De ce calamitati?

A trecut mai bine de un an de cand acel teribil tsunami din Oceanul Indian a luat sute de mii de vieti si a lasat alte cateva milioane de oameni fara adapost. In saptamanile ce au urmat acelei infricosatoare intamplari, in California si in alte parti ale lumii au avut loc alunecari de teren, furtuni, inundatii si alte calamitati naturale. Mai aproape de noi, uraganul Katrina a luat pe sus si a inundat coasta golfului, lasand in urma-i sute de morti si sute de mii de oameni cu casele naruite. Ajutoarele materiale si eforturile eroice ale echipelor de salvare au ajutat mult, dar dimensiunea acestor catastrofe este, pentru cei mai multi dintre noi, mai presus de puterea noastra de intelegere.

Indeosebi dupa 11 septembrie, am devenit cel putin rezistenti la tragediile si crizele provocate de oameni. Vedem, la TV si in ziare, imagini ce arata cum sunt linsati in Irak atat oameni din trupele noastre cat si civili nevinovati. Abia daca mai aruncam o privire la fotografiile cu copii si batrani murind de foame in zonele africane de lupta, sau la actele de violenta armata ce iau viata adolescentilor din vecini. Am devenit atat de obisnuiti cu lipsa de umanitate a oamenilor, incat aceste evenimente ne intristeaza si ne pun unele probleme, insa foarte rar ne mai socheaza.

Totusi, este cu totul altceva atunci cand apar distrugeri si pierderi de neinchipuit in urma catastrofelor naturale. Dupa cutremurul care a avut loc in zilele ce au urmat Craciunului, presa a prezentat imagini devastatoare: cadavrele a mai mult de o mie de copilasi aliniate intr-o morga improvizata; un tata, cu o durere de nedescris intiparita pe fata, purtand trupul lipsit de viata al baietelului sau; o adolescenta ingenunchind singura in mijlocul unei strazi distruse, tremurand incontrolabil… Totusi, dintre toate aceste imagini, cea mai cumplita a fost aceea a unui pastor crestin care s-a uitat intristat la distrugerea si carnagiul din jurul sau, apoi l-a intrebat pe reporter aproape retoric: „In fata a toate acestea, cum putem explica oamenilor ca Dumnezeu ii iubeste, ca ii pasa de ei?”.

Este o intrebare pe care multi dintre noi ne-o punem, cand suntem victime sau simpli privitori. Este vechea problema a sustinerii bunatatii lui Dumnezeu in fata existentei raului.

Cum impacam imaginea unui Dumnezeu bun, indurator si atotputernic cu realitatea raului?

Predicatorii musulmani s-au grabit sa gaseasca cauza dezastrului in imoralitatea oamenilor: neimplinirea preceptelor Coranului, amestecarea cu cei necredinciosi, alcoolismul si relatiile sexuale premaritale. Pentru ei, tsunami, ca orice alta catastrofa naturala de altfel, reprezinta expresia maniei lui Dumnezeu dezlantuita asupra unei omeniri pacatoase. Si totusi, imaginea unui astfel de Dumnezeu este radical diferita de imaginea pe care ne-o da Iisus despre Tatal: un Dumnezeu cu putere nemasurata si drept, dar, in acelasi timp, un Dumnezeu al milei, al indurarii si al netarmuritei iubiri. Un Dumnezeu care, din principiu, nu recurge niciodata la vreun masacru nediscriminat, in special al celor nevinovati.

Daca este sa gasim – din perspectiva noastra smerita, mioapa – vreun sens pentru asemenea tragedii, acesta este cel oferit simplu si limpede de slujbele Bisericii. De la Nastere si Teofanie (Boboteaza) pana la Sfintele Pasti, tema generala celebrata si vestita de unu altora si lumii intregi este rezumata in numele dat lui Iisus la Nasterea Sa, Emmanuil, „Dumnezeu [este] cu noi”. Aceasta nu inseamna doar ca Dumnezeu este alaturi de noi, oferindu-ne speranta si sprijin in vremuri de restriste si pierderi. inseamna, mai presus de toate, ca Dumnezeu este partas la suferinta noastra. El este partas deplin, pana la sfarsit, la durerea si frica noastra. Spus ceva mai melodramatic dar si mai limpede, ar suna asa: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este prezent si sufera alaturi de fiecare copil inecat, alaturi de fiecare refugiat flamand, alaturi de fiecare familie ingropata sub noroi si alaturi de fiecare pescar care a pierit in furtuna.

Inca din Evul Mediu teologii au cugetat la taina omniprezentei si atotputerniciei lui Dumnezeu. in acest proces, adesea au pierdut din vedere un alt aspect al dumnezeirii, unul care pentru noi este cu mult mai important. Este acel aspect pe care Sfantul Apostol Pavel il numeste pogorarea „chenotica” a lui Dumnezeu intru intunericul si slabiciunea vietii omenesti (Filipeni 2, 7). Sfantul Pavel foloseste acest cuvant atunci cand vorbeste despre intruparea Fiului lui Dumnezeu, despre cum a luat trup si S-a facut om, fara a inceta – in fiinta Sa – sa fie Dumnezeu. Dar, zice el, acea pogorare chenotica nu a luat sfarsit odata cu nasterea lui Iisus. Caci Fiul lui Dumnezeu S-a „smerit pe Sine, facandu-Se ascultator pana la moarte, si inca moarte pe cruce”.

Acesta este semnul distinctiv al crestinismului: adevarul ca iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Sau – pentru noi – este asa de mare incat, cu smerenie, S-a jertfit pe Sine pentru noi. Dumnezeu patimeste si moare pentru ca noi sa putem trai in El.

Ce inseamna aceasta cand este vorba despre tsunami, uragane, secete si paduri in flacari? intai de toate, inseamna ca intruparea Domnului nostru nu a pus sfarsit cataclismelor si dezastrelor naturale, la fel cum invierea Sa nu a intrerupt procesul ce duce ia moartea noastra fizica. Nu acesta i-a fost scopul. Teologia ortodoxa a vestit dintotdeauna ca intre noi si cosmos exista o legatura vitala, chiar tragica. In chip tainic, randuiala cosmosului participa si sufera din pricina pacatului oamenilor, din pricina ridicarii noastre impotriva Dumnezeului vietii si al iubirii. Zidirea insasi este prinsa in „lanturile caderii”, „gemand in dureri” pana cand noi vom dobandi slavitele roade ale rascumpararii si ale adoptiei noastre ca fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 20-23). intre timp, dupa cum ne zice Apostolul Ioan, „toata lumea intru [puterea] celui rau zace” (I Ioan 5,19). Iar daca uneori se dezlantuie haosul in ordinea naturala, aceasta se intampla tocmai din aceasta cauza: pana cand lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu nu este completa, pana cand nadejdea noastra de mantuire nu este implinita, raul va continua sa afecteze vietile noastre atat la nivel uman cat si cosmic.

Totusi, un alt aspect, chiar mai important, este adevarul exprimat in numele Emmanuil. In mijlocul unei lumi teribil de schimbatoare, uneori haotice, ne putem raporta la singurul adevar, singura realitate ce are importanta: Dumnezeu este cu noi.

Astfel, putem spune ca autorul Cartii a III-a a Regilor nu a inteles corect traditia primita de el privind experienta lui Ilie pe Muntele Horeb (I imparati 19). Dumnezeu a fost prezent cu adevarat in „glas de vant subtire”. Dar el a fost prezent si in vant si in cutremur si in foc. A fost prezent arunci, a fost prezent la 26 decembrie 2004, a fost prezent in urmarile uraganului Katarina, si va fi prezent pana la sfarsit. Prezent dar in acelasi timp participand deplin la durerea si groaza celor ce strigau de sub ruine.

Text redactat in 2005
John Breck

sursa: crestinortodox.ro