Crucea – instrumentul de tortura datator de viata

Crucea este recunoscuta ca fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale crestinatatii. In vechime, latinii foloseau pentru cruce termenul „crux“, iar grecii „stavros“, desemnand in primul rand stalpul vertical, fara partea orizontala, pe care erau rastigniti cei condamnati la moarte. Acest instrument de tortura la pagani a fost sfintit prin sangele Mantuitorului rastignit, devenind pentru crestini obiect sfant si datator de viata. Pentru crestinul ortodox crucea este, in acelasi timp, simbol al rascumpararii omului si obiect de cult. El vede si cinsteste in aceasta, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al „Fiului Omului” si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.

Crucea si originea ei antica

Semnul crucii a fost folosit ca simbol sacru, sub o forma sau alta, de catre multe popoare pagane, cu mult timp inaintea aparitiei crestinismului. In paganism acest simbol avea semnificatii mitice, fiind semnul prin care oamenii exteriorizau legatura cu fortele supranaturale. Potrivit cercetatorilor crucea si-a avut originea printre babilonienii din Caldeea antica si a fost folosita ca simbol al zeului Tamuz. Inca din epoca bronzului semnul crucii era folosit de multe popoare ale Europei, ca simbol al consacrarii, si era pus pe obiectele legate de nou-nascuti. De asemenea, simbolul crucii a fost folosit in civilizatia ariana ca reprezentare mistica a luminii zeilor sau a focului sacru si chiar a soarelui. Oamenii de stiinta ai antichitatii considerau centrul unirii pamantului cu cerul ca fiind mijlocul universului. Cele patru brate ale crucii indicau cele patru puncte cardinale.

Crucea in Vechiul si Noul Testament

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne dau marturii atat despre preinchipuirea Sfintei Cruci, inainte de rastignirea Domnului pe ea, cat si despre actul insemnarii cu sfanta Cruce, despre puterea ei divina, precum si despre talcuirea actului de insemnare a credinciosilor crestini, cu semnul Sfintei Cruci.

Sfanta Cruce este preinchipuita de exemplu, in Vechiul Testament, de „pomul vietii”, care a rasarit din pamant, din porunca lui Dumnezeu, in mijlocul raiului pamantesc, alaturi de „pomul cunostiintei binelui si raului” (cf. Facere 2, 9). „Pomul vietii” este denumirea metaforica a sfintei Cruci, denumire care apare, cum se vede, chiar pe primele pagini ale Sfintei Scripturi. Acest lucru il infatiseaza ea, atat in scris in cartile de slujba divina, cat si in mod plastic, in pictura.

Moise a trecut poporul Israel prin Marea Rosie in mod minunat, prin puterea divina a crucii, si l-a scapat de robia politica egipteana, conducandu-l la libertate. El a ridicat toiagul, si a intins mana sa, drept inainte, peste mare, a despartit apele marii, in doua, si evreii au trecut marea ca pe uscat. Cand au intrat si egiptenii in mare, pe acelasi drum uscat, ca sa-i inrobeasca, din nou, pe evrei, Moise, tot din porunca lui Dumnezeu, a intins iarasi mana cu toiagul, si a facut semnul de intretaiere al liniei drepte, pe care o schitase la despartirea apelor marii. Apele s-au impreunat, si egiptenii au fost inecati, in mijlocul marii (vezi Iesirea 14, 21-27).

De asemenea, binecuvantarea patriarhala, pe care a dat-o Iacob, cu mainile, celor doi fii ai lui Iosif, Efraim si Manase, binecuvantare data cu mainile incrucisate, a preinchipuit sfanta cruce, cu peste 1500 de ani inainte de Hristos. „Israel (Iacov), inadins, si-a incrucisat mainile si i-a binecuvantat.

Noul Testament ne prezinta, mai explicit decat Vechiul Testament, dumnezeiasca invatatura despre importanta Sfintei Cruci. Crucea este altarul divin real si istoric al crestinismului, altar pe care Domnul Hristos S-a adus, „o data, jertfa, ca sa ridice pacatele multora” (Evrei 9, 28). Crucea este „puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18), pentru cei ce voiesc sa se mantuiasca, adica pentru cei ce cred. Cu puterea divina a crucii se lauda Sfantul Apostol Pavel, in slabiciunile sale omenesti si in necazurile si stramtorarile pe care le indura (cf. Gal. 6, 14). Ea este „pecetea divina” de pe fata dreptcredinciosilor, pecete prin care acestia au scapat si scapa de urgiile vrajmasilor vazuti si nevazuti.

Tot in Noul Testament Crucea apare semn al Fiului Omului, la a doua venire. Insusi Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai, care doreau sa afle timpul celei de a doua veniri a Lui, precum si timpul sfarsitului Lumii (Matei 24, 3) ca, intre semnele care vor fi, „atunci se va arata pe cer” (si) „semnul Fiului Omului” (Matei 23, 30), adica Sfanta Cruce.

Crucea in cultul crestin

Descoperirile arheologice din Palestina au aratat ca semnul Crucii a fost folosit chiar de prima comunitate crestina din Ierusalim. Printre primele lucrari in care crucea apare ca simbol crestin cu semnificatii mistice, legate de mantuirea oamenilor adusa de rastignirea lui Hristos, amintim „Octavius“ a scriitorului crestin Minucius Felix, scrisa la sfarsitul secolului al doilea. Apoi, crucea apare ca semn crestin si la Clement al Alexandriei, care vorbeste despre „semnul Domnului“, care a fost prefigurat de litera numarul 318 de la Facere 14:14, asa cum se explica si in Epistola lui Barnaba. Pentru numarul 300, s-a folosit litera „T“ din alfabetul ebraic, fiind evidenta asemanarea cu semnul crucii, iar pentru „18“, s-au folosit primele doua litere ale numelui „Iisus Hristos“ (IH), ceea ce arata legatura dintre Hristos si Cruce.

Ιncepand din sec. IV, cinstirea Crucii s-a generalizat, manifestandu-se public si intrand in cultul divin oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit si minunea aparitiei pe cer a semnului crucii, care incurajeaza pe Constantin cel Mare in lupta cu Maxentiu, pe care il biruieste, punand-o ca emblema pe steaguri, iar apoi pe actele oficiale si chiar pe monede si interzicand a mai fi rastigniti pe cruce condamnatii la moarte.

Alta minune a fost descoperirea Crucii Mantuitorului (anul 326), chiar pe locul rastignirii Lui. Sfanta Elena, mama imparatului Constantin cel Mare, a inaltat o mare biserica pe locul calvarului (biserica Sfantului Mormant) si alta pe locul unde s-a aflat Crucea rastignirii (Basilica Sfintei Cruci), unde a fost sfintita in ziua de 13 sept., anul 335, cand a inceput si venerarea Sfintei Cruci in cultul crestin.

In anul 431 s-au introdus crucile in biserici si in incaperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a aparut decat prin 586. In secolul VI, imaginea crucifixului a fost autorizata de biserica de la Roma.

Invatatura Bisericii despre cultul Sfintei Cruci a fost formulata de sinodul VII ecumenic de la Niceea (787) si completata de sinodul local de la Constantinopol (869), cand s-a stabilit si doctrina despre cinstirea Sfintelor icoane: cinstirea Sf. icoane, a Sfintei Evanghelii si a Sfintei Cruci trebuie sa fie egala.

In Biserica Ortodoxa cultul Sfintei Cruci se manifesta prin sarbatorile inchinate ei. Dintre acestea amintim: Inaltarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii sau Carstov), la 14 septembrie, Duminica Crucii (Duminica a treia din Postul Pestelui), Scoaterea cinstitului lemn al Sf. Cruci ( 1 august ) si Aratarea semnului Sfintei Cruci Imparatului Constantin (7 mai).

Semnul Sfintei Cruci

Traditia rasariteana celebreaza mereu Crucea in slujbele speciale (Acatistul Sfintei Cruci, rugaciuni si imne, cantari din Octoih pentru cele doua zile de post din saptamana) compuse in cinstea si lauda ei, ca pe o fiinta vie. E invocata ca fiind dumnezeiasca, teologica, ca sursa a puterii datatoare de viata, ca inepuizabila in sensul ei.

Dovada cultului crucii in pietatea poporului sunt crucile memoriale si troitele de lemn si piatra, presarate la rascruci, pe drumurile tarii. Semnul crucii facut pe frunte este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. Acesta este primul gest crestin pe care il invata copilul inca din primii ani ai sai, semn fara care omul credincios nu-si incepe ziua de munca, nu se aseaza si nu se scoala de la masa si cu care se culca linistit pentru somnul de noapte. Marturisirea dreptei credinte este Sfanta Cruce, prin care credinciosii recunosc unitatea divina in Sfanta Treime si cred in jertfa mantuitoare a lui Hristos, Care pe cruce S-a rastignit pentru mantuirea neamului omenesc.

Cruce Cruce

In Biserica Ortodoxa Romana, numai arhiereul are dreptul de a purta permanent crucea pectorala (pe piept). Acest drept se poale acorda ca o distinctie si preotilor cu rangul onorific cel mai inalt (iconom-stavrofor). Crucea pectorala este o insigna a demnitatii arhieresti, un simbol al crucii lui Hristos prin care a fost biruit pacatul. Cand arhiereul slujeste isi pune crucea si rosteste cuvintele din Sf. Evanghelie: “Zis-a Domnul: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).

Crucea – cele mai raspandite forme

Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care amintim pe cele mai raspandite:

Crucea „Tau“, in forma de „T“ este cunoscuta in mod deosebit ca fiind „crucea din Egipt”, adesea reprezentata cu un cerc sau un oval deasupra ei.

Crucea latina (crux immissa) cu brate inegale (latura verticala mai lunga), este forma cea mai raspandita la ora actuala. Potrivit traditiei este crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul.

Crucea decussata – crucea in forma de ,X”, pe care a fost rastignit Sf. Andrei, primul dintre apostolii Domnului, care a fost si in partile noastre, in Scitia Minor (Dobrogea), unde a propovaduit crestinismul (sec. I);

Crucea Sfantului Andrei

Crucea gammata (lat. crux gammata) – asemanatoare cu „gamma” Γ (litera mare a treia din alfabetul grec), cruce denumita svastica (cuv. sanscrit) = incarligata, cunoscuta din cele mai vechi timpuri in Orientul indepartat (China) si in Europa, fiind socotita simbolul soarelui in miscare si ca semn tutelar al bogatiei si mantuirii. Acest semn a fost folosit si de crestini, inca din sec. IΙΙ, ca forma ascunsa a crucii crestine (de teama persecutiilor). Sapaturile arheologice de la noi au descoperit crucea gammalt pe monumente si obiecte funerare (vase) din sec. ΙV-VI pana in epoca feudala.

Crucea monogrammatica (lat. monogrammus; gr. μονογραμμοσ; – monogrammos = figura din linii) – semn ce reprezinta o cruce verticala asemanatoare cu litera „rho” ρ, din alfabetul grec, care combinat cu literele „iota” I si „chi” X , tot din alfabetul grec, au format o monograma pe care crestinii au preluat-o ca modalitate de a desemna numele lui Iisus Hristos. Acest semn se intalneste pe multe monumente si inscriptii descoperite la noi – la Tomis, Callatis (Mangalia), Histria si Dinogetia (in nordul Dobrogei), Biertan (Ardeal). Aceasta monograma crestina s-a numit si constantiniana.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro