Părintele Rafail Noica, despre trăirea Ortodoxiei

“Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputință omului singur. Când vin tineri la mine și-mi spun: <<Este așa de greu să mă rog, să mă schimb >>, le răspund: << Nu-i greu deloc; este cu neputință! >>. Dar, ca să înțelegi sufletul, de ce-ți este așa de greu, trebuie să știi că ceea ce încerci este cu nepuțință pentru tine însuți și de aceea te întrebi: cum o să ajung vreodată la asta? Soluția este rugăciunea, iar când Domnul a zis că << cele cu neputință omului sunt cu putință lui Dumnezeu>> a spus-o ca pe o făgăduință; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduință și să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputință omului.
Pentru întărirea în Biserica ortodoxă, aș aminti cuvântul unui teolog rus care spune că Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima și sufletul omului întreg. Eu aș confirma cuvântul lui, spunând că aceasta a fost și experiența mea. V-am vorbit despre criza prin care am trecut eu, care este mai mult decât o convingere intelectuală și trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deși eu atunci căutam criterii intelectuale.
Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Și calea este trăirea. Când se descoperă <<în duh și în adevăr >>, adevărul seduce, adică convinge toată firea, până în măduva oaselor. Și aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micșorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile și religiile de care am auzit câte ceva, cu intenții de multe ori extraordinare, ci adevăruri depline care, negreșit, duce la Mântuire. Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducție, este convingerea omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima și sufletul și în cele din urmă și mintea. Că în duhovnicie mintea se convertește cel mai încet. Să nu vă smintiți de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovadă logică, ori logica seamănă cu niște rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că logic nu există minunea. Dar, dacă ai experiența existențială a minunii, logica ți se transformă sau ți se modifică, îți crește și atunci include și minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se află credința. Și logica << se dezvoltă >> și << se mărește>>. Camera și rafturile se adaugă – nu-i așa? – după cum vine experiența. Deci, întâi experiența, iar rațiunea și logica vin după aceea și explică, dar în viață explică de mute ori târziu. De multe ori aveți trăiri neînțelese ani și zeci de ani de zile și, după zeci de ani de zile, vine și o explicație logică”.
“ Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreția acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.
O tradiție a călugărilor de la Muntele Athos spune că, dacă un suflet se mântuiește după moarte și ajunge la viață, până la 12 generații de strămoși se împărtășesc din această biruință, a zice, a vieții, primesc ca un șoc de viață și , dacă ei înșiși nu sunt mântuiți, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică și în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a păcătuit, a găsit viața. Dacă eu, orișicare eu, găsesc viața, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moștenit. Vechiul testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generație numai. Dar iată că acești călugări de la Athos învață că până la 12 generații de strămoșii găsesc viața deși păcatul are energii numai până la a treia și a patra generație.
Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Și cred că noi putem să ne încredințăm Domnului, că știe El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noștri nu are aerul că știe ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă știe El mai bine. Și cred că, dacă noi ne trăim smerit viața noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii și iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegerea aproapelui, înțelegându-l și în păcatul lui (fiindcă și eu sunt păcătos și nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viața asta nu putem să vedem toată măreția lui Dumnezeu, ne mulțumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem și mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu și încredințarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă și Domnul, când vorbește despre sfârșitul lumii spune: << Luați seama… să nu speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Și se va propovădui această Evanghelie a Împărăției în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; și atunci va veni sfârșitul>>. Deci și noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu. Și Dumnezeu Își face lucrul Lui în istorie și puterea Lui e înfricoșător de gingașă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violență. Când Domnul își va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârșitul. Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârșitul veacurilor“ .
“Am văzut de multe ori în viață cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiți, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferința mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferința lumii întregi. Și eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferințe și nedreptăți, devin în stare să înțeleg pe aproapele. Și așa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: << Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți>>. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu ești un eu, tu mă cunoști până la urmă. Și eu te cunosc, esențial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaștem.
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: << Oriunde aș intra aici, în mănăstire și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: << Noi, ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem>>. Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea“.

Sursa: http://www.doxologia.ro/conferinte/parintele-rafail-noica-despre-trairea-ortodoxiei