Tamaduirea mandriei

Tamaduirea mandriei, ca si cea a slavei desarte, incepe printr-o cunoastere amanuntita mai dinainte a acestei patimi, cu toate ca mandria nu este nici atat de subtire, nici atat de felurita si nici asa de inselatoare ca slava desarta. De aceea, Sfantul Ioan Casian care socoteste recunoasterea si prezentarea bolii ca un element fundamental in tamaduirea ei, in ceea ce priveste mandria subliniaza ca este deosebit de important sa-i fie cunoscute cauzele:

„Vom putea fi preveniti insa cum sa ne punem la adapost de veninul foarte primejdios al acestei boli daca vom cerceta cauzele si originea caderii insesi. Negresit, niciodata nu vor putea fi tratate bolile, gasindu-se leacuri pentru suferinte, mai inainte de a afla printr-o atenta cercetare originile si cauzele acestora”.

Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata. Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul spune ca este „mica nadejde de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta” fara sa stie ca o au.

Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: „Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte cu fin si prevazator discernamant”. Pana la o anumita treapta a bolii, tamaduirea ei se poate face prin straduinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai multe directii.

Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre; daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: „Cum se vindeca (cel mandru)?”, Sfantul Vasile cel Mare raspunde: „Se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: „Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria.” Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: „Oricine se inalta pe sine se va smeri” (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).

Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi. De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: „Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecare meserie daca nu inceteaza cu totul nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza”.

Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu, nu este decat „tarana si cenusa, umbra si fum”.

Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: urarea voii proprii, neincrederea in propria intelepciune, lepadarea indreptatirii de sine si, dimpotriva, invinovatirea de sine, lepadarea impotrivirii in cuvant, ferire; de a invata si de a porunci altora, care, toate, se implinesc prin ascultarea de patitele duhovnicesc, prin care, cum arata Avva Dorotei, poate omul „a se regasi pe sine si a reveni la ceea ce e dupa fire”.

Pentru a se feri de prima forma de mandrie, care sta in a te socoti mai presus de ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii, si a-i dispretui, omul trebuie sa se straduiasca sa vada numai ceea ce este bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la defectele si greselile lui. Acesta este intelesul cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul: „dragostea imprastie… inchipuirea de sine”. Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat toti, cum invata Avva Dorotei: „A se socoti mai prejos de toti se opune mandriei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti”.

Aducerea-aminte de pacatele sale indeparteaza inaltarea de sine, prin ea ajungand omul sa-si vada propria ticalosie si saracia duhovniceasca. Inaltarea de sine se regaseste intr-o masura si mai mica daca amintirea greselilor este insotita de zdrobirea inimii si defaimarea de sine.

Primirea si chiar cautarea necinstirilor inlesnesc, de asemenea, vindecarea de aceasta patima. Avva Dorotei scrie: „Crede ca necinstirile si defaimarile sunt leacuri tamaduitoare ale mandriei sufletului tau si roaga-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niste doctori adevarati ai tai”.

Tot asa, a trai nestiut de oameni si in intristare ajuta la tamaduirea de mandria „cea vazuta”, dupa cum arata Sfantul Ioan Scararul.

Patima aceasta mai este biruita si printr-o „vietuire ingreuiata si supusa necinstirilor”. Caci, asa cum am vazut in capitolul dedicat nevointei trupesti, sufletul sufera si el intr-o anumita masura cele pe care le are de indurat trupul, si felul de a vietui al omului ii afecteaza starea launtrica. De aceea, necazurile si suferintele trupesti, ca si incercarile pe care omul le sufera cu trupul il curatesc de aceasta patima, pentru ca prin ele omul ajunge sa-si cunoasca neputinta si slabiciunea, si-i piere amagitoarea multumire de sine adusa de mandrie.

Atunci cand mandria il face pe om sa se trufeasca cu insusirile sale naturale, lecuirea sta in recunoasterea ca tot binele vine de la Dumnezeu si orice e bun in om isi are izvorul in Ziditorul firii noastre. Se cuvine atunci sa cugetam la cuvintele Apostolului: „Caci cine te deosebeste pe tine ? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit ? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit ?” (I Cor. 4, 7). La fel, Evagrie ii spune celui mandru: „Tu esti faptura lui Dumnezeu, nu te lepada de Cel ce te-a creat”. Iar Sfantul loan Scararul zice: „E nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca cineva, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu… Cele de dupa nastere, ca si nasterea insasi, Dumnezeu ti le-a dat”. Si tot el spune, in alta parte: „cand gandul nu se mai faleste cu darurile firesti, e semn ca a inceput sa se insanatoseze”. Mandria insa sta indeosebi, pentru omul duhovnicesc, in laudarea cu virtutile sale. Pentru aceasta, leacul este aducerea-aminte de greselile si caderile din trecut, despre care am vorbit deja. Si daca intr-adevar este virtuos, va vedea usor cat de mica si neinsemnata este nevointa sa fata de desavarsirea sfintilor, mai stingand astfel din patima sa. De mare folos este si citirea deasa, cu luare-aminte a Vietilor Parintilor celor imbunatatiti.

Leacul esential sta insa in a intelege omul ca „toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor” (Iac. I, 17) si a pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care s-a invrednicit sa-l faca, virtutile sale si toata fapta buna si orice gand curat aduse de ele. Si din nou este de folos sa cugetam la cuvintele Apostolului pe care le-am amintit mai sus, dupa cum invata Sfantul Ioan Scararul, care intr-un fel le parafrazeaza: „Ce ai ce nu ai luat in dar, sau de la Dumnezeu, sau din impreuna-lucrarea si rugaciunea altora ?” Tot asa spune si Evagrie: „Nu ai nimic care sa nu fi primit de la Dumnezeu (…). Cunoaste ca de la El ai primit, si nu te inalta cu inima (…). Dumnezeu este ajutorul tau, nu te lepada de binefacatorul tau”. Iar Sfantul loan Casian invata: „Vom putea scapa de latul celui mai ticalos duh daca la fiecare virtute in care simtim ca am sporit vom spune acest cuvant al Apostolului: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este in mine” (I Cor. 15, 10) si: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Cor. 15, 10)”. Insesi puterile sufletesti si trupesti prin care implinim nevointa noastra si lucrarea virtutilor, tot ale lui Dumnezeu sunt. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune cu ironie: „Numai virtutile ce le-ai infaptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta, caci trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu”. Forta care misca aceste puteri, principiul insusi al tuturor faptelor noastre bune este de la Dumnezeu, dupa cum invata Apostolul: „Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi ca sa voiti si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa” (Filip. 2, 13).

Tot asa, leac bun este sa cunoasca omul ca numai prin harul lui Dumnezeu poate spori duhovniceste; sa priceapa ca fara ajutorul Lui nu poate face nimic care sa se cheme bun si nu poate starui in virtute; sa inteleaga ca de-savarsirea nu poate fi atinsa cu nici un pret fara nevointele si straduintele sale, dar ca numai ele nu sunt de ajuns, ca toate ne sunt daruite de Dumnezeu, iar fara harul lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca „nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu Care miluieste” (Rom. 9, 16), si ca „De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste” (Ps. 126, 1). Sfantul Ioan Casian invata ca „in tot ce savarsim, asa cum spune Autorul mantuirii noastre, se cuvine nu numai sa simtim, dar chiar sa marturisim: „Eu nu pot sa fac, zice, de la Mine nimic” (In 5, 30), ci „Tatal, Care ramane in Mine, face lucrurile Lui” (In 14, 10)”. Si tot asa, leac bun este sa intelegem ca fara ajutorul lui Dumnezeu, care sa ne scape de lucrarea celui rau, ne-am ineca in marea patimilor si am cadea sub loviturile cu care in tot ceasul ne lovesc dusmanii mantuirii noastre. Sfantul Ioan Casian invata astfel: „Dandu-ne seama in orice lucrare si de slabiciunea noastra, si de ajutorul Lui, sa invatam sa strigam zilnic impreuna cu sfintii: „impingandu-ma m-au impins sa cad, dar Domnul m-a sprijinit. Taria mea si lauda mea este Domnul si mi-a fost mie spre izbavire” (Ps. 117, 13-14)”.

Indeosebi rugaciunea neincetata este de cel mai mare folos pentru tamaduirea mandriei. Caci, atunci cand se roaga, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-l scape si sa-l pazeasca de tot raul si sa-l ajute sa implineasca binele; si asa cunoaste ca nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeste cele cerute in rugaciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugaciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii; daca se face cu o inima zdrobita si intristata, iar nu in chip fariseic, indata cunoaste omul ca nu el, ci Dumnezeu este inceputul si sfarsitul a tot binele din el, si se socoteste doar un nevrednic iconom al lor. Acest lucru il arata Avva Dorotei, spunand: „Rugaciunea neincetata e vadit ca se impotriveste celei de a doua mandrii. (…) Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui”. Fireste ca omul poate cere prin rugaciune ajutorul lui Dumnezeu special pentru a scapa de mandrie, care mai mult decat oricare alta patima nu se lasa biruita de stradania omeneasca, dupa cum arata in repetate randuri Sfantul Ioan Scararul: „Mandria nevazuta o tamaduieste Cel dinainte de veacuri nevazut”; „pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleni, ingerii; iar pe cei mandri, singur Dumnezeu”.

Cele mai multe dintre mijloacele de lecuire a mandriei aratate mai sus sunt in acelasi timp, asa cum vom vedea in continuare, chipuri in care se poate castiga smerenia. Caci smerenia este mare leac al mandriei, caci ea este virtutea care i se impotriveste si care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca „smerita cugetare va mistui ingamfarea; simplitatea va tamadui boala mandriei”. Sfantul Varsanufie scrie: „Marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele (…). Inainte de toate, ne-a dat smerenia, care alunga din noi toata mandria”. In acelasi sens, Sfantul Ioan Casian spune: „Dumnezeu, Ziditorul a toata faptura si medicul ei, stiind ca semetia este cauza si radacina bolilor, s-a ingrijit sa vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel incat pe cei cazuti pentru trufie sa-i ridice prin umilinta”; iar in alta parte zice: „Daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la slava desarta, trufie, mandrie, infumurare (…). De aceea… trebuie sa ingrijiti prin dreapta judecata a discernamantului si prin virtutea umilintei acel madular infectat, ca sa zic asa, al sufletului (…) Avva Dorotei foloseste aceiasi termeni, spunand: Stapanul nostru, Hristos, „ne arata pricina de unde vine cineva la dispretuirea si neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Si astfel ne daruieste si leacul acesteia, ca sa putem sa ascultam si sa ne mantuim. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispretuirii ? Auziti ce zice Domnul nostru: „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Mt. 11, 28). Iata cum ne-a invatat aici pe scurt, printr-un singur cuvant, radacina si pricina tuturor relelor si leacul ei in vederea tuturor bunatatilor: ne-a aratat ca mandria e cea care ne-a doborat si ca este cu neputinta sa fim miluiti altfel decat prin ceea ce este contrar ei: prin smerita cugetare”.

Jean Claud Larchet

sursa: crestinortodox.ro