Etimologia cuvantului Craciun

Craciunul

Etimologia cuvantului Craciun este una dintre cele mai discutate etimologii din lingvistica romanica „si nici pana astazi nu exista un acord general”. Cercetarile din ultimul timp au dus la concluzia ca doi termeni latini: calatio si creatio sunt indreptatiti sa explice originea cuvantului Craciun, atat dupa forma, cat si dupa inteles.

Dictionarul limbii romane moderne si Dictionarul explicativ al limbii romane, ca si Tratatul Academiei de Istoria limbii romane, inscriu etimologia din creatio, in timp de Dictionarul dialectului aroman si Dictionarul de istorie veche a Romaniei deduc cuvantul Craciun din calatio. Dictionarul Academiei afirma insa despre Craciun ca „dintre toate etimologiile propuse, nici una nu este sigura”.

Rezolvarea problemei a fost reluata de academicienii Al. Rosetti si Al. Graur, care au ajuns la concluzia ca latinul creatio explica si dupa forma si dupa inteles etimologia cuvantului Craciun. Vom cauta sa analizam in continuare in ce masura teza respectiva poate fi acceptata sau respinsa.

Kracun, afirma Al. Rosetti, „reprezinta tratamentul asteptat in slava al termenului latin creatione”, care a patruns in slava din limba latina prin mijlocirea limbii Bisericii. Populatiile slave din provinciile dunarene, care convietuiau cu populatiile romanizate locale, au adaptat la maniera lor de a pronunta termenul latin creatione, partea de modificare fonetica proprie romanei marginindu-se la alterarea lui a slav neaccentuat in a. Craciun apare in romana, in sarbo-croata si in maghiara. „Termenul maghiar kardcson, karacsony trebuie explicat de asemenea prin slava (kracun), potrivit legilor fonetice din maghiara”.

In limbile slave, kracun „apare in vecinatatea lumii romanice – el lipseste din polona – caci termenul este de origine latina”. In limbile romanice, termenii pentru a denumi „Craciunul” sunt derivati lin latinescul natalis si din latinescul calendas. „Pe langa acesti termeni, limba Bisericii a intrebuintat si pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare de „faire Mitre du neant”. Creatio, cu sensul de „dies creationis Christi” are pendant in termenul neogrecesc hristougenna, „la nativite de Jesus Christ”.

Din punct de vedere teologic, aceasta afirmatie a lui Al. Rosetti nu poate fi acceptata. In Simbolul de credinta de la Sinodul I ecumenic din 325, care reprezinta invatatura de baza a Bisericii crestine, in art. 2 se afirma clar despre Iisus: „nascut, nu facut, cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut” (s-au creat). Avem doua verbe cu inteles distinct, care nu se pot nici suprapune si nici considera sinonime. Nu se pot confunda nascut cu facut sau creat.

Textul din Noul Testament (Matei 1, 18) este urmatorul: Iar nasterea lui Iisus Hristos asa a fost. Cuvantul grec genesis, -eos (nastere) a fost tradus in latina, in Vulgata, cu generatio, -onis (generatie, nastere din parinti) sinonim cu „natalis”. Limba Bisericii nu a intrebuintat si pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de „faire naitre du neant”. Iisus Hristos S-a nascut din veci din Tatal, „fiind de o fiinta cu Tatal, si „la plinirea vremii” s-a nascut cu trupul fara de pacat din Fecioara Maria si de la Duhul Sfant.

Lumea vazuta si nevazuta a fost creata de Tatal prin Fiul, Care este Cuvantul, (Logosul sau Ratiunea divina (La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut (Ioan 1, 1-3). Textul latin: In principio erat verbum, et verbum erat apud Deum, Deus erat verbum. Omnia per ipsum facta sunt: et sine ipso factum nihil, quod factum est.

Textul scripturistic este clar, el cuprinde verbul facio, -ere si Cel ce face sau creeaza este Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu, si nu are nimic comun cu afirmatia „faire naitre du neant”, atribuita verbului creare din latina pentru Iisus Hristos.

In limba romana nu avem un urmas pentru creatio. Creare, creatura sunt neologisme carturaresti (din fr. creer). Din latinul natalis avem insa in romana cuvantul nat, de unde expresia: Tot satul isi are natul lui, adica fiecare cu obarsia, cu generatia (generatio, -onis) neamului sau, din care se naste fiecare. Cuvantul nat (natus) nu are legatura cu Craciun-ul, ca in limbile romanice apusene, si cu atat mai putin nu are o legatura cu creatio.

Precizam: cuvantul Craciun in limba romana este cuvant de origine populara, nu termen oficial al Bisericii. Termenul Bisericii este Nasterea Domnului (Nascere Domini), asa cum o exprima troparul zilei, care specifica sensul sarbatorii: Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…; Christi Natalis, Nativitas Domini; in alb. Kershendelle. Din slava bisericeasca termenul s-a tradus in limba romana in Cazania de la Govora, 1642, si in Cazania lui Varlaam, 1643, cu „Sarbatoarea Nascutului”.

Pentru justificarea originii slave a cuvantului Craciun, Al. Rosetti aduce ca exemplificare termenii, slavi din limba romana: dr. Rusalii, Rusale, ar. arusal’e, megl. rusal’a („Termenul megleno-roman trebuie explicat direct prin bulgara”), si dr. colinda, care „reproduce forma fonetica a termenului v. sl. „koleda”. „Dr. Rusalii, Rusale nu poate fi explicat direct din lat. Rosalia, pentru ca acest termen ar fi trebuit sa fie redat in romana prin rusaie sau rusaii.

In acest caz trebuie sa ne adresam limbilor slave, unde termenul latin e redat prin v.sl., bg. rusa-lija (bg. rusalii, pl. rusalki druzini), s.cr. ruslaj(i), rusalja, slovena rusalcek, risalcek, i din vechea slava si bulgara este redat normal, in daco-romana, prin l”, „fiind vorba ca si la creatio de un termen venit din latina balcanica”, adica Rosalia. Mentionam ca pana astazi in tinutul Zarand si Tara Motilor se foloseste in popor, alaturi de Rusalii, si termenul Rusai.

Despre colinda, insusi Al. Rosetti afirma: „Romana a cunoscut un termen venit direct din lat. calendae; el a fost conservat pana in zilele noastre in nord-vestul Ardealului si pastreaza aspectul fonetic original, cu -r: corinda, a corinda si corindatori. Corinda provine din carinda, forma asteptata, contaminata cu colinda, din slava. Existenta lui carinda e confirmata prin prezenta in daco-romana a lui carindar din lat. calendarius”.

Se pune intrebarea: se poate afirma despre termenul dr. colinda ca „e imprumutat din latina in epoca slava comuna”? De vreme ce pana astazi se pastreaza in limba romana termenii: carinda – corinda, corindatori, carindar, este firesc ca acesti termeni legati de termenul Craciun sa provina, impreuna cu termenul Craciun, din epoca daco-romana (sec. II-VI, VII), anterior epocii slave comune. Termenul carinda – corinda este legat si de un alt termen venit din epoca daco-romana, de refrenul liturgic cantat in carinde “ corinde: lerui Doamne, lerui, ler, provenit din ebraicul Halleluiah (laudati pe Domnul), transcris in gr. Allelouia, si din greaca in latina: alleluia. Cu rotacizarea lui -l intervocalic, alleluia a devenit in daco-romana aleruia, iar prin afereza lui a- initial neaccentuat a devenit leruia, prescurtat lerui, ler..

Cu latinul calatio, afirma Al. Graur, care insemna „chemare”, si anume chemarea pe care o lansau preotii la zi intai a fiecarei luni, de unde si numele de kalendae, care se dadea primelor zile ale lunii (cu derivatul calendar, corect carindar n.n.), „ne-am apropiat destul de mult din punctul de vedere al formei, caci rezultatul pe care-l asteptam in romaneste era caraciune. Dar de data aceasta ne poticnim la inteles: Craciunul nu e la zi intai si nu presupune nici o chemare. De altfel, nu se vede de ce crestinii ar fi adoptat un termen folosit de preotii politeisti. Etimologia justa, dupa parerea mea, ne-o furnizeaza latinul creatio, adica „creare”, in sens de „nastere”. Parerea se dovedeste insa gresita, fiindca termenul „creare” nu are sensul ele „nastere”, cum am aratat mai sus.

Al. Graur mentioneaza despre Kraciun, cum mentionase si Al. Rosetti, ca se gaseste numai pe teritoriile apropiate de tara noastra, „ceea ce arata ca in cazul acesta slavii au imprumutat ele la noi, si nu invers. Poate ca tot din romana provine si numele maghiar karacsony (primul a se explica prin aceea ca in maghiara nu se incep de obicei cuvintele cu un grup de consoane)”.

Obiectiunea adusa de Al. Graur ca nu se poate accepta calatio pentru Craciun, fiindca „ne poticnim de inteles: Craciunul nu e la zi intai si nu presupune nici o chemare. De altfel, nu se vede de ce crestinii ar fi adoptat un termen folosit de preotii poiiteisti”, comporta o lamurire, pentru care va trebui sa ne referim la informatiile de istorie bisericeasca universala din epoca pale-ocrestina.

In Biserica din Rasarit, Dies Natalis Domini corporalis, Christi Natalis, nu a fost de la inceput o sarbatoare aparte, individualizata, ca in Biserica din Apus, decat numai incepand din a doua jumatate a secolului al IV-lea. Sarbatoarea aceasta in Biserica din Apus a fost instituita oficial de papa Liberius (325-366) la 25 decembrie la Roma pe la anul 353.

Nasterea Domnului in Biserica din Rasarit se sarbatorea impreuna cu Botezul Domnului la 6 ianuarie, sarbatoare numita Descoperirea sau aratarea lui Dumnezeu, fiindca la Botezul Domnului s-a descoperit lumii Sfanta Treime, Fiul botezandu-se in Iordan, Sfantul Duh coborat. in chip de porumbel, iar „glasul Tatalui din ceruri zicand: Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit (Matei 3, 16-17; Marcu 1, 9-11 ; Luca 3, 21-22). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Dar de ce aceasta descoperire a Lui se numeste Aratare? Pentru ca El nu s-a facut cunoscut tuturor la nastere, ci la botezul Sau, deoarece El pana in aceasta zi nu era cunoscut multimii”.

Constitutiile Apostolilor, redactata in sec. al IV-lea, in Siria sau Palestina, arata ca „cea mai insemnata zi sa va fie Epifania, in care Domnul ne-a aratat Dumnezeirea Sa; si aceasta sa fie in a VI-a zi a lunii a zecea” (6 ianuarie). Epifania era socotita prima dintre marile sarbatori ale anului bisericesc si cea mai importanta si cu ea incepea anul mantuirii sau Anul Nou bisericesc in Rasarit. Epifania a fost numita de populatia crestina daco-romana dupa caracteristicile ei, Apa boteaza, Bahoteaza, Boboteaza, ceea ce dovedeste vechimea crestinismului nostru ortodox de rit oriental.

In a doua jumatate a secolului al IV-lea a fost adoptata si in Biserica apuseana sarbatoarea Epifaniei, insa cu o tripla semnificatie: Botezul Domnului, minunea din Cana Galileii si Adorarea magilor, cu timpul, facand ca accentul sa cada pe Adorarea magilor, sarbatoarea fiind cunoscuta sub numele de Festum Magorum, Festum Trium Reguni sau Festum Stellae. Sarbatoarea Christi Natalis, Nativitas Domini, a fost primita din Apus si in Bisericile din Rasarit cu termenul tradus „Nasterea lui Hristos” sau „Nasterea Domnului”.

In Biserica din Constantinopol, sarbatoarea Nasterii Domnului la 25 decembrie s-a introdus prin anul 379 sau 380, cand Sfantul Grigorie de Nazianz a tinut o cuvantare teologica speciala. In Cezareea Capadociei tot cam in acelasi an, in Antiohia la 376, in Alexandria catre anul 430, in Biserica din Ierusalim s-a introdus sub episcopul Juvenal, pe la 455-458, iar in Iliricum, de care depindea si Biserica din fosta Dacie Romana, s-a introdus „nu mult dupa 380”. Biserica Armeana n-a primit sarbatoarea Nasterii Domnului la 25 decembrie si a ramas la vechea traditie orientala a Epifaniei.

O data cu generalizarea sarbatorii individualizate a Nasterii Domnului – Dies Natalis, Nativitas Domini, Christi Natalis – la 25 decembrie in Bisericile din tot Imperiul Roman din a doua jumatate a secolului al IV-lea si in secolul al V-lea, prima mare sarbatoare bisericeasca a anului se muta de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luand cu ea si atributele de An Nou, „Craciunul fiind socotit in popor drept An Nou – pana astazi, – avand unele caractere ce amintesc in chipul cel mai evident de „Kalendae Januariae”.

Anul Nou civil de la 1 ianuarie este numit in popor, pana astazi, Craciunul mic. Astfel, 25 decembrie sau stilul de Craciun, a fost cel mai mult intrebuintat. In Germania a fost intrebuintat pana in secolul al XVI-lea, in Anglia din secolul al VII-lea pana in secolul al XIII-lea, in Franta numai in 1564 s-a hotarat inceperea Anului Nou la 1 ianuarie, iar in Rusia schimbarea s-a facut sub Petru cel Mare. In Cancelaria papala era folosit si in secolele XIV-XVII, sub numele de stilus curiae Romanae.

Dupa hotararea Sinodului I ecumenic (325), episcopul cetatii Alexandria, unde se afla farul astronomic era insarcinat sa anunte tuturor episcopilor din Imperiul roman data sarbatorii Pastilor, care trebuia sa aiba loc in prima duminica dupa echinoctiul de primavara, dupa luna plina, si sa nu coincida cu Pastile evreilor, Pastile crestin fiind legat de 13 spre 14 Nisan (luna martie), echinoctiul de primavara la evrei, cand avusese loc Cina cea de Taina a Domnului cu Apostolii, invierea a avut loc „in prima zi a saptamanii”, dupa echinox, adica dupa 14 Nisan, duminica, pentru care duminica (lat. dies dominica) este „Ziua Domnului”.

Sarbatoarea Pastilor crestin fiind legata de fazele lunii pline, dupa echinoxul de primavara, era cu data schimbatoare, si ea trebuia anuntata tuturor crestinilor la inceputul anului bisericesc, fiindca de data Pastilor erau legate si celelalte sarbatori bisericesti cu data schimbatoare, ca Floriile, Inaltarea, Pogorarea Duhului Sfant, precum si „lasata secului (siecus) de carne” (carniliga) si „de branza”, caslegi (caseum liga) si inceputul „paresimilor” ( quadrage-siraa – quaresima), „postul Pastilor”.

Acest carindar (calendarius) crestinii trebuiau sa-l cunoasca pentru aplicarea in viata lor religioasa si il cunosteau numai de la preotii lor, care-l faceau cunoscut in biserici, la inceputul anului, la marea sarbatoare crestina Nasterea Domnului, la 25 decembrie, cand aveau loc si sarbatorile de iarna ale solstitiului, si cand crestinii erau vestiti si chemati la biserici in mod sarbatoresc prin carinde – corinde de corindatori la marea sarbatoare crestina, care era prima mare calatio din an si care justifica etimologia, discutatului termen popular Craciun din calatio.

In lumina realitatilor istorico-ecleziastice din secolele IV-V din Romania Orientala, dezbatuta etimologie a cuvantului popular Craciun se justifica si dupa inteles si dupa forma, fonetic, venind din epoca dacoromana din lat. calatio, -onem, caraciune, prin contractie Craciun (dr. ar. megl.; ar. carciun, craciun, megl. carciun) cu rotacizarea lui -l intervocalic si cu -c provenit din t+i+o, u, ca in taciune (titionem, fecior – fetiolus, picior – petiolus etc. Teza originii cuvantului Craciun din creatio, -onem trebuie parasita.

Parintele Ion Ionescu

sursa: crestinortodox.ro