Conferinţă susţinută la Cluj-Napoca de părintele Zaharia Zaharou de la Essex : „Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei“

Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea “Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, s-a aflat săptămâna trecută, la invitaţia IPS Mitropolit Andrei, ca oaspete al Arhiepiscopiei Clujului, unde a susţinut două conferinţe duhovniceşti. Prima conferinţă a fost susţinută marţi seara, când s-a întâlnit cu elevii Seminarului Teologic şi cu cei ai Facultăţii de Teologie din Cluj-Napoca.

Cea de-a doua conferinţă a fost susţinută în faţa studenţilor creştini ortodocşi din Cluj-Napoca, tema ei fiind “Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei”.

În Rai, a arătat părintele, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Purtau veşminte nestricăcioase şi duhul le era întors către Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam şi-a întors privirea către lumea zidită, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veşmântul cel luminos al suflării dumnezeieşti. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi.

“Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea Bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la faţa Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu şi s-a înstrăinat de viaţa cea dumnezeiască, încât au ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte şi cu inimă împietrită să zică: “nu este Dumnezeu”. Încă din Rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte şi supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai să tămăduiască firea omenească, a venit smerit, în chip de om, a luat asupra Lui ruşinea noastră şi prin Învierea Sa s-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale celei fără de pată. A depărtat de la noi orice urmă de ruşine, de vreme ce, zice Scriptura, “toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui””, a arătat părintele Zaharia.

Hristos, dorindu-ne tămăduirea şi mântuirea, nu s-a cruţat pe Sine, a mai arătat părintele Zaharia, ci a răbdat crucea, neţinând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind ruşinea crucii, Hristos a şters ruşinea noastră şi ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea lui smerită, astfel încât oricine o va urma să afle pe deplin vindecare.

“Pentru a se pocăi şi pentru a fi vindecat de păcat, omul trebuie mai întâi să îşi vadă păcatul. Atunci când omul este departe de Dumnezeu, el rătăceşte în întuneric şi îi este cu neputinţă să înţeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credinţă în Hristos, primeşte cuvântul de la Domnul, în acelaşi timp el primeşte în inimă şi focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândeşte luminarea lăuntrică şi o îndoită vedere. Pe de o parte, focul harului întipăreşte în inima credinciosului Chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădeşte sărăcia duhovnicească şi întunecatul adânc în care este căzut. Această vedere este un dar ceresc nepreţuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăinţă”, a mai arătat în conferinţă părintele Zaharia.

Mândria, piedică în calea luminării

Totuşi, a explicat duhovnicul de la Essex, există o mare piedică în calea luminării, şi anume mândria. Ea împietreşte inima şi slăbănogeşte vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască sensul şi dimensiunea metafizică a păcatului. “Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însuşi şi îl îmbată cu desfătările luciferice. Când omul este chinuit de mândrie, caută scăpare în lumea înconjurătoare şi încercând să îşi umple golul lăuntric, se afundă într-o şi mai mare stricăciune şi pierzanie, încât este gata să săvârşească orice păcat.

În această stare, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la faţa Domnului Dumnezeu şi să moară în păcatele sale, neprimind să poarte povara ruşinii pentru păcătoşenia sa, fie să îşi lepede cugetul întinat prin care se îndreptăţeşte în căderea sa şi să primească chemarea lui Hristos la pocăinţă. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu aduce o luminare lăuntrică şi o îndoită vedere şi simţire. Omul vede dragostea neprihănită şi sfinţenia lui Hristos, pe de o parte?, iar pe de alta, înfricoşătoarea beznă a păcatului şi înşelăciunea patimilor care îl chinuie. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzeşte sufletul la contemplare, dar îi şi dăruieşte curajul de care are trebuinţă pentru a face saltul spovedaniei. Oricine se ruşinează să îl primească pe Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitorul răstignit, precum şi cuvântul crucii şi Evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea a tot celui ce crede, de acela şi Hristos se va ruşina să îl primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui”, a explicat în cadrul conferinţei renumitul duhovnic.

Aceste cuvinte, a mai spus părintele, ne fac să înţelegem că într-o lume care zace sub puterea celui rău, spovedania şi primirea crucii lui Hristos se însoţesc de ruşine.

“Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, pentru că prin ea primim viaţa cea veşnică. Îndemnându-l pe om ca să-L mărturisească, Hristos îl cinsteşte şi îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci şi Domnul se va lepăda de om. Judecata aceasta pare foarte aspră, însă ea este în acelaşi timp şi plină de milostivire. Pentru că omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă şi ca să ne izbăvească de ruşinea osândei şi a pierzaniei. Ea este plină de milostivire pentru că naşte în noi ruşine şi recunoştinţă pentru marele şi nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita ruşine a nerecunoştinţei.

Ruşinea şi ocara pe care omul le suferă prin primirea Crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în Împărăţia Tatălui Său şi în prezenţa îngerilor Lui, această ruşine se preface în harul înfierii şi în puterea vieţii celei nestricăcioase”, a arătat părintele Zaharia Zaharou.

Cu cât este mai mare pocăinţa, cu atât este mai mare harul primit

Când credinciosul îşi cunoaşte fărădelegea, a mai arătat el, omul nu mai caută să o mai ascundă, ci împotriva lui însuşi o mărturiseşte Domnului şi pentru ruşinea ce o rabdă atunci când se pocăieşte, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii şi îl primeşte cu harul mântuirii celei veşnice.

Cu cât este mai adâncă pocăinţa, cu care îşi mărturiseşte fărădelegile la spovedanie, cu atât sunt mai mari puterea şi harul pe care le primeşte pentru înnoirea vieţii sale.

“Ruşinea la spovedanie nu este doar un lucru firesc şi sănătos duhovniceşte, dar ea ne încredinţează că pocăinţa vine din inimă, că este de bunăvoie şi plină de smerenie. Oricine se pocăieşte cu adevărat, mărturisindu-şi păcatele, ia asupră-şi întreaga răspundere pentru toată fărădelegea săvârşită, fără a da vina pe Dumnezeu sau pe aproapele, ci îşi poartă ruşinea păcatelor cu smerenie şi bărbăţie”, spune părintele.

Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, omul pune înlăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să se poată sălăşlui în el. Dumnezeu primeşte ruşinea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulţumire adusă Lui, celui care ne-a mântuit prin crucea ruşinii şi pentru mulţumita aceasta ne cercetează şi ne face părtaşi la viaţa sa. Şi, într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a ruşinii. “De aceea, ori de câte ori văd oameni mărturisindu-se cu sinceritate şi cu ruşine, îmi vine să mă ascund sub pământ şi mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că ştiu că în ceasul căinţei şi al ruşinii lor, mâna Domnului se odihneşte peste ei şi tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră şi umilă, oamenii aceştia primesc marele har şi cu adevărat se nasc din nou”, a încheiat părintele Zaharia Zaharou.

sursa: acvila30.wordpress.com