicamente. Boala i-a atrofiat deja insasi senzatia de durere (un dinte stricat complet nu mai simte durerea). Omul ia drept Dumnezeu ceea ce nu este Dumnezeu. El se indumnezeieste pe sine, trairile si gandurile sale. „Eu sunt cineva”, „Eu sunt Dumnezeu” – mediteaza el, repetand cuminte incantatiile yoghine… El fura numele de la Dumnezeu si de la Duh, se slujeste pe sine si nu-L slujeste pe Dumnezeu. Ei bine, intr-un astfel de delir spiritual isi va sfarsi zilele. Fara bucuria intalnirii. Fara Nunta de Taina, fara Rodul duhovnicesc. El s-a complacut cu sine insusi. S-a inchis si s-a centrat pe sine insusi.

Rezultatul: il asteapta o vesnicie solitara. Intr-o buna zi mirajele lui se vor risipi. Si se va arata ca in timpul inundatiei a cercat sa se salveze cu ajutorul meditatiei pe tema: „Sunt uscat… Sunt uscat… Imi este cald… Ma bucur… Sunt Dumnezeu. – Sunt uscat”. Batailor in usa ale Mantuitorului nu le-a dat nicio importanta, pentru ca nu a vrut sa iasa din lumea vesela si uscata a iluziilor sale. In acest veac nu L-a intalnit pe Celalalt. Ei bine, n-o sa-L aiba pe Dumnezeu nici in Veacul ce va sa fie.

Daca lumea noastra omeneasca ar fi fost in siguranta, Dumnezeu n-ar fi fost nevoit sa-L jertfeasca pe Fiul Sau. Intr-o lume aflata in siguranta, asumarea Crucii nu are sens. Daca, intr-adevar, calea lui Dumnezeu in lumea noastra este o cale a Crucii, asta inseamna ca lumea noastra este bolnava. Hristos a oferit un leac. Noi cei care L-am rastignit, L-am invinuit din acest motiv de cruzime: „De ce nu-i mantuiesti pe toti, chiar si pe necredinciosi?” – E simplu. Pentru ca a mantui inseamna a uni pe Dumnezeu cu omul. A mantui inseamna a lasa pe Dumnezeu sa intre in sufletul omenesc. A mantui inseamna a-l deprinde pe om sa traiasca in Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie sa fie acceptata ca evidenta marturisirea Duhului despre Fiul care a reunit, tainic, Dumnezeiescul cu omenescul. Fiul a unit in Sine pe Dumnezeu cu omul pentru ca, ulterior, sa ne transmita noua aceasta unitate indestructibila. Nu vrem? Ei bine, atunci Dumnezeu va fi aparte, iar noi tot aparte. Oare exista ceva mai trist decat un „Veac ce va sa fie” petrecut departe de Dumnezeu? De aici reiese ca Hristos, Care avertizeaza ca celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie (Mt. 12, 32), nu este nemilos. El ne vesteste doar adevarul.

Diaconul Andrei Kuraev

sursa: crestinortodox.ro