Stavropoleos, mănăstirea din inima cetăţii

Cu puţin timp înainte de evenimentele din decembrie 1989 am vizitat biserica de la Stavropoleos, fostă mănăstire, cunoscută în Bucureşti, în ţară şi în lume prin frumuseţea liniilor arhitecturale, un chivot superb, plăsmuit parcă de mâinile îngerilor, aşa încât totul pare desăvârşit; picturi, coloane, turlă, ferestre, ancadramente, care vorbesc de simetrie, de simţul măsurii, smerenie şi demnitate deopotrivă.

Amplasată în centrul vechi al Capitalei, cu multe biserici alături şi sumedenie de clădiri mai vechi ori mai noi, istoria este la ea acasă în preajma bisericuţei înălţate „în pământ străin” de luminatul şi bunul Arhimandrit Ioanichie, originar din Epir, Grecia. La puţini ani după ctitorirea bisericii, patriarhul Constantinopolului l-a hirotonit pe Ioanichie arhiereu al Stavropolei, mitropolie confruntată cu mari dificultăţi, lipsită nu doar de titular, dar şi de „bunurile de odinioară”. Istoriile amintesc în treacăt cât de greu a cumpărat Ioanichie suprafaţa de loc pentru zidirea bisericuţei. Abia după isprăvirea construcţiei a mai obţinut câţiva stânjeni, pentru a se putea „mişca” printre hanuri (hanul ridicat de Ioanichie şi acela al lui Matei postelnicul).

Îngrămădită între case de oaspeţi şi uliţe umblate ale Bucureştilor, biserica ctitorită de Ioanichie epirotul, fără faima unor cunoscute zidiri voievodale, a avut dintru început, dar are mai ales acum o frumuseţe care se descoperă oamenilor cu sensibilităţi întru ale spiritului.

Între starea bisericii pe care am văzut-o acum 23-24 de ani şi cea de acum nu există termeni de comparaţie. Lăcaşul pe care îl vedem în prezent, nu are nimic nepotrivit, respingător, adăugat sau ieftin. O frumuseţe care nu-i din lumea aceasta inundă spaţiul. Deşi limitat şi mai curând strâmt, acesta este o poartă spre veşnicie. „Posibilă şi-n mic e măreţia”, spunea poetul. În acest mic lăcaş observi cu uşurinţă „cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

După mulţi ani de absenţă am păşit din nou pragul bisericii de la Stavropoleos. Era deja declarată mănăstire, cum a fost odinioară, până în vremea lui Cuza. Mărturisesc că am avut la început temeri omeneşti. Îl ştiam puţin şi pe părintele Iustin Marchiş (doar de la distanţă şi din părerile altora). La prima vizită am rămas fără cuvinte. Rafinamentul, eleganţa şi ţinuta lucrurilor şi a oamenilor erau cu adevărat ireproşabile. În locul picturilor înnegrite şi deteriorate, am găsit veşmântul restaurat şi strălucirea blândă a icoanelor, sub lumina lină a candelelor şi a lumânărilor din ceară curată. Coloanele brâncoveneşti păreau isprăvite atunci. Meşterii restauratori au curăţat cu grijă piatra şi au pregătit-o să înfrunte alte sute de ani. Interiorul eclisiei m-a dus imediat cu gândul la bisericile şi paraclisele atonite unde modernitatea cu toată cohorta ei n-a putut pătrunde. Cântările psaltice, atent urmărite de credincioşii prezenţi, împodobesc sfintele slujbe săvârşite în spirit monahal, fără somptuozitatea şi opulenţa bizantină, preferând-o pe aceea specifică anahoreţilor. Liniştea din biserică, rugăciunile, simplitatea veşmintelor şi a odoarelor, frumuseţea colivelor, firescul lucrurilor sunt, mărturisesc, paradigmatice. L-am întâlnit adeseori pe părintele Iustin, sufletul acestui loc din 1991, alături de cuvioasele maici care se odihnesc mai puţin decât păsările cerului. Cuvântul lui e ascultat fără murmur. Asprimea glasului, dar şi profunzimea cuvintelor, atent alese, tâlcuiri noi la texte vechi, reflecţii, diortorisirile făcute cu acrivie la texte pripite sunt întâlnite în discuţiile pe care interlocutorii le poartă cu străjerii mănăstirii. După slujbă am trecut prin lapidariu în casa monahală, restaurată în ultimii ani, unde se află o valoroasă bibliotecă, muzeul, trapeza şi chiliile. Fiecare lucru-i aşezat la locul său. Icoane valoroase, orfevrărie, cărţi şi manuscrise, cele mai multe restaurate cu migală chiar în mănăstire, de mâinile monahiilor. În trapeză vin aproape toţi cei care au fost în biserică. Pentru fiecare s-a găsit „câte ceva”, după cel mai înalt protocol. Retrăiam vremurile apostolice, când, după slujbă, erau cu toţii prezenţi la agapă. Voci curate, acorduri de pian sau vioară, cuvinte înţelepte, au bucurat inimile tuturor mesenilor.

Am revenit la Stavropoleos de multe ori şi am învăţat mereu, fie din cuvintele părintelui, din faptele monahiilor, ori cântările psalţilor, din atitudinea credincioşilor, din tainele locului şi frumuseţea restaurată a unui monument înviat. Întotdeauna am aflat ceva nou ori am desluşit un alt înţeles, m-am îmbogăţit sufleteşte văzând că există în mijlocul cetăţii, într-un oraş ce nu mai are linişte, monahi care doresc să trăiască veşnic şi caută încă din lumea aceasta să dobândească, prin fapte meritorii, Împărăţia lui Dumnezeu.

De multe ori a trebuit să recunosc că vieţuitoarele acestui sfânt lăcaş sunt preocupate în chip deosebit faţă de omul aflat în căutare, se fac tuturor toate, nu refuză pe nimeni în a împlini binele şi găsesc timp pentru rugăciuni, cântare, primire de oaspeţi, dialoguri cu oameni înţelepţi, dar şi pentru a fi prezenţe discrete la evenimente culturale, promovate de oameni luminaţi, închinători în duminici şi sărbători la slujbele din biserica Mănăstirii Stavropoleos.

Împreună cu părintele Iustin, monahiile Mihaela (stareţa stavroforă, licenţiată în Teologie şi Ştiinţe economice), Atanasia (istoric de artă, cu un doctorat şi lucrări publicate în domeniu), Iustina (filolog, absolventă de engleză-spaniolă), Gabriela (geolog), Ioanichia (grafician), Rafaela (economist), se jertfesc într-o mănăstire care se străduie să fie achimită şi model într-o lume aflată în derută. Am întâlnit la Stavropoleos oameni ai cărţii, profesori, savanţi, demnitari, diplomaţi, artişti, oameni cu preocupări diferite, dar animaţi de acelaşi dor înalt şi tot mai rar întâlnit în vremea noastră. Am aflat că au trecut în aceşti ani prin ctitoria mitropolitului Ioanichie, patriarhi şi ierarhi, regi şi regine, şefi de stat şi de guverne, ambasadori, personalităţi recunoscute ale lumii, călugări din multe ţări, preoţi şi vizitatori numeroşi. Monumentul, după cum se şi cuvine, este apreciat unanim, iar întreg ansamblu eclesial a fost declarat printre cele mai prestigioase din România (alături de Muzeul Naţional de Artă şi Muzeul Ţăranului Român, Ghidul Michelin acordându-i trei stele).

Loc de rugăciune şi comuniune întru Hristos, Domnul vieţii veşnice, mănăstirea scrie în prezent, după umila mea părere, cea mai frumoasă pagină din întreaga ei istorie. Am cercetat într-o oarecare măsură izvoarele care vorbesc despre Stavropoleos. Am văzut fotografii şi stampe vechi, dar mai ales păstrez în minte propria imagine din urmă cu un sfert de veac. În documente şi fotografii de arhivă se poate uşor observa că biserica avea cândva zidurile crăpate, tencuiala căzută, podoaba pe alocuri pierdută şi am înţeles privindu-le că dintele necruţător al timpului îşi luase partea de tribut.

Alteori a fost uitată, umilită, marginalizată. Nici acum nu i-au fost restituite odoarele sfinte care păstrează legătura cu începuturile istoriei ei.

Cu toate acestea, sunt sigur că întâiul ctitor al sfântului lăcaş se bucură întru Împărăţia lui Dumnezeu pentru toate cele ce s-au săvârşit aici.

Într-un demers temerar, început în urmă cu 20 de ani, când s-a întocmit documentaţia pentru consolidarea şi restaurarea ansamblului şi până acum, părintele Protosinghel Iustin Marchiş şi monahiile din obşte au muncit mult, s-au jertfit într-o grăitoare trăire monahală. Au întâlnit oameni mari, istorici, profesori, arhitecţi, pictori şi restauratori de înaltă ţinută. Au găsit uneori înţelegere la cei care aveau dregătorii şi posibilităţi. Alteori au primit doar promisiuni. Alţii au refuzat să fie împreună ctitori cu ei într-o nouă etapă din istoria mănăstirii.

Stavropoleosul este acum o înaltă Academie, cu profesori-monahi valoroşi, care arată altora frumuseţea Ortodoxiei prin rugăciuni, cântare, cuvânt ziditor şi faptă bună. Se adaugă şi strălucirea unui monument reprezentativ, ce înscrie în şirul ctitorilor un pomelnic încrustat cu litere daurite: Iustin Duhovnicul, Mihaela Monahia, Atanasia Monahia, Iustina Monahia, Gabriela Monahia, Ioanichia Monahia, Rafaela Monahia. „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20).

sursa: Ziarul Lumina