ONOMASTICĂ ŞI SFINŢENIE

Cei vechi erau încredinţaţi că “numele nu stă degeaba pe om”. În creştinism, încă de timpuriu, atribuirea numelui a fost legată de însăşi Taina Botezului, ca şi de primirea schimei monahale. Dacă în lumea modernă valoarea acordată numelui s-a depreciat, e cu atît mai de folos să ne reamintim înţelesul etimologic şi povestea numelor din calendarul creştin, fiecare mistic şi pilduitor legat de una sau mai multe persoane sfinte. În cele de mai jos, mi-am propus să trec în revistă cîteva nume şi profiluri de sfinţi sau sfinte din calendarul ortodox al lunii decembrie. (R. C.)

DE LA SF. NICOLAE LA SF. ŞTEFAN

NICOLAE

Unul dintre cei mai populari sfinţi din calendarul creştin, Sf. Ierarh Nicolae (sec. IV), e prăznuit pe 6 decembrie. Numele Nikolaos are origine grecească şi e format din două cuvinte: nike, “victorie” (de la nikao, “a învinge”), şi laos, “popor”, putîndu-se tălmăci prin “biruinţa cea de obşte”. Forma latină Nicolaus stă la baza formelor moderne. La noi, forma cea mai veche pare să fie Nicoară (de unde popularul “Sîn Nicoară”), iar cea mai răspîndită în timp şi spaţiu – Nicula(i)e. Nicolae e o formă mai recentă, ca şi femininul Nicoleta. Alte forme atestate sînt Nicola, Nicula, Necula, Neculai etc., iar pentru femei – Nicolina sau Niculina. Prescurtările şi diminutivele sînt şi ele numeroase: Nicu, Nicuşor, Cula(i)e, La(i)e, Na(i)e, Năică ş. a.

Mai întîi călugăr îmbunătăţit, apoi păstor de suflete pînă la adînci bătrîneţe, Sfîntului Nicolae i s-a dus vestea nu doar pentru multa lui înţelepciune şi milostenie, ci şi pentru darul facerii de minuni, de care Dumnezeu l-a învrednicit încă din tinereţe: a potolit furtuna pe mare, i-a izbăvit de sabie pe trei întemniţaţi pe nedrept, a vindecat boli şi a ridicat din moarte. Cu precădere şi-a arătat milostivirea faţă de copii şi de fecioare. Odată, aflînd că un tată, mînat de sărăcie, voia să-şi trimită cele trei fiice pe calea desfrîului, bătrînul episcop, furişîndu-se în bezna nopţii, a aruncat pe fereastra acelei case trei pungi cu galbeni, astfel că fetele, cu zestrea aceea, s-au putut mărita şi duce trai cinstit. Tradiţia a păstrat îndeosebi această imagine a moşului blînd şi aducător de daruri, ocrotitor al fetelor de măritat şi al copiilor cuminţi. Dar se zice că în 325, la Niceea, tot el l-ar fi pălmuit în plin sinod ecumenic pe ereticul Arie (de unde, desigur, şi tradiţia “nuielei Sfîntului Nicolae”). La Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti se află însăşi mîna “moşului” împărţitor de daruri şi de dreptate. Moaştele sale se află, din 1089, la Bari (Italia).

Poporul are habar mai puţin de identitatea şi biografia reală a Sfîntului Nicolae, deşi îl ţine foarte drag. Sîn Nicoară, cum era îndeobşte numit în lumea tradiţională de la noi, e mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-au ţesut legende diverse şi uneori năstruşnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. El ar fi al doilea sfînt făcut de Dumnezeu şi ar sta de-a stînga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sîn Nicoară (ajutat de Sîn Toader) ar păzi Soarele, care ar avea adesea tendinţa să fugă, ca un cal nărăvaş. Sîn Nicoară e acum bătrîn, dar în tinereţile lui unii zic că ar fi fost podar, iar alţii că ar fi fost corăbier şi pescar (ca protector al corăbierilor, Sf. Nicolae este cunoscut pe scară largă, atît în Răsărit, cît şi în Apus). El ar fi oprit şi apele Potopului pe vremea lui Noe. Ipostaza de Moş Niculae (care face daruri copiilor: dulciuri pentru cei cuminţi, însă nuieluşe pentru cei neastîmpăraţi) a intrat în osmoză, în Occidentul modern, cu Moş Crăciun sau Father Christmas (rezultînd cunoscutul Santa Claus).

FILOFTEIA

Pe 7 decembrie este prăznuită Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş. Numele Filofteia reprezintă varianta populară românească a numelui Filoteea (gr. Philothé sau Philothea), femininul de la Filotei/Filoteu (gr. Philótheos), nume cu precădere călugăresc, care se tîlcuieşte „iubitorul de Dumnezeu” (philo, „iubitor” + theos, „Dumnezeu”), fiind, de fapt, forma inversă a compusului Teofil (gr. Theophilos), şi el frecvent în onomastica monahală. La noi sînt atestate, de-a lungul vremii, pe lîngă cele menţionate deja, forme ca Filoti, Filotie, Filoftei, Filofti, Filofteea, Filoftia, Hiloti, Hilotei etc., iar de aici s-ar trage şi rarele Teiu, Te(i)a, Fia. Azi, dincolo de mediile călugăreşti, supravieţuiesc mai cu seamă numele de familie derivate (Filoteanu, Filotti ş. a.).

Născută în părţile Tîrnovei (Bulgaria), mica Filofteia era prigonită de mama ei vitregă, care mereu îşi asmuţea bărbatul împotriva ei. Trimisă zi de zi la cîmp, să ducă merinde tatălui, fetei îi ieşeau în cale mulţime de oameni sărmani, iar ea nu se îndura să nu-i miluiască, dăruindu-le mai toată mîncarea. Într-o zi, urmărind-o într-ascuns, tatăl o văzu cum împărţea bucatele şi, pierzîndu-şi cumpătul, a aruncat cu barda după fată, rănind-o de moarte. Dar iată că trupul hăcuit prinse a străluci cu lumină mare, iar tatăl şi oamenii din jur s-au cutremurat spăşiţi. Au încercat s-o ridice de la pămînt, dar trupul se făcuse greu ca plumbul, încît nu l-au putut urni. Şi rostind ei numele mai multor mănăstiri vestite, ca în faţa unui om viu pe care-l întrebi unde voieşte să meargă, trupul s-a lăsat ridicat numai atunci cînd s-a pomenit de mănăstirea de la Curtea de Argeş, unde sălăşluiesc pînă azi moaştele făcătoare de minuni ale copilei muceniţe.

SPIRIDON

În calendarul creştin al lunii decembrie figurează, pe data de 12, şi Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei (cetate nu departe de Salamina). Numele de persoană grecesc Spiridon nu era cunoscut înainte de perioada creştină. La baza lui stă un vechi substantiv comun, spyris,-idos, denumirea unui mic coş folosit mai ales pentru pîine (la creştini, probabil, coşuleţul cu pîine sfinţită). Unii îl pun, mai puţin credibil, în legătură cu spera, „spiral(at)”, „(în formă de) spirală”. Circulînd şi la noi din vremuri foarte vechi, a cunoscut forme ca Spridon, Spiru, Spir(e)a, Spirache, Ispir etc., evoluînd mai ales ca nume de familie (Spiroiu, Spiridonescu, Spiridoneanu, Ispirescu ş. a.). Poate din finalul -don se trag şi Dona(t), Donescu, Donici, Donciu etc.

Preacuviosul Spiridon, marele făcător de minuni, preot al lui Hristos contemporan cu Sf. Împărat Constantin cel Mare, era originar din insula Cipru şi a rămas vestit mai cu seamă prin participarea sa la Sinodul de la Niceea (325), unde a susţinut unitatea nedespărţită a Sfintei Treimi prin ingenioasa analogie cu cărămida (unitate alcătuită din trei elemente: lut, apă şi foc), drept care iconografia bizantină îl reprezintă uneori cu o cruce într-o mînă şi cu o cărămidă în cealaltă. Printre multele minuni care i se atribuie în timpul vieţii se numără aducerea sau oprirea ploii, după caz, precum şi prefacerea caritativă a unui şarpe în aur şi apoi a aurului la loc în şarpe. S-a strămutat la ceruri pe 12 decembrie 347. Moaştele sale, pînă azi făcătoare de minuni, se află în insula Corfu.

DANIEL

Cuviosul Daniil Sihastrul (duhovnicul lui Ştefan cel Mare) este pomenit pe 18 decembrie. Daniel este numele unui important profet biblic, însemnînd în evreieşte „Dumnezeu m-a judecat/s-a îndurat” (daniyyel). În româna veche a circulat mai ales sub forma Daniil (păstrată încă în limbajul bisericesc). Deşi nu toţi sînt de aceeaşi părere, Dan (cu diminutivul frecvent Dănuţ, cu femininul mai nou Dana şi cu numeroase alte derivate) s-ar putea să fie o prescurtare de la Daniel (în evreieşte: dan, „jude”). Alte forme româ­neşti (ieşite din uz ca nume de botez): Danil, Dănilă (de unde Nilă), Dănăilă etc. Diminutive rare: Dani, Danieluţ.

Cuviosul Daniil Sihastrul, numit şi Daniil cel Nou de la Voroneţ, a fost unul dintre cei mai mari pustnici trăitori pe pămîntul Moldovei. Povestea sa o găsim la Neculce, în O samă de cuvinte. Din neam de ţărani de la Rădăuţi, el a îmbrăcat de tînăr haina monahală, ducînd o viaţă foarte aspră, în post şi rugăciune. Dornic de linişte (isihie) şi singurătate, Daniil s-a retras în locuri pustii, cum ar fi Stînca Şoimului de lîngă Voroneţ sau chilia pe care singur şi-a scobit-o în stîncă, nu departe de Putna, unde poate fi văzută pînă azi. Uns preot, a devenit duhovnic renumit şi sfetnic de taină al Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt (relaţie popularizată de Dimitrie Bolintineanu în ciclul său de Legende istorice). Se spune că la îndemnul Cuviosului Daniil Sihastrul s-au zidit Putna şi Voroneţul, precum şi multe alte locuri de închinare. Deşi evlavia populară l-a ţinut demult drept sfînt, canonizarea sa oficială s-a făcut abia de curînd (20 iulie 1992).

ANASTASIA

Pe 22 decembrie este pomenită Sf. Mare Muceniţă Anastasia, martirizată pentru Hristos la 25 decembrie 304. Numele creştine Anastasie şi Anastasia se trag din cuvîntul grecesc anastasis,-eos, care înseamnă „înviere”, „sculare (din morţi)” (ana, „sus” + stasio, „a sta”). Tipul de icoană care poartă acest nume înfăţişează Pogorîrea Domnului la Iad, asociată Învierii Sale din morţi. La noi, numele a circulat de timpuriu, sub forme felurite, astăzi tot mai rare: Anastase, Năstase, Nastasia, Năstăsia, Nastu (foarte frecvent la aromâni), Năstuţa, Tase, Tăsia etc. Multe s-au păstrat numai ca nume de familie: Anastasiu, Anastasescu, Năstac, Nasta, Naste ş. a.

Sf. Mare Muceniţă Anastasia, născută în cetatea Romei, din părinţi de neam ales, a fost crescută de mama ei, Fausta, în credinţa lui Hristos, iar mai tîrziu a primit învăţătură de la înţeleptul Hrisogon (ce a sfîrşit şi el ca mucenic, arătîndu-i-se de mai multe ori după moarte). Desăvîrşită în învăţătură, ca şi în sfinţenia vieţii, ea a înfruntat cu multă îndrăzneală puterea păgînă a împăratului Diocleţian, luînd partea celor prigoniţi pentru credinţă şi învrednicindu-se de săvîrşirea de minuni (mai ales de minunate vindecări). A fost întinsă între patru stîlpi, tăiată cu sabia şi trecută prin foc, iar mai tîrziu sfintele ei moaşte (salvate mai întîi, conform tradiţiei, de binecredincioasa Apollinaria, care le-a îngropat în grădina casei sale) au fost aduse la Constantinopol şi aşezate în biserica purtătoare a numelui muceniţei.

PETRU

“Sîmpetru” rămîne, mai ales în tradiţia folclorică, poate cel mai popular sfînt al lumii creştine. În calendarul bisericesc al lunii decembrie (ziua 22) figurează un sfînt român care poartă numele Apostolului: Petru Movilă. Numele de Petru se trage din petros, corespondentul grecesc al aramaicului kepha (“piatră”): “Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa [Chefa] (ce se tîlcuieşte: Petru)”, îi spune Iisus fratelui lui Andrei, Întîiul Chemat (Ioan 1, 42). Iar mai tîrziu: “Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea…” (Matei 16, 18). La noi formele cele mai răspîndite ale numelui au fost Petru, Pătru şi Petre, mai rar femininul Petra, desigur cu numeroase diminutive (Petruţ, Pătruţ, Petruş, Petrică, Petrişor, Petruţa, Pătruţa, Petrica etc.). Astăzi, din păcate, numele tinde să fie ales din ce în ce mai rar ca nume de botez.

Sf. Ierarh Petru Movilă (1596-1646), Mitropolitul Kievului, era os de domn din familia Movileştilor, dar îşi petrecuse copilăria şi tinereţea printre străini, în Polonia, unde învăţase carte şi deprinsese mînuirea armelor. Înclinat spre rugăciune şi meditaţie, s-a călugărit de timpuriu, intrînd în obştea renumitei Mănăstiri a Peşterilor – Lavra Pecerska – de la Kiev. A devenit mai întîi stareţ, apoi arhiepiscop şi în cele din urmă mitropolit al Kievului şi întregii Ucraine. Mare apărător al Ortodoxiei, a restaurat numeroase biserici, mănăstiri, spitale şi azile, a înfiinţat tiparniţe şi şcoli (printre care şi Academia ortodoxă de la Kiev, în 1633). De la el a rămas faimoasa Mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe (1642) – un catehism scris mai întîi în limba latină, apoi tradus în greacă şi aprobat de Patriarhia Ecumenică. A fost îngropat în biserica mare a Lavrei Pecerska.

EUGENIA

Sf. Cuv. Eugenia este cinstită de Biserica Răsăritului pe 24 decembrie, în vreme ce apusenii o pomenesc pe 7 februarie. Vechile nume greceşti Evghenios şi Evghenia (în neogreacă: evghenes, „nobil”; evgheneia, „nobleţe”), însemnînd „de bun neam” (ev, „bun” + ghenos, „născut”), s-au consolidat în onomastica europeană şi prin adjectivul latinesc eugeneus sau eugenius („de bun soi”). La noi s-au folosit relativ tîrziu (începînd de prin secolul XVII). Formele mai vechi sînt neogreceşti şi se recunosc din pronunţia cu v şi ghe (Evghenie, Evghenia, Ghenia, Ghenea, Ghinea etc.); formele mai noi sînt neolatineşti şi se recunosc din pronunţia cu u şi ge (Eugen, Eugeniu, Eugenia, Genu, Gena, Genia etc.). De aici şi diminutivele Jeni, Jenel, Jenica.

Odraslă de viţă nobilă din vechea cetate a Romei, trăitoare în secolul III, tînăra Eugenia şi-a părăsit în ascuns părinţii şi, îmbrăcată în straie bărbăteşti, s-a botezat şi a intrat într-o mănăstire, trecînd drept “fratele Eugeniu”. Acolo s-a nevoit îndelung şi a ajuns să strălucească în toate virtuţile, ba chiar să urce pe treapta stăreţiei. O femeie vicleană şi desfrînată, Melantia, încercînd să-l seducă pe “stareţul Eugeniu” şi nereuşind, a făcut plîngere mincinoasă că acesta ar fi vrut s-o necinstească. Prefect al locului (Alexandria) era tocmai tatăl Eugeniei, care a chemat părţile la judecată, iar acolo s-a dat pe faţă, spre uimirea tuturor, nu numai nevinovăţia stareţului, dar şi faptul că era… femeie. Peste casa Melantiei, chiar în vremea judecăţii, a căzut foc din cer şi a ars-o pînă la temelie. Prefectul, cutremurat, s-a creştinat şi a sfîrşit ca martir al lui Hristos, iar Cuv. Eugenia a primit ea însăşi cununa mucenicească, fiind înjunghiată în temniţă, chiar în ziua de prăznuire a Naşterii Domnului, sau, conform altei versiuni, tăindu-i-se capul (după ce, aruncată în apă cu o piatră de gît, supravieţuise în chip minunat, sub pază îngerească).

CRISTIAN/CRISTI(A)NA

Cristian şi Cristi(a)na stau în legătură directă cu numele lui Hristos (grafiat neortodox: Cristos, Christos) şi cu denumirea de creştin, fiind atribuite cu precădere celor născuţi de Crăciun (25 decembrie) sau în apropierea Crăciunului. Formele moderne par să aibă la bază mai ales numele latine Christianus şi Christiana (formele greceşti sînt Christianos şi Christina). Din aceeaşi familie onomastică fac parte la noi vechile Cîrstian, Cîrstiana, Cîrstea, Cristel, Cristea, Cristache, Hristea (la aromâni: Hristu), Hristache, Hristina, Hristiana etc. Diminutivele cele mai frecvente sînt Cristi şi Cristinel (uneori grafiate, după model apusean, Christi/Christinel), aplicabile ambelor sexe. În vechime erau mai numeroase decît astăzi compuse precum Cristofor, Hristofor, Cristodor, Hristodor, de provenienţă grecească.

În popor, Naşterea Domnului e numită Crăciun (după Al. Rosetti, de la lat. creationem, “creaţie”; după alţii, de la un cuvînt tracic ce ar fi desemnat un trunchi de copac destinat arderii). Naşterea Domnului este, alături de Sf. Paşti, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. După cum fusese binevestită de Dumnezeu prin Sf. Arhanghel Gavriil, Sf. Fecioară Maria, cea “umbrită de Duhul Sfînt”, naşte în ieslea din Betleem pe Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii. Steaua vesteşte din ceruri naşterea Lui, îngerii şi păstorii se bucură laolaltă, iar cei trei regi înţelepţi de la Răsărit (magii) vin să-L mărturisească şi să I se închine, aducîndu-I în dar aur, smirnă şi tămîie (după Sf. Părinţii, aurul închipuie demnitatea împărătească, tămîia pe cea preoţească, iar smirna – patimile prin care va trece). Naşterea Domnului este prin excelenţă sărbătoarea bucuriei, cînd fiecare om parcă redevine copil şi îşi deschide sufletul către cele sfinte, cu credinţă, nădejde şi iubire. Axionul Naşterii sună ca o cîntare a cîntărilor ce leagă cerurile de pămînt: “Măreşte, suflete al meu, pe cea mai cinstită şi mai preamărită decît oştile cele de sus! Taină străină văd şi preamărită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudîndu-L, Îl mărim!”.

Moş Crăciunul cu plete dalbe, astăzi îmbrăcat în costum roşu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenţii, deplasîndu-se în sanie trasă de reni, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă, ca şi pomul (bradul) de Crăciun, un împrumut tîrziu din lumea apuseană. Comuniştii l-au rebotezat “Moş Gerilă” (uzînd abil tot de un nume de personaj fantastic, din basmele populare), pentru a estompa pe cît cu putinţă implicaţiile religioase. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care a născut Fecioara. După o altă variantă a legendei, el a fost, dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mîinile de la coate, dar acestea s-au refăcut în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor. În faţa unei asemenea minuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creştinează, deve­nind chiar fruntaş între sfinţi. S-a spus şi că personajul popular ar putea fi perpetuarea încreştinată unei vechi zeităţi păgîne a locului. Se ştie, de pildă, că sărbătoarea Naşterii Domnului s-a suprapus pe vechea sărbătoare a naşterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti). În vechime, creştinii sărbătoreau tot acum şi Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”.

NICODIM

Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana este prăznuit pe 26 decembrie (ziua trecerii sale la Domnul, în anul 1406). Întîlnit mai rar ca prenume mirenesc şi mai des ca nume călugăresc, Nicodim este forma românească a grecescului Nikodemos (compus din nike, „victorie”, şi demos, „popor”), echivalent perfect al lui Nikolaos (vezi mai sus). În româneşte, numele a cunoscut destule variaţii de-a lungul timpului (Nicodem, Nicodin, Micodim, Micodin ş. a.). Astăzi, în registrul laic, este întîlnit, cu derivaţiile lui, mai ales ca nume de familie: Nicodim, Nicodimescu, Nicodin, Nicodinescu, Nicodimovici etc. Unii pun în legătură cu Nicodim şi pe Dim, Dima, care însă mai degrabă se raportează la Dimitrie.

Cuviosul Nicodim, întemeietorul Mănăstirii Tismana, a trăit în secolul al XIV-lea şi s-a născut în Serbia (Prilep), din creştini aromâni. De tînăr, s-a lepădat de lume şi a vieţuit ani îndelungaţi în Sf. Munte Athos. Smerenia, evlavia, dar şi ştiinta sa de carte l-au făcut să se nu­mere printre marii arhierei ai acelor vremi, mijlocind chiar împăcarea între Constantinopol şi Biserica Ortodoxă din Serbia. Preoţii şi credincioşii au vrut să-l înalţe chiar la rangul de Patriarh al Serbiei, dar sfîntul, smerit, s-ar fi considerat nevrednic de o asemenea cinste. A preferat să treacă în Ţara Românească, unde a ctitorit Mănăstirea Vodiţa, apoi marea Mănăstire Tismana, care dăinuieşte pînă astăzi. Adept al isihasmului – rugăciunea inimii – predicat de Sf. Grigorie Palama, Cuv. Nicodim a introdus în ctitoriile sale din Ţara Românească regulile severe ale monahismului athonit. Moaştele sale binemirositoare au săvîrşit de-a lungul vremii nenumărate minuni.

ŞTEFAN

Sf. Apostol şi Arhidiacon Ştefan, cel dintîi mucenic al creştinătăţii (lapidat, adică ucis cu pietre – cf. Fapte Apostolilor, cap. 7), e prăznuit pe 27 decembrie. Numele Stephanos e de origine grecească şi înseamnă „coroană”, „ghirlandă”, „cunună” (cu care erau încununaţi cei biruitori în lupte sau întreceri). La noi, formele curente sînt Ştefan şi Ştefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fănel, Fănică, Făniţă, Fana, Fănica, iar uneori – sub influenţă străină – Fanny. Destul de des se folosesc şi diminutivele Ştefănel sau Ştefăniţă, mai rar Ştef(i). Mai recent a apărut şi forma feminină Ştefanela (ce pare să fi prins ceva mai bine decît vechea Ştefanida [Stefanida] – numele unei muceniţe din Italia, trecute în calendar pe data de 11 noiembrie).

Sf. Arhidiacon Ştefan era de neam evreiesc şi a trăit în Ierusalim. Sf. Apostoli au ales şapte bărbaţi tari în credinţă pentru a fi diaconi – slujitori la adunările primilor creştini, îngrijitori ai Bisericii primare. Ştefan era cel mai de seamă dintre aceştia. Prigonit de evrei şi acuzat că huleşte şi strică Legea, el a arătat, cu dovezi din Scripturi, că Legea se împlineşte prin Hristos, Mesia cel anunţat de profeţi. Scos afară din cetate, Sf. Arhidiacon Ştefan a fost lapidat în anul 33, deschizînd lungul şir al mucenicilor (martirilor) creştini. În Faptele Apostolilor s-au consemnat cuvîntarea şi martirajul său (cap. 7). În pragul lapidării, el a avut vedenia cerurilor deschise şi a Fiului Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar cînd pietrele îl covîrşeau, el a strigat cu glas mare: “Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!”, pentru ca apoi, căzut în genunchi, să-şi dea sufletul zicînd, după pilda Marelui Răstignit: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

sursa: Razvan Codrescu