Înjurătura, o experienţă cotidiană degradantă

În România, înjurătura a devenit o instituţie a „chefului” de a ne bate joc de libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. O dovedesc unele studii şi, dureros, direct, experienţa zilnică trăită de fiecare dintre noi, în tramvai, pe stradă, când trecem pe lângă grupuri gălăgioase de tineri, când privim unele emisiuni tv, când citim anumite publicaţii sau când ne aventurăm pe stadioane. Fenomenul are cauze multiple, iar combaterea lui ţine nu numai de reformarea instituţiilor societăţii, ci şi a propriilor conştiinţe.

Nu credem că ar mai fi necesar invocarea rezultatelor unor studii pentru a constata că românii posedă o gamă de derapaje verbale greu egalabile în vreo altă parte a lumii civilizate. O facem totuşi pentru a înţelege cât de jos s-a ajuns în exprimarea „dreptului natural la libertate”, invocat atât de des de unii concetăţeni ai noştri, dar mai ales pentru a ne apleca mai cu stăruinţă asupra acestei rătăciri.

În urmă cu cinci ani, publicaţia „Atitudinea” făcea cunoscut rezultatul unui sondaj propriu, din care rezulta că 75% dintre români înjură la supărare. Nu avem nici un motiv să credem că între timp lucrurile s-au schimbat în bine şi nici cunoştinţă ca vreo instituţie a statului să se fi ocupat de o asemenea problemă şi de consecinţele ei sociale. De aceea, spunem că, „la zi”, situaţia rămâne la fel, dacă nu ceva mai gravă.

Înjurăturile, ca o molimă în istoria românilor

Înjurătura este un fenomen cu rădăcini adânci în istoria noastră. Unii au considerat-o o formă de uşurare a vieţii, de depăşire a necazului sau de exprimare a satisfacţiei faţă de dispariţia unui duşman. Ne putem „lăuda” că înjurăturile noastre îl impresionau, ca un „spectacol” greu de înţeles totuşi, pe italianul Anton Maria del Chiaro, secretarul personal al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, pe la 1718, şi-l determinau pe istoricul Adolf Armbruster să spună că împăratul austriac Iosif al II-lea ar fi învăţat să înjure de la români, oripilând-o pe imperiala sa mamă Maria Tereza.

Pe la 1781, istoricul austriac Franz Josef Sulzer consemna însă un fapt atenuant, şi anume păţania unui sas din Transilvania, condamnat la câteva sute de lovituri la tălpile goale pentru că înjurase… lângă o biserică valahă!

Chestiunea acestei degradări morale l-a preocupat şi pe Simion Mehedinţi, care considera că „pecinginea asta am luat-o din atingerea societăţii turco-levantină”, dovadă fiind „teatrul scârnav al karaghiozu-lui” şi că „cei care au lăţit îndeosebi molima au fost ţiganii”. Tot el constata că bătrânii, oamenii care „îşi pregăteau din vreme până şi cămaşa cu care aveau să se îngroape, nu cunoşteau sudălmile şi alte vorbe spurcate”, concluzionând cu amar că această molimă a sufletelor se „lecuieşte mai greu decât toate bolile trupului”.

Actul înjurării violentează şi are efecte patologice

Unii psihologi consideră că actul înjurării este „un substitut al violenţei fizice”. Pentru medicul primar Ion Eugen Păunescu, specialist în psihiatrie, înjurăturile nu sunt altceva decât o supapă a frustrărilor cumulate în viaţa de zi cu zi, „o refulare pe care ne-o permitem numai în anumite situaţii”, dar că „în funcţie de nivelul de cultură al fiecăruia vom observa un anumit grad de autocenzură”.

La rândul ei, dr. prof. universitar Rodica Zafiu, de la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti, spune că „dracuâ e una dintre temele recurente, la fel biserica sau focul”, mama fiind „unul dintre obiectele violentate de înjurătură”, iar neamul şi morţii fac parte dintre „înjurăturile cele mai puternice”. Acelaşi cercetător consideră că înjurăturile şi blestemele cele mai vechi sunt „pe teme religioase, legate de cristelniţă, cruce, anafură, mai puţin de Iisus sau Maica Domnului. Printre cele mai vechi sunt ocările în care apar referinţe la organele sexuale feminine sau masculine”.

Portretul tragic al acestei rătăciri capătă o expresie şi mai gravă, patologică chiar, pentru că înjurăturile au o încărcătură emoţională, iar ocările produc un puternic efect asupra centrului cerebral responsabil de emoţii, adică sistemul limbic. O spun neurobiologii. Sindromul se numeşte „Tourette” şi el defineşte afecţiunea persoanelor cărora le sunt modificaţi ganglionii bazali aflaţi în profunzimea emisferei anterioare a creierului şi care ajung să înjure necontrolat.

Limbajul injurios a devenit parte a corpului social

Cauzele pentru care românii înjură cu atâta frenezie sunt multiple. Ele trebuie căutate în principal în carenţele de educaţie din familie, din sistemul oficial, adică din şcoală, din media, dar mai ales în înţelegerea greşită a libertăţii cu care ne-a înnobilat Dumnezeu.

În deturnarea adevăratului sens al libertăţii identificăm astăzi, mai ales, rătăcirea care ia chip de instituţie a „chefului” de a-ţi permite orice, oricând, fără grija că cineva poate este violentat, umilit, afectat sufleteşte de „nevinovatele” noastre derapări verbale. Frecvenţa şi felul degradant al limbajului injurios au ajuns extrem de abuzive acum în societatea românească, migrând din sectorul marginal al limbajului, devenind parte activă a limbajului cotidian şi chiar a corpului social. Trăim într-o ţară în care aproape nimeni nu e ceea ce pare a fi, iar limbajul abuziv, licenţios, violent, a devenit, din păcate, simbol al acestuia.

Din această perspectivă, România este, oricât de dureroasă ar fi recunoaşterea, o societate bolnavă, incapabilă deocamdată să facă saltul spre lumea civilizată, aşezată, în care individul şi societatea în ansamblu „îndeplinesc funcţii precise, decise altfel decât pe baza intereselor de moment”, cum adevărat spune filosoful Cătălin Avramescu. Şi grav este că, pentru trei sferturi dintre noi, înjurătura, ocara, vocabularul injurios au ajuns să nu mai deranjeze, să fie considerate un inconfort inevitabil, pentru unii chiar foarte pitoresc. Cu atât mai mult, cu cât psihoterapeuţi ai societăţilor secularizate ne sugerează cu nonşalanţă că înjurăturile nu fac mare rău, ci ajută la… „eliberarea interioară”!

Să nu mai trăim în afara jurământului lui Dumnezeu

Ceea ce pare la prima vedere doar o situaţie inofensivă, la o cercetare mai adâncă este un fenomen cu implicaţii moral-creştine profunde.

Cuvântul „înjurătură” are origine latină, iar „a înjura” se înrudeşte etimologic cu „a jura” şi vine de la „juro”, care înseamnă „a te ţine de cuvânt”, „a fi cinstit”. Având prefixul negativ „in”, se formează „injuro”, care înseamnă „a ocărî”, „a fi nedrept”, a nu te ţine de cuvânt. Istoricul şi antropolgul Adrian Majuru este tranşant şi spune că „înjurătură” este un cuvânt care desemnează pe „cineva care nu mai respectă jurământul”.

Această explicaţie cuprinde în profunzimea ei un adevăr teologic, pe care l-a exprimat foarte clar Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni, în capitolul 5, versetele 4, 5 şi 6, unde spune: „Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire, căci aceasta s-o ştiţi bine, căci nici un desfrânat, sau necurat… nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”. Adică, peste fiii care nu mai respectă jurământul.

De aceea, credem că înainte de a ne spurca sufletul prin rostirea de înjurături, să ne gândim mai mult, mai serios, să încercăm a ne recunoaşte măsura ca să rămânem în harul lui Dumnezeu, nu în afara lui, rătăciţi, supuşi „chefului” de a ne bate joc de libertatea dată de Creator, pe care, altfel, o vom pierde cu siguranţă.

Dumitru Manolache

sursa: Lumina