Inaltarea crucii launtrice
Amintiti-va ca fiecare dintre noi are propria sa cruce, pe care trebuie sa o poarte ca raspuns la chemarea lui Dumnezeu de a-L urma si pe care trebuie sa se rastigneasca precum Hristos Insusi S-a rastignit, asa cum au facut si Apostolii.
Golgota acestei cruci este inima noastra; crucea este ridicata sau infipta in inima prin atitudinea hotarata de a trai conform Duhului lui Dumnezeu, si este alcatuita din diferitele dispozitii ale inimii noastre ce se revarsa in primul rand din vietuirea crestina.
Dupa cum mantuirea intregii lumi se realizeaza prin Crucea Domnului, la fel si mantuirea personala se realizeaza prin rastignirea noastra pe propria cruce. Totusi, dupa cum Crucea de-viata-datatoare a Domnului nostru a fost aruncata in groapa si acoperita de gunoaie, asa si noi putem sa ne lepadam crucea si sa o acoperim cu neglijenta si nepurtarea noastra de grija. Atunci nu ne vom mai afla printre cei ce se mantuiesc, ci printre cei ce se vor pierde.
De aceea trebuie sa intelegem bine in ce consta crucea, pentru a sti cu certitudine daca ea mai e inaltata in inima noastra sau a fost aruncata afara, daca Il urmam pe Hristos in purtarea crucii sau am parasit calea aceasta si, scuturand de pe noi jugul cel bun al lui Hristos, ratacim fara sa stim unde sau catre ce anume.
Va voi explica in ce consta crucea launtrica, mai cu seama in ce legatura se afla ea cu viata voastra monahala, dragi surori, caci Domnul a randuit sa sarbatoresc astazi Inaltarea Sfintei Sale Cruci impreuna cu voi. Si crucea voastra, adica cea monahala, este o cruce crestina obisnuita, dar are unele particularitati. Este adevarat ca este putin mai grea, poate chiar mult mai grea, dar pentru acest motiv este si mult mai rodnica. Si daca viata, in general, vine de la pomul Crucii, atunci de sub crucea monahala izvorasc suvoaie imbelsugate de viata.
Nu va voi explica totul in detaliu, ci doar voi scoate in evidenta acele sentimente si dispozitii launtrice fara de care nu veti putea face nici macar un pas in monahism, fara de care este chiar imposibil sa vietuiesti calugareste in manastire Si fara de care monahismul nu mai este un mod de viata monahal, ci o viata de rand intre ziduri manastiresti. Asadar, ascultati!
Partea de jos a crucii, care intra in pamant, inseamna pentru crucea launtrica lepadarea de sine, cu ajutorul careia se sapa in pamantul inimii si se infige piciorul crucii. Lepadarea de sine inseamna a te purta cu tine insuti asa cum ceilalti se poarta cu cei pe care ii reneaga.
In viata monahala acest comportament capata un nou aspect – moartea fata de lumea intreaga. Monahul este atunci ca un om mort, ingropat in pamant. Zidurile manastirii ii sunt mormantul. Hainele sale sunt giulgiul sau. El lasa totul in afara zidurilor manastirii si nu mai are nici o relatie cu acelea. Este strain fata de toate si toate ii sunt straine, incat cuvintele Apostolului: „lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume” (Galateni 6, 14) se implinesc in el. Cel care a dobandit o astfel de stare si-a asezat o temelie solida pentru crucea sa launtrica si pentru viata monahala.
Partea de sus a crucii launtrice – partea verticala, care merge in sus – reprezinta rabdarea, adica acea capacitate de a ramane neclintit in hotararea ta, incat nici o piedica, nici o nemultumire sau osteneala sa nu te poata face sa sovai. Fara rabdare nimeni nu poate persevera in bunatate, cu atat mai putin monahul in viata sa monahala.
Pentru un mirean rabdarea este consecventa in purtarea ostenelilor pentru implinirea obligatiilor sale; pentru monah, mai presus de acestea este hotararea neclintita de a ramane in slujirea sa de monah si in locul unde se afla.
Pentru a face astfel, fiecare pas inseamna cultivarea rabdarii; prin urmare, nimeni nu poate face un pas fara a avea rabdare. Cercetati randuielile vietii monahale si veti vedea cat de des intalnite sunt faptele rabdarii. Numai cel ce a murit fata de lume poate purta cum se cuvine greutatea tuturor celor ce se cer aici.
Partea orizontala a crucii launtrice o reprezinta ascultarea: acea dispozitie interioara prin care cineva nu planuieste si nu intreprinde niciodata ceva de unul singur, ci se supune si implineste fara impotrivire poruncile altora.
Ascultatorul se aseamana cu o minge care se rostogoleste fara zgomot in directia spre care a fost impinsa. El renunta de bunavoie la propria sa libertate si se lasa miscat ca o unealta de catre altul. Neincrezandu-se in propriile sale ganduri sau dorinte, implineste sfaturile sau poruncile altora. Datorita acestui fapt, el este cu sufletul complet deschis. Chiar daca ceilalti nu pot sa vada in sufletul sau, el se descopera celui pe care si l-a ales sau care a fost desemnat sa ii poarte de grija, in asa fel incat in launtrul sau sa nu ramana nimic rau ascuns sub masca binelui.
Acum puneti toate acestea impreuna si veti vedea ca lepadarea de toate cele lumesti ingaduie intrarea in manastire, rabdarea asigura sederea in interiorul ei, iar ascultarea cuprinde toata lucrarea celor ce raman acolo. Iata cele trei parti ale crucii, de la care izvoraste adevarata viata monahala!
Cineva s-ar putea intreba: „Dar ce fel de viata este aceasta?” Detasarea de toate lucrurile, renuntarea la propria voie prin ascultare, reprimarea aproape tuturor sentimentelor cu darzenie este aceasta viata? Dar sa nu ramanem doar la cele exterioare. Fiecare dintre virtutile monahale mentionate mai sus are, pe langa aspectul ei exterior sever, si o parte interioara, care este plina de viata si bucurie, si care este izvor si indemn pentru virtuti, dar si ea sporeste din ele la randul sau.
Astfel, rabdarea este sustinuta si traieste cu nadejdea ca osteneala monahala nu este in zadar. Pregustand binecuvantarile asteptate, nadejdea hraneste rabdarea si o face sa nu aiba sfarsit. Nadejdea umple inima cu bucuria dobandirii celor pe care le asteapta, iar aceasta bucurie alina efortul dureros al rabdarii pricinuit de osteneli. Datorita acestui motiv, cel ce indura chinul nu simte atat de multa suferinta, cata desfatare simte, cu toate ca ceilalti il vad suferind din greu.
Ascultarea este insufletita de dragoste. Ascultarea inseamna renuntarea la propriile noastre activitati si rationamente – cele mai dragi actiuni ale noastre. Cineva poate avea o mare putere de a se stapani pe sine insusi, incat sa renunte la aceste lucruri. Cu puterea vointei poate, desigur, sa se biruiasca pe sine insusi si cu o hotarare ferma sa reuseasca in ceea ce si-a propus.
Totusi, atata timp cat hotararea lucreaza singura, faptele ascultarii sunt precum pocnitul crengilor uscate. Numai dragostea poate adauga ascultarii flexibilitatea necesara. Dragostea este gata sa jertfeasca totul, nu se fereste de osteneala, nu se zgarceste cand e vorba de timp, efort sau mijloace. Acolo unde este dragoste toate se implinesc usor, repede si cu bunavointa. Doar ascultarea care vine din dragoste poate sa dea bucurie tuturor ostenelilor care o insotesc.
In sfarsit, lepadarea de cele lumesti este insufletita si determinata de credinta care este si trebuie sa fie aceasta pe care o stim, si nu alta, daca cel care isi doreste o asemenea viata vrea sa o traiasca precum se cuvinte. Invatatura de credinta ne invata ca noi, oamenii, am fost creati pentru o viata in Dumnezeu, dar L-am parasit pentru a ne inrobi egoismului si farmecului lumii acesteia si, din aceasta pricina, cel care doreste sa se intoarca din nou la El trebuie sa moara fata de sine insusi si fata de lume.
Convingerea ca un astfel de parcurs este inevitabil, insotita fiind de o dorinta de bine pentru sine, hraneste moartea fata de toate lucrurile si aduce in dar viata, mai cu seama atunci cand este legata de gandul ca numai printr-o asemenea dispozitie launtrica se poate apropia cineva de Hristos si, fiind impreuna-rastignit cu El, va dobandi de la El plinatatea vietii.
Astfel, credinta insotita de lepadarea de sine, sau moartea fata de toate lucrurile, constituie baza crucii launtrice; partea verticala este rabdarea intarita de nadejde, in timp ce partea orizontala este ascultarea insufletita de dragoste.
Daca ne imaginam crucea ca un arbore, atunci radacina lui reprezinta credinta, din care se dezvolta mai intai de toate lepadarea de sine si hotararea de a parasi totul pentru a te concentra asupra unicului scop al vietii omului: mantuirea sufletului, indepartandu-te de toate celelalte.
Din lepadarea de sine se naste dragostea, care este pregatita pentru orice ascultare; din ascultare -sau simultan cu ea – creste rabdarea, care se incununeaza cu nadejdea, care ne ridica la cer si la altarul din launtru, cel de dincolo de catapeteasma, dupa cum spune Apostolul.
Acolo unde se gasesc aceste dispozitii launtrice, arborele crucii nu este pustiu si gol, ci se ramifica in numerosii lastari ai diferitelor virtuti, acoperindu-se cu frunzele unui bun comportament exterior si im-podobindu-se cu roadele faptelor bune.
Acolo se gaseste uitarea cu totul de lume si de obiceiurile ei, acolo este neintrerupta salasluire in manastire, fara dorinta de a pleca; acolo este dragostea de singuratate; acolo este osteneala rugaciunii din chilie si din biserica; acolo este postul; acolo este neoboseala lucrului de mana; acolo este dorinta de a se ajuta unul pe celalalt; acolo este iertarea reciproca; acolo este incurajarea reciproca spre bunatate; acolo este pacea; acolo este infranarea ochilor, a limbii si a urechilor s.a.m.d. Fericit este sufletul care, retragandu-se in sine, va afla toate acestea in inima lui!
Acesta este semnul evident ca acolo pomul crucii s-a inaltat, ca este ferm asezat si incarcat cu putere de viata interioara, asa incat poate fi numit cu adevarat de-viata-datator nu numai in general, ci si in particular, pentru acea inima.
Ceea ce avem, dragi surori, puteti vedea voi inseva. Daca toate virtutile pe care le-am mentionat sunt cu adevarat in inimile voastre, atunci crucea voastra sta in picioare. Daca nu, atunci sa stiti ca ea a fost ingropata sub sentimentele si dispozitiile launtrice rele. Nu le voi specifica pe icestea din urma, deoarece se inteleg de la sine.
Insa nu pot sa nu adaug dorinta sau mai degraba rugamintea ca, in cazul in care veti afla ca s-a inclinat crucea voastra sau este complet cazuta la pamant sau, mai rau, s-a acoperit cu praful si gunoaiele gandurilor si dorintelor rele, sa incercati sa o descoperiti, sa o curatiti prin cainta si sa o ridicati, sa o fixati din nou in inima voastra, cu hotararea neclintita de a avea ravna pana la moarte ientru mantuirea sufletului vostru.
Credeti-ma ca, fara cruce, nu exista nici viata duhovniceasca, nici mantuire, nici vreo alta mangaiere in viata de manastire. Nimeni nu a fost mantuit si nu poate fi mantuit fara cruce. Asa cum Domnul a intrat in slava Sa dupa ce a suferit pe cruce, la fel toti cei care il urmeaza vor intra in slava impreuna cu El prin propria lor cruce.
Doriti sa fiti partase la aceasta slava?
Atunci, mai intai de toate, inaltati crucea si de pe cruce veti intra in rai. Amin!
Sfantul Teofan Zavoratul
sursa: crestinortodox.ro
