Marginalizarea Bisericii si a Traditiei
Civilizatia contemporana, moderna ca linie, postmodernista ca optiune culturala, este netraditionala sau chiar antitraditionala. As vrea sa insist asupra acestei afirmatii, mai ales in conditiile in care , la niveluri diverse – de la strategiile „politice” ale forurilor institutionale si pana la intreprinderile particulare ale unor teologi si preoti –, pare a suferi de o anumita confuzie.
Ma refer la faptul ca, in multe imprejurari, ne purtam ca si cand contextul contemporan este unul de tip mistic-sacral, cum a fost cel bizantin si cum au fost societatile post-bizantine din tarile romane. Biserica se straduieste sa insoteasca mai toate manifestarile sarbatoresti nationale, cere ajutorul statului in chestiuni materiale (recuperarea patrimoniului, salarizarea clerului), solicita recunoasterea legala a alegerii episcopilor, lupta pentru obligativitatea invatamantului religios in scolile publice etc.
Sigur ca exemplele date nu constituie probe intr-un dosar al alienarii; dimpotriva, ele releva faptul ca Biserica lui Hristos nu este o realitate imponderabila, supratemporala si aspatiala. Insa indaratul acestor fapte se afla, pare-se, o anumita mentalitate, o anumita viziune despre locul Bisericii astazi. Practic, ne purtam ca si cand nimic nu s-a intamplat in ultimele doua-trei secole.
Ne purtam ca si cand presedintele este un imparat/domnitor crestin; ca si cand Constitutia Romaniei (reprezentativa pentru statul modern ateu) se intemeiaza pe legea revelata a lui Dumnezeu; ca si cand corpul legislativ si cel executiv sunt preocupate de exigentele iubirii, ale dreptatii si jertfelniciei evanghelice; ca si cand romanii (campioni europeni la capitolele: hotie, lene, avort, ucidere, betie etc.) sunt poporul dreptcredincios al lui Stefan cel Mare si Sfant; ca si cand cultura curenta este una sensibila la criteriile divinoumanitatii, nu una a veleitarismului orgolios, consistenta precum balonul de sapun, ineficienta antropologic…
Nu vreau sa discut acum despre faptul ca, in istorie, mai toate tipurile de stat s-au folosit de Biserica pentru ratiuni nu tocmai eclesiale si ca Biserica ar trebui sa fie mai rezervata fata de ofertele institutiilor seculare. Ceea ce ma intereseaza este faptul ca asumarea acestei atitudini amnezice se poate intoarce impotriva Bisericii, daca nu cumva acest proces este deja in derulare.
Statul si societatea civila nu mai sunt astazi ceea ce au fost in evul mediu – chiar si la noi, unde lucrurile se petrec intr-un ritm mai lent decat in apus –, fapt cu implicatii nenumarate pentru intelegerea adevaratelor raporturi posibile intre Biserica este constituita pe traditie, este o structura pastratoare – in Duhul Sfant – a unui adevar revelat de Dumnezeu in Hristos si a unei intelepciuni verificate in experienta generatiilor crestine, in sangele martirilor, in asceza cuviosilor, in evlavia poporului lui Dumnezeu.
Lumea seculara, (situatia ramane aceeasi, dincolo de schimbarea paradigmei moderniste cu cea postmodernista), este prin definitie cultura noului, a negarii traditiei si a oricarei certitudini.
Rationalismul criticist, care influenteaza puternic gandirea politica si sociala, fara a fi o plaga a constiintei omenesti (cum se considera adesea), prelungeste la nesfarsit visul renascentistiluminist al aflarii adevarului prin metoda indoielii, a chestionarii oricarei paradigme.
Acest tip de gandire insa, intrupat deja de parintele modernitatii, Descartes, pare a nu mai fi in stare sa discearna intre ceea ce trebuie pastrat si ceea ce poate fi inlocuit in traditia europeana. O data cu ambalajul – trecator, ca orice produs cultural al unei epoci oarecare – in care Biserica si-a invesmantat marturia, cultura moderna leapada si esenta acestei marturii, axiologia Bisericii, intelepciunea divinoumana a poporului lui Dumnezeu, care se verifica in omul hristificat/indumnezeit si in comuniunea iubirii.
Nu este de mirare, asadar, ca Biserica este privita – mai ales in cercurile intelighentiei – ca nelalocul ei in noul context, ca o marturie a trecutului, o prezenta de tip arhaic-muzeal, irelevanta pentru exigentele si aspiratiile omului si ale societatii contemporane. Chiar si atunci cand statul dovedeste, prin anumiti reprezentanti sau institutii, politete fata de Biserica, bunavointa sa nu se intinde mai departe de asa-numitele sale ratiuni. In realitate, cum a demonstrat insistent Karl Popper, statul modern este o structura care se vrea tot mai autonoma de corpul social, un scop in sine, de multe ori mergand pana la sacrificarea drepturilor si a intereselor celor pe care pretinde ca-i apara (manifestarea puternica a constiintei societatii civile este raspunsul natural fata de caracteristicile statului modern).
Nu este de mirare in acest context, de asemenea, ca si cele cateva revendicari mai serioase ale Bisericii, facute in numele poporului roman si al traditiei acestuia – cum este cazul in privinta dezincriminarii homosexualitatii si a prostitutiei –, se lovesc de politica statului ateu, care tinde sa transforme pacatul in virtute nationala impozabila.
Cand este vorba ca Biserica sa se manifeste conform cu sine, ca prezenta traditionala, problemele pe care aceasta le are in contemporaneitate nu sunt insa doar cele din raporturile cu statul ateu. La fel de presante sunt interpelarile care vin dinspre intelighentia promotoare a ideologiilor antitraditionale, a unei culturi din ce in ce mai evident seculare. In mijlocul acestei societati obsedate de nou, a unui nou care se dizolva cu rapiditate, evlavia fata de valorile perene propuse de traditia crestina se afla in regres. Nu de intelepciune pare sa aiba nevoie lumea noastra, ci de senzatiile tari ale aventurii de dragul aventurii. Cand unul dintre reprezentantii acestei culturi denunta desertaciunea omului recent (al carui termen nu a expirat inca), el este imediat aratat cu degetul – ca naluca abstracta, marturisitoare pentru o lume ce a fost…
In aceste conditii, Biserica este obligata, pe de o parte sa mediteze la continutul propriei sale traditii, pentru a-si aminti ce anume o face sa fie altceva decat lumea aceasta, iar pe de alta sa mediteze la parghiile de care dispune pentru a-si media mesajul eficient, intr-un context tot mai refractar fata de traditia eclesiala.
Preot dr. Doru Costache
sursa: crestinortodox.ro
