Interviu cu IPS Parinte Iosif Pop
„In Occident, romanii cauta integrarea prin Biserica, familie, cultura si spiritualitate” – interviu cu Inaltpreasfintitul Parinte Iosif Pop, Arhiepiscopul Ortodox Roman al Europei Occidentale si Mitropolitul Ortodox Roman al Europei Occidentale si Meridionale, cu sediul la Paris – Franta…
Provocarile pe care societatea occidentala si apuseana le ridica inaintea comunitatilor de straini stabilite aici nu sunt mici si nici putine. Romanii din aceste locuri cauta prin Biserica, familie, cultura si spiritualitate sa se integreze complet in societatea franceza si sa ofere un model de vietuire evanghelic. Cum poate Ortodoxia sa ramana fidela provocarii de a fi un actor principal in misiunea de evanghelizare a lumii? Putem vorbi de o prezenta ortodoxa in tari care aparent nu au nici o legatura cu Ortodoxia? Ce poate oferi un ortodox lumii in care traieste? Care sunt nevoile Bisericii Ortodoxe Romanesti din Franta astazi si cat de important este dialogul cu lumea in care ei traiesc, care sunt preocuparile teologiei occidentale, la toate aceste intrebari ne raspunde in interviul de mai jos Inaltpreasfintitul Parinte Iosif Pop, Arhiepiscopul Ortodox Roman al Europei Occidentale, Mitropolitul Europei Occidentale si Meridionale.
Inainte de a trece la dialogul si interviul propriu zis, vom remarca si afirma ca prezenta autentic ortodoxa in tarile Europei Occidentale este o provocare atat pentru spatiul mai mult sau mai putin crestin al acestor tari, cat si pentru credinciosii ortodocsi insisi. De multe ori se ridica problema rolului Ortodoxiei in acest spatiu. Ce vrem si ce putem sa oferim unei lumi care nu asteapta numaidecat ajutorul nostru? Este providentiala aceasta prezenta sau este doar o reactie eclesiologica pe termen scurt sau mediu la exodul masiv al populatiilor din tarile estice ale Europei? Un fapt incontestabil este ca nu putem nega efervescenta activitatilor misionare ale parohiilor constituite in urma acestui exod. Fie ele sub jurisdictie romana, greaca, rusa, sarba sau apartinand jurisdictiilor altor patriarhate, parohiile din diaspora reprezinta nuclee de identitate ortodoxa si adesea nationala.
In lumina celor afirmate pana aici iata ca, site-ul Mitropoliei Ortodoxe a Europei Meridionale si Occidentale, aflata sub jurisdictia Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, ne ofera cateva informatii legate de ideea promovarii, prin intermediul comunitatii constituite liturgic, a unui eveniment cultural de anvergura, un festival dedicat promovarii artei: „Biserica noastra dedica anul 2011 Tainelor Botezului si Cununiei. De aceea, festivalul se sprijina pe aceasta tematica pentru a-si deschide portile artistilor si iubitorilor de frumos. Nu ne concentram doar asupra manifestarilor culturale legate de traditia poporului roman, ci avem ca invitati si artisti contemporani, romani, francezi si de alte neamuri. Programul festivalului cuprinde colocvii, conferinte, lansare de carte, concerte de muzica clasica, religioasa si traditionala romaneasca, piese de teatru, expozitii de sculptura si pictura, proiectie de film documentar de arhiva si de film artistic, expozitie etnografica si antropologica. Festivalul isi va inchide portile la sediul mitropolitan de la Limours printr-un targ de arta traditionala si de arta religioasa, obiecte si vesminte liturgice, in cadrul unei sarbatori campenesti”.
Revenind la intrebarile din prima parte a acestei introduceri si luand in considerare prezenta Bisericii in spatiul cultural, ne punem o alta intrebare: are oare dreptul Biserica sa ramana straina de mediul pe care doreste, in fond, sa-l lumineze cu perspectiva teologica? Poate sa para ciudat faptul ca o mitropolie organizeaza un eveniment cultural care nu se restrange in mod absolut la arta crestina si cu atat mai mult la arta romaneasca. In acelasi timp, participand la unele dintre pregatirile pentru aceste manifestari, am avut sansa sa intru in contact cu oameni care intalneau pentru prima data ortodoxia, tocmai in acest context cultural. Bineinteles, primul contact cu ortodoxia nu va insemna si o asumare a credintei, insa atmosfera generala, in special intretinuta de oameni de cultura francezi, implicati in acest proiect, lasa sa se intrevada un interes deosebit pentru specificitatile ortodoxe. Faptul ca Biserica nu isi ghetoizeaza activitatile, prin replieri nationaliste sau chiar segregationiste, avantajeaza demersul misionar.
Parohiile din diaspora sunt constituite si pentru a promova viata duhovniceasca a celor care au ales sa paraseasca tarile de origine. Daca insa se ramane doar la acest rol, riscurile sunt foarte mari. Nevoia de prezenta crestina este extrem de acuta in multe parti si pe multe paliere valorice si sociale din Occident. Nu este nicicum vorba de a face concurenta Bisericilor istorice din aceste spatii, care incearca din rasputeri sa dea o marturie crestina. Biserica Ortodoxa poate insa avea sansa unei marturii care este natural impregnata de filonul traditional rasaritean. Ortodoxia este prezenta in Occident pentru ca tocmai acolo e nevoie acuta de aceasta adapare la filonul intact al marturiei patristice. Cuvantul Mantuitorului nostru Iisus Hristos din ultimul capitol al Evangheliei scrisa de Sfantul Apostol Matei este deosebit de prezent in viata ortodoxiei din diaspora: „Mergand, invatati toate neamurile…”.
Domnul nostru Iisus Hristos nu ghetoizeaza misiunea crestina. Nu o reduce la repliere individualista centrata pe nationalisme extremiste. Romanii ortodocsi au la randul lor sansa de a-si exprima spiritualitatea tocmai prin aceasta conjunctura sociala deosebit de favorabila marturiei ortodoxe. Perspectiva ortodoxa este una extrem de sensibila la asumarea si intelegerea rolului pe care marturia crestina il are in lume: suntem ortodocsi tocmai pentru a vesti lumii minunea nemarginita a ridicarii firii omenesti din robia pacatului. Spune Sfantul Grigorie Palama: „Invierea Domnului nostru Iisus Hristos este innoirea naturii umane si invierea si remodelarea si intoarcerea la viata vesnica a primului Adam, care prin pacat s-a aplecat cu dorire spre moarte, si care s-a reintors prin moarte in pamantul din care a fost luat”. Invierea lui Iisus Hristos nu este o actiune care atinge doar o parte, doar o portiune a firii umane. Invierea lui Iisus Hristos are consecinte pozitive asupra intregii firi, independent de nationalitatea sau starea sociala a ipostasurilor umane. Orice demers pe care Biserica trebuie sa il faca poate fi facut doar in aceasta perspectiva.
Valorizarea potentialitatilor de natura sociala, nationala, culturala isi gaseste implinirea doar in perspectiva globala eshatologica: „Duhul Sfant acum s-a revarsat din abundenta de sus, si care dupa ce a rasunat din cer cu putere, in asa fel ca sa se faca auzit pretutindeni, cheama pe toti cei de sub soare, iar pe cei ce se apropie cu credinta ii inunda de har, facand ca harul sa patrunda in fiinta lor cea mai launtrica. Suflul acesta este puternic, ca unul ce invinge toate si care trece peste zidurile rautatii, daramand ziduri de cetate si intariturile vrajmasului. El umileste pe cei mandri si inalta pe cei smeriti cu inima; uneste laolalta cele despartite in chip gresit, frange lanturile pacatelor si elibereaza pe cei tinuti in robie. El a umplut casa unde ucenicii se gaseau adunati, facand din ea o colimvitra duhovniceasca”. Harul lui Dumnezeu nu poate fi ghetoizat sau circumscris limitelor sociale. El se face auzit pretutindeni si lucreaza in asa fel incat sa ii cheme pe toti cei de sub soare. De aceea, cred ca initiative de genul celor intreprinse la Paris nu pot fi considerate decat rourari de har intr-o lume care este, chiar daca nu recunoaste, insetata de comuniunea cu Dumnezeu.
Stelian Gombos: – Inaltpreasfintite Parinte Arhiepiscop si Mitropolit Iosif, multumindu-va in mod deosebit pentru acest interviu si dialog, acum, dupa aceasta succinta introducere, v-as ruga sa faceti o scurta radiografie a comunitatilor si parohiilor romanesti din eparhia si mitropolia pe care o pastoriti dumneavoastra.
Mitropolitul Iosif Pop: – Mai intai de toate as spune ca societatea occidentala contemporana este asaltata de tot ceea ce omul modern a inventat, de tot ceea ce stiinta moderna pune la dispozitia omului, de tehnologia moderna, insemnand gandirea moderna, care se inspira, sigur, la origine din cele ale Evangheliei. Astazi insa, societatea moderna vrea sa traiasca fara Evanghelie si fara Dumnezeu. Ma refer la umanismul societatii moderne, adica preocuparea fata de om si fata de binele omului, la dorinta lui de a gusta absolut totul, de a vedea absolut totul si de a duce intr-un fel pana la capat foarte multe din lucrurile pe care le gandeste. Noi, crestinii, traim in aceasta societate, ne izbim de oameni care traiesc in felul acesta. Este o societate care propune omului astazi nu numai o singura vocatie, in ceea ce priveste munca lui, alegerea muncii lui. Omul este obligat sa aiba formatie multipla, adesea, intr-o singura viata, poate sa treaca prin multe locuri de munca, uneori chiar diferite. Trebuie sa fie pregatit pentru orice, adica sa fie pregatit pentru marginalizare, pentru un progres rapid in cele ale muncii, trebuie sa fie pregatit sa primeasca si din partea tehnologiei moderne progresul la fel de rapid, trebuie sa treaca dintr-o situatie intr-alta. In toate acestea, omul occidental are nevoie de Dumnezeu. Cum se situeaza in raport cu Dumnezeu? Este o intrebare pe care ne-o punem continuu, insa in acelasi timp traim si real prezenta omului in biserica aceluiasi om din societatea in care noi ne ducem zilele. Deci este, iata, pe de o parte, preocuparea pentru cele spirituale sau duhovnicesti si, in acelasi timp, preocuparea pentru lumea in care traieste omul efectiv.
– Care ar mai fi reperele, valorile la care omul occidental se raporteaza, in afara de gasirea unui serviciu care sa-i asigure subzistenta?
– Depinde de educatia lui, de educatia din copilarie, insa, inainte de toate, omul trebuie sa supravietuiasca, trebuie sa traiasca cumva. De aceea va incerca sa munceasca orice. Sigur ca ne luptam fiecare dintre noi sa avem o pozitie serioasa, care sa corespunda unei vocatii pe care o implinim, sa corespunda unei afinitati pe care o avem cu un gen sau altul de munca. Insa, cand toate acestea se ineaca in neputinta zilelor in care traim, omul alege ca reper lucrurile esentiale, adica sa supravietuiasca, sa-si poata hrani familia, sa aiba un loc in societate. Sigur ca pe urma fiecare om se lupta sa isi gaseasca si vocatia lui, sa corespunda ceva vocatiei lui. Si una din vocatiile omului este chemarea catre Dumnezeu, intalnirea lui cu Dumnezeu la care nu renunta. Putem spune ca uneori, in greutati, si omul occidental se intoarce catre Dumnezeu, dar aici depinde foarte mult de educatia pe care a primit-o inainte, de relatia lui cu parintii, cu bunicii, cu o lume in care si-a cladit prima parte a vietii, copilaria.
– Cum se integreaza in aceasta societate comunitatea romaneasca?
– Comunitatea romaneasca se integreaza de obicei bine, incercand sa se adapteze cerintelor tarilor, locurilor in care traieste. Cam peste tot este acelasi lucru. Uneori, se integreaza prin studiu, prin faptul ca romanii au ales sa studieze, alteori prin munca, pentru ca sunt obligati sa munceasca, si muncind trebuie sa respecte regulile societatii respective, apoi prin intermediul copiilor. Acesta este un alt fel de integrare, pentru ca se integreaza copilul, iar copilul trage dupa el pe parinti. Astfel, parintele se integreaza de doua ori, am putea spune.
Prin intermediul copilului, in primul rand, care ii aduce in casa o alta lume, o lume cu care intra in contact la scoala; vorbim de o noua cultura care este a copilului, nu a parintelui. Parintele inoata intre doua culturi, pe cultura lui se grefeaza alta cultura; copilul aduce si el in casa o alta cultura pe care o transmite si parintilor, iar parintii incearca sa-i transmita o oarecare cultura copilului. Dintr-odata este un schimb echivalent cu o imbogatire. In al doilea rand, omul se integreaza prin propria lui munca pe care o face acolo, insa foarte multi revin la biserica ca la un refugiu in ceea ce ei au cunoscut, ceea ce au gustat; multi dintre ei se regasesc in biserica. Asadar, putem vorbi despre o a treia integrare, o integrare in propria cultura, dar in societatea noua in care vine. Ma refer la cultura ca si cult, ca si reducere a ei la esential, care ar fi cultul, credinta si manifestarea credintei lor.
– Care sunt nevoile Bisericii Ortodoxe Romane din Occident si ale celei pe care o pastoriti Inaltpreasfintia Voastra?
– Nevoile sunt multe. In primul rand, este nevoie de slujitori. Preotii, care sunt obligati sa traiasca intr-o alta societate, alta cultura decat cea pe care au invatat-o, trebuie sa fie bine pregatiti. Si poate ca bine pregatit este mult spus, pentru ca n-avem unde sa-i pregatim, dar sa aiba deschiderea necesara pentru a putea primi si a putea bine analiza si raspunde societatii in care ei isi vor desfasura viata lor pastorala, sa nu-i spun activitate, ci mai degraba realitatea vietii lor pastorale, a vietii in biserica. Sa cunoasca foarte bine pe tineri si pe copii, pentru a vedea cum li se adreseaza, sa invete limba poporului in mijlocul caruia traiesc. As numi-o prima necesitate a noastra acolo.
In al doilea rand, avem nevoie de lacasuri de cult pe care, in general, le imprumutam de la crestinii localnici, fie catolici, fie protestanti, fie pur si simplu gasim loc care devine provizoriu o capela sau o biserica pentru noi.
O a treia necesitate si obligatie, in acelasi timp, este educatia copiilor care se nasc acolo si care au nevoie de multa atentie pentru a li se transmite credinta si din partea parintilor, mai ales din partea parintilor, intr-o prima faza, dar si din partea Bisericii, intr-o a doua faza. De aceea, noi incercam sa punem in valoare si sa cerem preotilor si comunitatilor sa se ocupe in mod special de copii, sa se ocupe in mod special de cei care vin sa-si boteze copiii, pentru a-i familiariza si a-i deschide spre o cateheza baptismala si o cateheza nuptiala, pentru nunta, familie, cununie, tocmai pentru a-i pregati pentru societatea in care ei vor trai. Nu dorim si nu cerem ca preotii si comunitatile sa se ingrijeasca de aceste aspecte doar pentru a le da ceva de lucru, ci pentru a pregati crestinul ortodox pentru societatea in care traieste, in care, mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa dea socoteala de credinta lui, sa spuna de ce este ortodox.
O a patra cerinta, as spune, este dialogul cu lumea in care traim, adica noi, ca Biserica, ca si comunitate, ca si teologie, gandire si reflectie crestin ortodoxa sa fim in stare sa dialogam cu lumea in care traim pe diferite teme, fie ca sunt de sociologie, fie de bioetica, de stiinta, de altele sa putem fi in stare sa dialogam si sa dam raspunsuri inspirate din traditia si credinta noastra ortodoxa, sigur evanghelica, la limita, pentru ca noi nu propovaduim altceva decat Sfanta Evanghelie.
– Cati membri numara comunitatea romaneasca din Franta? Cati preoti slujesc acum acolo?
– In Franta avem cam 50 de preoti, iar numarul credinciosilor oscileaza. Noi vorbim de cifre intre 200 si 300.000 numai in Franta. In Paris este cea mai numeroasa comunitate de romani, peste 50.000, si aceasta de foarte multa vreme, si 25 de preoti si diaconi. Numarul comunitatilor continua sa creasca de la an la an, pentru ca Franta a dat romanilor in ultimii ani mai mult de lucru decat alte tari.
– Inaltpreasfintia Voastra, iata, aveti deja 13 ani de arhipastorire in Occident. Copiii botezati de Inaltpreasfintia Voastra sunt deja mari. In ce masura ii regasiti in biserica?
– Ii regasesc in biserica pe copiii botezati de mine personal, cel putin. Aceasta intrebare o adresez si eu preotilor. „Parinte, ii regasesti pe copiii pe care i-ai botezat in biserica? Daca nu, unde sunt?” Preotul nu poate fi indiferent la locul in care se regaseste copilul pe care el l-a botezat, caci, altfel, botezul ce este? Este, sa nu spun cuvinte tari, doar un gest traditional pe care il face crestinul ortodox in virtutea traditiei pe care o mosteneste de la parinti, cu acel „Asa-i bine”. Incercam sa constientizam oamenii. In acesti ultimi 12 ani pot spune ca avem cateva zeci de mii bune de copii pe care i-am botezat prin preotii nostri in toata mitropolia si impreuna cu episcopii Sinodului mitropolitan avem o preocupare continua fata de ceea ce se intampla cu acesti copii botezati, unde sunt, ce fac, unde traiesc si incercam sa repercutam aceste intrebari fara incetare si asupra preotilor, familiilor, parintilor, comunitatilor. Insa nu este usor. Lumea, societatea, scoala ii fura pe acesti copii, ii deturneaza. Sigur ca, daca este botezat, daca parintele pune samanta cea buna in copilul lui, copilul merge in lume, primeste si alte seminte (informatiilor sa le spunem seminte) si se da o lupta in el, la care parintele nu asista, ci participa viu la aceasta lupta, prin faptul ca il ajuta pe copil sa inteleaga ceea ce este. Asta se numeste educatie.
– Care sunt preocuparile teologiei contemporane occidentale si apusene astazi?
– In primul rand, preocuparea cea mai de seama la care trebuie sa fim si noi foarte atenti este teologia ca viata, este spiritualitatea. Omul occidental cauta spiritualitatea autentica, cauta sa vada, sa pipaie pe cei care traiesc o spiritualitate autentica. As spune ca este primul si cel mai important aspect din cautarile Occidentului, din societatile occidentale, sau ale crestinului occidental, si ale omului, in general. De aceea, este o mare deschidere dinspre spiritualitatea pe care noi trebuie s-o propunem si o si spun calugarilor nostri. Liturghia o poate trai crestinul occidental in orice biserica, dar un anume tip de rugaciune nu-l poate gasi decat in manastire. De aceea, calugarul are misiunea lui specifica, si anume sa-l invete pe omul din valtoarea societatii in care traim sa se opreasca, sa iasa, sa se rupa de grijile cotidianului si sa invete sa se roage.
In al doilea rand, este o mare preocupare pentru raspunsuri. De exemplu, in domeniul bioeticii. Omul vrea sa stie daca face bine in ceea ce priveste astazi eutanasia, apoi cum putem avea copii, cand nu putem avea copii, cum ne raportam la ceea ce medicina moderna ne propune astazi spre vindecare. De exemplu, transplantul de organe, in care teologia ortodoxa trebuie sa raspunda si raspunde, dar nu raspunzi punand inainte propriile tale reflectii sau ganduri, ci ce vrea efectiv Dumnezeu de la noi, cum vrea Dumnezeu sa traim diverse lucruri.
De asemenea, este o preocupare in ceea ce priveste adevarul de credinta, teologia, ca adevar de credinta, gandirea teologica pura care intra in dialog cu gandirile teologice catolica sau protestanta sau, pur si simplu, gandirea teologica scoasa din contextul Bisericii, a omului de rand care isi pune intrebari generale despre Dumnezeu.
– Cum se imbina toate acestea cu problemele pe care le intampina societatea apuseana, occidentala?
– Omul nu poate sa fie numai teoretic, el nu poate numai sa stea sa gandeasca, sa spuna si sa se intoarca acasa. Omul crestin, avand dreapta credinta, credinta ortodoxa, trebuie sa actioneze, cum spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru judecata din urma. Viata crestina inseamna actiune, inseamna iesirea din egoism, inseamna a-l vedea pe celalalt, a-l ajuta, a-l asista, ca poate iti vine si tie randul. Si ceea ce doresti sa-ti faca aproapele tau, asemenea fa-i si tu. Este regula de aur.
– Exista similitudini intre situatia comunitatilor ortodoxe, situatia parohiilor din tarile vecine Frantei, Spania, Italia sau Portugalia sau pastoratia trebuie abordata diferit de la tara la tara?
– Problemele sunt diferite si incep de la numarul credinciosilor. Si anume, Italia, Spania, Portugalia au un numar foarte mare de credinciosi romani, adica peste un million fiecare. In acest context, putem vorbi de probleme diferite: numarul mare de oameni care cauta sa vina la biserica. Consistenta comunitatilor romanesti din Italia si Spania, sa zicem, este alta decat cea a Frantei, unde sunt mult mai putini credinciosi in biserici, in comunitati. In rest, am spune ca problemele sunt aceleasi. Sigur, in Franta trebuie sa avem mult mai multa deschidere spre partea franceza, ca vin mai multi francezi in bisericile noastre decat italieni sau spanioli, in partea cealalta, fiind o emigratie mult mai tanara, atentia este mult mai mare inspre romanii insisi.
In rest, relatiile cu celelalte Biserici sunt aceleasi, mai ales ca Franta are un numar mult mai mare de protestanti decat are Italia sau Spania, care sunt tari compact catolice. Este foarte mic procentajul necatolicilor in aceste tari, pe cand in Franta, numarul celor nebotezati este foarte mare, al musulmanilor este mare. La fel, si celelalte tari, Belgia, Olanda, Anglia sau Irlanda. Elvetia este un caz aparte pentru ca protestantismul este mult mai profund inradacinat in viata, in mentalitate, catolicii fiind mai putin numerosi. Asadar, diferentele, am putea spune noi, sunt de deschidere. Pe de o parte, Italia si Spania cer comunitatilor romanesti ortodoxe si eparhiilor romane sa aiba o deschidere mult mai mare inspre partea catolica cu care dialogheaza, in special, pe cand in arhiepiscopia noastra evantaiul este mult mai larg, pentru ca ne intalnim cu protestanti, mulsumani, anglicani, si foarte multi catolici, bineinteles. Majoritatea sunt catolici, dar deschiderea noastra trebuie sa fie mult mai mare, iar dialogul mult mai dispersat si particularizat pentru fiecare confesiune cu care venim si noi in contact.
– Care sunt relatiile Bisericii romanesti din Paris, in special, si din Franta in general cu celelalte Biserici Ortodoxe?
– Este o relatie normala, de comuniune, in primul rand, pentru ca suntem in comuniune cu toata Biserica Ortodoxa, de expresie greaca, rusa, araba, sarba, bulgara, franceza. Este o relatie de comuniune, in general, si de co-responsabilitate. Adica, pe un teritoriu anume, unde sunt episcopi ortodocsi de exemplu, formam adunari ale episcopilor, un fel de conferinte ale episcopilor ortodocsi care incearca sa supervizeze intr-un fel tot ceea ce poate fi manifestare comuna a credintei ortodoxe, a credinciosilor ortodocsi in Biserica, si sigur sa semnaleze si diferentele. Sa semnaleze diferentele si sa respecte diferentele intre fiecare si mai ales sa respecte responsabilitatea fiecarui episcop pentru eparhia sa. Aceasta forma de organizare nu este o forma sa-i spunem canonico-sinodala sau sinodalo-canonica, ci este o forma de a fi impreuna, de a pune in comun problemele crestinilor nostri ortodocsi, ale Bisericii noastre, insa dupa aceea fiecare se intoarce in propria sa eparhie, cu propriile sale responsabilitati, incercand in acelasi timp sa puna in valoare unitatea Bisericii in acest teritoriu, unitatea si diversitatea Bisericii ortodoxe in acest teritoriu. Noi traim probabil ce nu pot trai crestinii ortodocsi la ei acasa, in tarile de origine. Traim in acelasi timp diversitatea extraodinara a credintei noastre, in manifestarea ei culturala si lingvistica, si, in acelasi timp, traim unitatea acestei diversitati care se manifesta in marturisirea de credinta, in Sfanta Liturghie si in tot ceea ce facem, de fapt, in Biserica.
– Va multumesc foarte mult, pentru acest interviu, Inaltpreasfintia Voastra, dorindu-va, in continuare, mult spor si multe impliniri duhovnicesti!
– Doamne ajuta!
Interviu realizat de Stelian Gombos.