Bucuria si sensul credintei

Toate ar trebui sa aiba la temelia creatiei si credintei noastre bucuria. Bucuria, daca nu fericirea este scopul, sensul de a trai, fiecare dintre noi dorind sa cunoasca si sa traiasca cat mai multe astfel de bucurii. Aceasta bucurie se transforma intr-o stare, felul nostru de a fi , de a simti, de a visa si a lucra, zidind nu cu mainile, nu cu trupul, ci cu sufletul, plamadind nu materia, nu obiectele efemere, trecatoare, ci din lumina, sufletul, dragostea si credinta noastra. Din inima noastra.

A te bucura presupune a simti binecuvantarea divina de a primi si trai viata in cel mai firesc, senin mod cu putinta, in adevar, asa cum a dorit Dumnezeu sa vietuim noi, oamenii.

A trai si a te bucura. Bucuria se naste in inima omului, din sufletul sau si este legata de virtutile crestine ale acestuia : credinta, nadejdea si dragostea. Doar, trebuie sa admitem aceasta, omul este crestin in sufletul sau, structura sa sufleteasca este plamadita din aceasta fericita si mantuitoare stare, iar virtutile si constiinta pe care le primeste in dar sunt crestine. Caci sentimente precum iubirea, mila, bunatatea neconditionata, constiinta morala, lacrimile insele, omul insusi, asa cum este creat, toate acestea sunt dovada vie ca Dumnezeu Cuvantul l-a inzestrat cu aceste calitati crestine.

Credinta inseamna bucurie, o bucurie continua pe care fiecare persoana este fericita sau macar are datoria de a o trai, marturisi, asuma. Marturisirea si trairea credintei se face prin faptele, cugetele, prin inima noastra. Daca aceasta credinta a noastra nu duce la bucurie, la o stare de seninatate, de puritate, sfintenie chiar, daca nu ne zideste in launtrul nostru o inima de copil, inocenta si nobila totodata, inseamna ca ea e zadarnica, inseamna ca nu marturiseste adevarul, ca undeva am gresit. Inseamna ca nu credem sau nu putem crede in invierea noastra, in renasterea noastra spirituala. Poate ca nu iubim destul sau nu iubim deloc, fiind slabi. Poate ca nu acceptam modul de a fi al credintei care nu este alta adevarata, buna, sfanta decat credinta crestina, ortodoxa, asa cum ne-au lasat-o Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti. Aceasta credinta , asumata si marturisita prin viata noastra de zi cu zi presupune o permanenta, continua rastignire: rastignirea patimilor, a egoismului nostru; presupune un urcus greu, sinuos adesea spre inima noastra, spre recladirea noastra, plamadirea noastra din lumina, din cuvant, din dragoste.

Masura ei este data de cat de mult iubim, de cat de mult suntem in stare sa jertfim in numele ei si al iubirii, cat de mult suntem noi in stare sa iertam , sa acoperim din imperfectiunile, greselile, goliciunea (spirituala, morala) celor de langa noi, a celor pe care, poate ii iubim sau ar trebui sa-i iubim. Deasemenea, masura credintei noastre este data de cat de bine intelegem sa purtam haina nobletei, elegantei fara a o confunda cu haina materiala scumpa, dar dobandita adesea din lucrari dezonorante, necinstite si care oricum nu inseamna nimic pentru suflet, fiind trecatoare. In schimb noi trebuie, chiar de am fi sub chipul unor cersetori, sa dobandim haina virtutilor : a iubirii, a milosteniei, a generozitatii, a iertarii aproapelui, a sacrificiului si a jertfei din iubire. Fara a judeca pe nimeni si fara a gandi rau despre nimeni.

Sensul credintei este starea de bucurie pe care ar trebui s-o purtam, s-o pastram in suflet, iar cel mai frumos lucru, gest este acela de a impartasi din bucuria noastra, din credinta noastra, din roadele lucrurilor zidite sau dobandite din suflet tuturor.

Hristos inviat le-a spus femeilor mironosite : „Bucurati-va!”. Iar ele s-au bucurat, primind in sufletul lor sensul si implinirea credintei pentru care traiau. Caci daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, ne spune si Sfantul Apostol Pavel. Sensul credintei noastre esteHristos Cel inviat, credinta in invierea noastra spirituala, dar si cea trupeasca la timpul stiut doar de Dumnezeu Tatal. Iar invierea trebuie s-o intampinam cu toata bucuria noastra, cu toata fericirea noastra, fiind mai buni, generosi in a darui, a iubi, a impartasi din ceea ce avem, din ceea ce suntem, din credinta noastra.

Multi, foarte multi dintre noi, traiesc luptand, straduindu-se toata viata sa se implineasca, sa se regaseasca in ceva, sa cunoasca poate totul, daca nu cat mai mult, sa fie fericiti. Fie ca au cunoscut sau nu au cunoscut si trait macar o clipa din bucuriile credintei. Masura credintei este data si de faptele noastre, gesturile, cuvintele noastre, zidirea noastra. Fiind plamaditi si din huma, trup care este aplecat spre profan, spre efemer, ne simtim neimpliniti, nemultumiti, nefericiti. Ne izbavesc insa, fericita situatie, gesturi, fapte, cuvinte, uneori doar unul singur, intr-o clipa, prin care daruim celor de langa noi, lumii in ansamblul ei, o picatura de bunatate, de dragoste, de compasiune, daruim o mangaiere, putina bucurie. Ne restauram pe noi ca oameni, marturisind adevarul, dand sens credintei noastre prin astfel de gesturi: daruind lumii din omenia noastra, din hrana noastra, din energia si iubirea noastra.

Astfel, simtind ca a cunoaste presupune a faptui si a trai o seama de gesturi banale, marunte, dar omenesti si sfintitoare.

Traian Calistru

sursa: crestinortodox.ro