Duminica Ortodoxiei

Duminica Ortodoxiei este prima duminica din Postul Sfintelor Pasti. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane trimite in fiecare an, in aceasta duminica, o scrisoare pastorala care este citita in toate bisericile din parohii si manastiri. In pastorala se vorbeste despre importanta cinstirii sfintelor icoane ca expresie a credintei ortodoxe si face un apel catre toti credinciosii, sa contribuie fiecare la lucrarea misionara a Bisericii, mai ales in parohiile sarace din tara si strainatate.

Duminica in care s-a savarsit actul solemn de cinstire a Sfintelor icoane, prima din postul Pastilor, s-a numit Duminica Ortodoxiei.

Ieromonahul Makarios Simonopetritul sustine ca „Praznicul Ortodoxei s-a suprapus peste vechea comemorare a profetilor Moise, Aaron si Samuel, pe care Typikon-ul Marii Biserici o indica drept singura praznuire a primei duminici din Postul Mare, atestata cel putin in epoca patriarhului Gherman al Constantinopolului (+ 740), fiindca sub numele sau gasim in unele manuscrise un canon imnografic in cinstea profetilor. Potrivit Kontakarion-ului de la Patmos 213 (secolul XI), Postul Mare era plin odinioara de comemorari biblice: in Saptamana a II-a era comemorat Noe, in Saptamana a IV-a jertfa lui Isaac si Isaac insusi in vinerea Saptamanii a V-a, astfel ca aceste praznuiri corespundeau lecturilor din cartea Facerii. Typikon-ul Marii Biserici nu face insa decat aceasta singura aluzie la Vechiul Testament in timpul Postului Mare, a carei origine, dupa Karabinov, ar fi mai putin lectura cartii Facerii, ci o amplificare a pericopei evanghelice citite la Liturghia acestei duminici (In 1, 44-52), unde se face limpede aluzie la profeti. Aceasta ar apartine unui vechi sistem de lecturi biblice, potrivit caruia Evanghelia dupa Ioan se citea in timpul Postului Mare, iar nu in timpul perioadei Penticostalului. Oricare ar fi motivele instituirii ei, aceasta sarbatoare a prorocilor se potrivea perfect cu prima saptamana din Postul Mare si cu atmosfera vechi-testamentara a sistemului lecturilor. In chip fericit ea n-a fost cu totul suprimata de sarbatoarea Ortodoxiei, ramanand in imnologie legata de aceasta intr-un mod armonios si pertinent din punct de vedere teologic, intrucat profetii figurau anticipat intruparea pe care o manifestau icoanele:

„Stralucit-a harul adevarului si cele ce de demult s-au preinchipuit umbros, acum s-au savarsit aratat. Caci iata Biserica, pe care o insemna mai inainte chipul cortului marturiei si care tine credinta dreapta [ortodoxa], se imbraca ca si cu o podoaba mai presus de lume cu icoana dupa trup al lui Hristos; ca tinand icoana Celui pe care-L cinstim, sa nu ratacim …”.

Duminica Ortodoxiei – Diferenta intre idol si icoana

Noi nu stim cum a fost Fiul lui Dumnezeu inainte de intrupare, nici cum sunt Tatal si Duhul Sfant. Nu stim cu alte cuvinte cum este Dumnezeirea in sine, dar stim ca Dumnezeirea Fiului dupa intrupare nu mai e o realitate despartita de trupul si de fata omeneasca. Daca nu stim cum este Dumnezeirea in sine, stim ca Dumnezeirea Fiului s-a aratat oamenilor si li se va arata in vecii vecilor prin infatisarea reala de om si numai prin ea.

Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face „chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant…” (Deut. V, 8-9), dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in mijlocul popoarelor pagane si idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur spirituala si imperceptibila prin simturi. Simboalele legii vechi – mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc. – constituiau semnele sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. Aceste simboale erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era o anticipare, o calauza, un pedagog catre Hristos.

Un teolog ortodox remarca ca „…nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in simbolurile sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi” pentru ca insasi distinctia pe care o face Vechiul Testament intre simbolurile naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, „era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist”. Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari iconografice pentru cauzele mentionate mai sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea candelelor si a tamaiei inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev. XXIV, 2-4). Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte, asa dupa cum pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si cultele neoprotestante.

In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila datorita faptului istoric al intruparii. „Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevazut – ne invata teologul icoanelor, Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Sau omenesc. Cand Cel nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea Celui care s-a facut vazut. Cand Cel fara greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii firii Lui, Cel care exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin aceasta apropiere de calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L in icoane si aseaza-L spre contemplare, pe Acel Care a primit sa fie vazut…”.

Deosebirea radicala si esentiala intre idol si icoana sta in faptul ca idolul e reprezentarea confectionata a fortelor imanente ale naturii. Idolul nu e un mijloc prin care inchinatorul transcende natura.

Parintele profesor Dumitru Staniloae afirma: „Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei transcendente a naturii. La baza icoanei sta credinta intr-un plan mai presus de natura si vointa de a trece peste natura, de a intra in legatura cu transcendenta divina. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoanei se refera totdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Inchinarea adusa icoanei „trece” la prototipul zugravit in ea. Aceasta nu e „trecere” de la idolul vazut la o forta vie a naturii tot vazuta, ci o trecere din planul vazut in cel nevazut, din planul naturii si al lumii create in cel mai presus de natura.”

Icoana ne cheama spre ceea ce este nevazut: slava din Imparatia lui Dumnezeu in care intra sfintii. Pe icoana omul este vazut in Imparatia lui Dumnezeu. Sfintii sunt deosebiti intre ei, dar au ceva comun: nimbul de lumina. Astfel, icoana nu este un simplu element estetic in biserica si nici numai didactic, ci ea este mai intai de toate o vedere duhovniceasca a comuniunii sau legaturii dintre lumea vazuta si cea nevazuta.

Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi cei aflati in lumea materiala. „Respingerea icoanei – declara un teolog ortodox – este proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant… Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in matca traditiei pornite de la Apostoli”.

Cat priveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca Parintii Bisericii nu l-au confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu il cinstim prin latrie sau adorare iar pe Sfinti, icoanele si moastele lor, ii cinstim prin simpla venerare, sau – dupa cum o numeste Sfantul Ioan Damaschinul – cinstirea relativa, pentru ca sta in relatie cu prototipul la care se refera. Intre icoana si prototip exista asemanare, dar nu identitate de natura. Calitatea asemanarii cu prototipul justifica deci si legitimeaza cultul icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina gradul sau esenta acestui cult.

TROPAR DUMINICA ORTODOXIEI

Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerând iertare de gresalele noastre, Hristoase Dumnezeule; ca de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa izbavesti din robia vrajmasului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu multumire strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea.

sursa: crestinortodox.ro