Postul, intoarcere in rai

Prima porunca data lui Adam in rai a fost aceea de „a pazi postul”, adica de a-si stapani pofta nemancand din pomul cunostintei binelui si raului. La sugestia sarpelui si la indemnul Evei, el a incalcat singura limita care i-a fost impusa de Dumnezeu devenind victima lacomiei. A fost atunci izgonit din rai de amaraciunea aceluiasi fruct care nu-i era necesar si de care abuzase: „Lapadat a fost Adam din raiul desfatarii prin mancarea cea ama­ra, nepazind prin neinfranare porunca Stapanului si a fost osandit sa lucreze pamantul din care a fost luat si cu multe sudori sa-si manance painea sa”.

Daca Adam ar fi postit si Eva ar fi rezistat lacomiei, ei n-ar fi fost iz­goniti din rai si moartea n-ar fi intrat in lume. Acum insa, asezat la poarta raiului, el se caieste, dar prea tarziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului sa o primim cu bucurie, ca de l-ar fi pazit stra­mosul, n-ar fi suferit caderea din Eden. Ca frumos era la vedere, dar nu la mancare, rodul care m-a omorat. Sa nu ne lasam furati de cele vazute, nici sa se indulceasca gatlejul nostru cu bucate scum­pe, care dupa mancarea lor sunt fara de cinste. Sa fugim de nein­franare si sa nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Pentru ca lacomia ne-a facut sa iesim din rai, antidotul ei, postul, ne va face ca revenim in el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare, si a fost lepadat de la desfatare, amagit fiind de vorbele femeii, si gol a sezut in preajma locului, tanguindu-se si zicand: Vai mie! Deci sa ne sarguim toti sa primim vremea postului ascultand de predaniile Evangheliei; ca printr-insele sa ne fa­cem placuti lui Hristos si sa dobandim iarasi salasluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a mortii” care a fost consecinta pacatului. Omul care posteste scapa, desigur intr-un mod inca relativ, legilor lumii cazute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei si placerii, al foamei si saturarii, indreptandu-si dorinta spre contemplarea realitatilor ceresti. Asa cum fecioria e o imagine a vietii ingeresti si o restaurare a nevino­vatiei si nepatimirii lui Adam, tot asa postul il face pe om asemenea fapturilor trupesti, e icoana modului vietii paradiziace si anticiparea vietii vesnice in care alesii vor fi adevarati „ingeri” in trup, puterea dorintei lor fiind in intregime convertita dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de aceasta atmosfera eshatologica. El ramane, desigur, un mijloc pentru a dobandi virtutea, dar instrumentul e deja el insusi indumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul sau. De exemplu, regulile care interzic mancarea de carne in timpul postului vizeaza, desigur, slabirea trupului, dar, pazindu-le, credinciosul adopta si un nou mod de existenta: el restaureaza in sine insusi, aici si acum, starea lui Adam care, inainte de cadere, era vegetarian si anticipeaza modul vietii viitoare unde, potrivit Sfantului Teodor Studitul, alesii nu vor mai fi aserviti nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o sila facuta firii”, dar o violenta necesara pentru ca ra­tiunea sa-si regaseasca hegemonia naturala asupra pantecelui si partii irationale a sufletului. In timp ce hrana naste patimile, postul e „maica virtutilor” si a tuturor lucrurilor bune. El este „calea imparateasca a curatirii”, pazitorul curatiei si „maica nepatimirii”. E asemenea unei sabii ce reteaza de la inima tot raul, domoleste patimile ca pe leii pe care i-a imblanzit prorocul Daniel datorita infranarii sale; alungand demonii, el ne face sa scapam de focul iadului, ne asigura ocrotirea in­gerilor si ne face viu sufletul omorat de patimi.

„Postul, maica curatiei, osandirea pacatului, osandirea pocaintei, vietuirea ingerilor si mantuirea oamenilor… „.

Postul supune trupul lucrarii proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai da porunci reginei, ci se intoarce in sfarsit la locul ei”. Aceasta restabilire a armoniei in compusul uman are repercusiuni cosmice si chiar sociale pe care Parintii au stiut sa le dezvolte. Postul, ne asigura ei, da familiei echilibrul ei: prin el tinerii si batranii raman la lo­cul lor si-si cultiva fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se mentine in buna ordine, iar cetatea in liniste. Datorita relatiei de simpatie a trupu­lui uman – veritabil microcosmos – cu ansamblul lumii sensibile al carei centru e omul, se intelege ca si cosmosul profita de curatirea omu­lui si ca vazduhul insusi devine oarecum mai pur in timpul Postului Mare.

Post si pocainta

Desigur, postul ramane auxiliarul privilegiat si chiar indispensabil al pocaintei. Fara post, adica fara participarea trupului la efortul convertirii si intoarcerii launtrice, metanoia ar ramane zadarnica. „Postul – spune Sfantul Vasile cel Mare – e ince­putul pocaintei”.

Post si sinergie

Mai limpede inca decat celelalte virtuti studiate pana aici, postul se inscrie intr-o miscare de sinergie: mortificarea si supunerea trupului nu depinde decat de noi, dar aceasta daruire voluntara ne asigura o com­pensatie spirituala de altfel incomparabil superioara efortului ascetic pe care-l oferim.

„Daca am pacatuit, vom posti pentru ca am pacatuit. Daca n-am pacatuit, vom posti ca sa nu pacatuim. Sa dam ceea ce avem: postul, si vom primi ceea ce nu avem: nepatimirea”.

Asceza ortodoxa nu cunoaste mortificarea pentru ea insasi. Fiindca postul deschide direct spre contemplatie, aceasta trebuie sa fie singurul sau scop.

Post si contemplatie

Un principiu general al spiritualitatii ortodoxe atat in ce priveste fe­cioria, cat si in ce priveste postul, e acela ca unei restrictii a trupului tre­buie sa-i corespunda neaparat o contemplatie proportionala. Daca postul e unit cu o credinta dreapta si pazit cum se cuvine unui crestin (nu cum il practica fariseii), el va duce cu siguranta mintea pe culmile contempla­tiei. Asa cum scrie Sfantul Ioan Scararul, „postul e curatia rugaciunii, luminarea sufletului, paza mintii, inmuierea invartosarii, usa strapunge­rii, (…) inceputul isihiei, (…) calauza spre nepatimire, iertarea pacatelor, usa si desfatarea raiului”.

Trupul usurat al postitorului il face sa mearga cu pas sprinten spre cer si chiar sa zboare spre indumnezeire pe „aripile virtutilor dumne­zeiesti”.

„Vino, suflete, usurat prin virtutile postirii si te inalta prin aripi din rautatea cea ravnitoare spre cele de jos; si desfateaza-te in contem­platiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfatarea virtutilor, facandu-te si tu prin credinta cu chip dumnezeiesc”.

Postul, ospat mistic

In mod sugestiv, autorii nostri compara adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, in care sufletul se ospateaza cu hrana duhovniceasca. Gazda care cheama pe toti credinciosii la acest ospat si ii hraneste din belsug cu contemplatii e Duhul Sfant. Strapungerea inimii e bautura ce se revarsa in valuri printre lacrimi in cupele invitatilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de strapungere umpland acum harul postului in chip lamurit, cheama pe toti credinciosii strigand cu veselie: Veniti de va desfatati, lepadand betia patimi­lor, ca sa va invredniciti de mangaierea ce va sa vina!”.

Aceasta hrana duhovniceasca din care ne saturam paradoxal cu atat mai mult cu cat lipsim trupul de hrana materiala e identica cu cea de care se bucura Adam in rai:

„Daruieste-mi si mie, Cuvinte, desfatarea postirii, precum lui Adam raiul odinioara, si a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, si a ma feri pururea de rodul pacatului, pe care l-ai oprit, ca sa ajung si eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtatoare deviata”.

Postul, ca si celelalte virtuti, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal si chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospat nu are doar un scop retoric, ci exprima in fond paradoxul-cheie al spiritualitatii crestine care ii cere credinciosului sa dezvolte prin vointa harul pe care-l poarta deja intreg in el insusi de la luminarea baptismala. Diferitele etape ale acestui progres manifesta fiecare scopul ultim: invierea, privita insa din punctul de vedere care le este propriu. Postul reveleaza si el tensiunea fundamen­tala a eshatologiei crestine intre „deja” (mantuirea realizata si prezenta) si „nu inca” (asteptarea desavarsirii sale in indumnezeirea personala si/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Aceasta stiinta a postului nu este recenta, credinciosii fiind initiati in el inca de povatuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltatde imnografi e cel al lui Moise care s-a departat de popor si a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai si Legea lui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie sa se retraga in sine in­susi si sa posteasca timp de patruzeci de zile pentru a se invrednici sa „vada pe Dumnezeu”, sa contemple divinitatea lui Hristos in momentul teofaniei patimii-inviere pentru a primi si el, duhovniceste, legea Iubi­rii gravata pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne si noi de muntele rugaciunilor sa vedem cu inima curata pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le ina­untru ca Moise stralucind pe fata noastra de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcusuri in inima sa” si urca „muntele faptelor bune”, pentru a intra in „intunericul contemplatiei” si a auzi aici cuvinte de pace si lumina, fiind indumnezeit de frumusetea lui Hristos. Postul se aseamana muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a ramas timp de patruzeci de zile si de unde s-a coborat indumnezeit si iradiind slava dumnezeiasca. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementaritatii dintre o miscare ascendenta (omul) si o miscare descendenta (Dumnezeu).

Agent al contemplatiei, postul a fost initiator si al altor teofanii si mi­nuni ale Vechiului Legamant. Gratie postului, acelasi Moise a facut ca poporul lui Israel sa treaca Marea Rosie si s-a invrednicit de teofania Rugului aprins. Gratie stapanirii patimilor lor si postului, Enoh a fost „mutat” la cer si n-a cunoscut moartea, Iacob a mostenit dreptul de intai-nascut, Iosif a scapat de desfranare, Iosua a putut intra in pa­mantul fagaduintei si sfinti poporul, Ana cea stearpa a dat nastere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrajmasilor sai cu numai trei sute de oameni, iar David a dobandit imparatia.

Cei ce imita exemplul prorocului Ilie se vor invrednici ca si el de ve­derea lui Dumnezeu intr-o adiere de vant subtire dupa o cale de patruzeci de zile in pustie. Prin post acesta a inviat pe fiul vaduvei, a poruncit stihiilor naturii si a facut sa cada ploaie din cer; tot asa credinciosii vor dobandi puterea asupra cosmosului lor interior facand sa coboare asupra lui prin post ploaia duhovniceasca:

„Postind, Ilie a deschis cerul si a adapat de ploaie pamantul inse­tat. Sa postim si noi varsand rauri de lacrimi duhovnicesti ca sa castigam milostivire”.

Asa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot asa postul ii face pe credinciosi sa urce pe „carul virtutilor” si il transporta in contem­platie.

Legea postului

In timpul postului Sau in pustie, Hristos n-a mancat, nici n-a baut timp de patruzeci de zile, isprava supraomeneasca care arata astfel intima intrepatrundere intre umanitatea si divinitatea Sa. In actele sale de pogoramant aceasta din urma se retrage dar nu poate disparea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vietii lui Hristos. Desi trebuie sa ne straduim sa imitam acest model divin, cu exceptia catorva eroi ai as­cezei, omului obisnuit nu-i este cu putinta sa tina un asemenea post. Obiectul regulilor postului si al typikon-ului este, asadar, acela de a per­mite credinciosilor sa participe la „postul lui Hristos” adaptandu-l prin „iconomie” la slabiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degraba de a asigura in chip treptat si „stiintific” biruinta ratiunii asupra tiraniei pantecelui. Astfel, pentru Sfantul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Parinti sunt socotite ca o durere usoa­ra care ne aduce aminte de Dumnezeu, de pacatele noastre si de moarte, si ne introduce in „deprinderea binelui”, ca sa ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic si postul ascetic

Pentru a intelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie sa distin­gem cu claritate, pe urmele parintelui Alexander Schmemann, doua fe­luri de posturi: „Postul euharistic” si „postul ascetic”. Impartasania a avut intotdeauna in Biserica Ortodoxa sensul unei sarbatori eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipeaza „Pastele vesniciei”. Astfel, ca­noanele si regulile bisericesti prescriu inainte de impartasanie o perioada de post total obligatorie pentru toti. Actualmente, credinciosii ca si clericii nu trebuie nici sa manance, nici sa bea cel putin incepand de la miezul noptii zilei impartasaniei: postul e atunci rupt doar de ospatul euharistic si venirea „in taina” a imparatiei. „Postul si Euharistia formea­za asa-zicand doi poli complementari si necesari ai vietii Bisericii, mani­festand antinomia fundamentala a naturii sale: asteptarea si posesiunea, plinatatea si cresterea, eshatologia si istoria”, afirma parintele Alexander Sehmemann.

Postul propriu-zis tine mai degraba de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natura diferita si implica reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decat o pregatire nemijlocita in vederea unirii nuptiale, el corespunde violentei facuta naturii pentru a asigura primatul ratiunii asupra partii irationale a compusului uman. Postul ascetic e arma de lupta impotriva lui Satan si impotriva „lumii”. Scopul sau e de a slabi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta.e nevoie de timp si de discernamant. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, si, desi canoanele indica reguli precise, ele pot fi adaptate dupa posibilitatile si treapta fiecaruia. Austeritatea lor nu implica neaparat calitatea spirituala a ascetului: unii se saturau cu pu­tin, altii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrana. Principiul dis­cernamantului recomandat in aceasta privinta de Parinti ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesitatile firii ceva mai putin decat e nevoie, ramanand intotdeauna putin flamanzi si insetati.

„Cat priveste masura infranarii, Parintii spun ca atat pentru hrana, cat si pentru bautura, trebuie sa mai ramana putin, ca pantecele sa nu se umple nici de hrana, nici de bautura… „

Peste aceasta norma pur personala impusa de discernamant, evolutiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentand mai degraba un cadru gene­ral al vietii ascetice de la care pornind fiecare isi va putea situa propriul sau ritm de inaintare duhovniceasca, fara ca acestuia sa i se poata fixa limite stricte atat inferioare, cat si superioare.

In timp ce postul euharistic e postul Bisericii intregi in asteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „crestinului in Biserica”. Cele doua posturi nu se contrazic, ci, dimpotriva, trebuie sa se completeze si sa coexiste in chip necesar in viata fiecaruia. Pe de alta parte, in practica aceasta distin­ctie nu e atat de stricta. Fiindca putem privi perioada postului drept o sinteza a acestor doua tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura si dinamismul timpului liturgic.

Ca si pentru restul patimilor si dupa chipul insusi al biruintei lui Hristos asupra mortii prin moarte, postul urmareste sa tamaduiasca pati­ma lacomiei pantecelui pe aceeasi cale prin care a intrat raul, principiul virtutii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfranarii castitatea, maniei blandetea, mandriei smerenia etc. Trebuie insa deosebite doua feluri de lacomii: „lacomia pantece­lui” care, dupa avva Dorotei, este „nebunia umplerii pan­tecelui” celui ce nu se preocupa de delicatetea mancarurilor si, respectiv, „nebunia gatlejului” a celui care, fara a manca neaparat mult, doreste mancaruri rafinate si placerile gustului: „Cand un asemenea gurmand mananca ceva ce-i place, e pana intr-atat de stapanit de placerea sa, incat o tine mult timp in gura, o plimba incoace si incolo si n-o in­ghite decat cu greu din pricina placerii pe care o incearca”.

Ieromonahul Makarios Simonopetritul

sursa: crestinortodox.ro