Cum sa ne incredintam deplin lui Dumnezeu
In dorința noastră de mântuire trebuie să primeze lupta interioară bazată pe poruncile evanghelice. Aflarea unui povățuitor care să rezoneze cu sufletul nostru și apoi deprinderea ascultării în lupta duhovnicească ne va aduce o bună înțelegere a lucrurilor, o dreaptă socotință și o așezare duhovnicească plină de echilibru. Avem nevoie sa curățim casa sulfetului prin „măturarea” egoismului, iar acest lucru ne învață părintele Simeon Kraiopoulos. Avem mai jos câteva sfaturi din perspectiva relației cu copii noștri dar și cu noi înșine. Educația propriilor copii este într-o strânsă legătura cu propria educație:
Această nouă existență umană care spune ,,Sunt și eu”, care se străduiește să-și certifice propria existență, propriul ,,eu”, care va putea să dialogheze cu ,,tu” – fie că aceștia sunt ceilalți oameni, fie că este Dumnezeu Însuși – se manifestă într-o stare de cădere, care într-o ultimă analiză este un egoism exacerbat. Starea aceasta face ca adevărul despre care vorbim să rămână, în fond, un adevăr esențial chiar dacă nu se manifestă corect ci de o manieră greșită și păcătoasă, întrucât omul însuși este în stare de cădere.
Nu putem spune că, în această situație copilul, este de vină. Dar nu putem spune că suntem noi vinovați întru totul de egoismul care ne caracterizează, sau de celelalte manifestări păcătoase. Când cineva crede că el este vinovat de toate, intră într-un labirint, într-o stare de anormalitate și nu mai poate ieși la liman.
Omul se naște bolnav, într-un anume fel. Se naște cu această pornire egoistă, este înclinat spre patimi. Vina omului constă în ceea ce subliniază Sfinții Părinți: ,,Dacă vom ajunge în iad, acest lucru se va întâmpla nu pentru că suntem păcătoși! Dumnezeu știe mai bine ca noi că orice om este păcătos. Dacă vom ajunge în iad, vom ajunge deoarece n-am mers la Hristos să ne vindece. Hristos s-a făcut om pentru a-l salva pe om din legăturile păcatului.”
Vina noastră constă în aceea că nu ne încredințăm lui Hristos, atât cât trebuie să ne încredințăm, sau nu L-am lăsat pe Hristos să ne asume în întregime și să ne împărtășească, să ne facă hristoși, așa încât chemarea noastră de a deveni una cu Hristos să dezrădăcineze și să îndepărteze din noi egoismul, patimile, răutatea, stricăciunea. Nu am creat noi egoismul. Egoismul există în firea noastră. Noi îl cultivăm fără încetare, dacă nu suntem atenți. În fond, egoismul există în noi ca boală. Marea noastră vină este că nu mergem la doctorul Hristos să ne vindece, aceasta este marea noastră greșeală.
Copilul care vine pe lume are în sine egoismul și tendința de a-și certifica propriul eu, propria existență, și să poată spune: ,,Exist și eu și pot să-L găsesc pe Dumnezeu. Pot să mă adresez lui Dumnezeu ca unui ,,Tu” și la fel către ceilalți oameni cu ,,tu”.
Copilul are această tendință, sădită în om de Dumnezeu. Altfel, dacă acest lucru nu ar fi existat ar fi fost de neînchipuit existența omului. Vă rog să luăm serios aminte la acest aspect deoarece ajunge la mari răstălmăciri privitor la problema smereniei, despre care voi vorbi mai jos.
În efortul de a-și certifica propria existență, întrucât din rădăcina lui, din naștere este afectat de boala căderii, a păcatului, a egoismului, manifestă această tendință de o manieră greșită, în mod egoist. Când noi, pe de altă parte, nu cunoaștem aceste lucruri și avem pe deasupra și propriul nostru egoism și propriile noastre greșeli, vă dați seama ce se poate întâmpla? Nu este nevoie să ne imaginăm! Vedem această dramă care ia naștere în fiecare familie, în fiecare societate mică sau mare și din care, uneori, nu găsim ieșire.
Nu știm cine este de vină și cine nu este de vină. Sunt de vină copiii sau de vină părinții? Care copil este mai mult de vină și care părinte? Când unul este de vină și când este celălalt? Cât este de vină și cât nu este? Se creează un labirint căruia nu-i mai dăm de cap. În cele din urmă, atunci când ne aflăm în impas, încercând să salvăm propriul egoism și nevoind să fim învinși de copil, este ca și când am spune: ,,Acest copil mă va stăpâni și-mi va desființa personalitatea!” Și, în consecință, îi aplicăm câteva. Firește, diavolul, care știe tote acestea, râde de noi. El le știe nu în lumina lui Dumnezeu, ci pentru că în el sunt personificate toate acestea, deoarece în el au luat ipostas toate acestea: egoismul, patimile, răutatea, păcatul. Diavolul a devenit una cu acestea, într-un anume fel, și de aceea le știe atât de bine. Uneori râde nu numai pentru că oamenii se încurcă atât de mult în propriile căderi, ci și pentru că se încurcă de așa manieră încât fac evident faptul că nu gândesc logic, corect, ca și când ar fi vorba despre ființe fără minte.
Despre Educația Copiilor – Părinți și Copii – ARH. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2005
sursa: catehetica.ro