Nu dragostea de bogatie, de femei si de putere
Întâi dragostea
Omul e singur și sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul trist, făptură rătăcită și slabă, orfan al darurilor dumnezeiești. Sărman al înțelesului și bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenucherilor.
Om, omule bun, pune în cugetul și fapta ta, întâi dragostea!
Întăi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumusețe, de lumină, de adevăr , dragostea și mângăierea, îndemn și creație.
Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul.
Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.
Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. Dragostea împrăștie urâtul, urâtul singurătății, topește răul, răul întunericului, alungă tiparele și hotarele, alungă potrivniciile, aduce pretutideni ființă nouă și nerobitoare.
Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeiasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.
Acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul și urâtul, acolo unde nu e dragoste, înfloresc trufia, pizma, nedreptatea și toate chipurile prostiei omenești.
Omul care nu iubește nu înțelege nimic din lumea lucrurilor văzute și ascunse.
Graiul minunilor îi este cu desăvârșire închis. Acolo unde nu este dragoste, nu este nici cunoștință adâncă.
Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul aspru și cerul boltit albastru, să iubești totul, chipuri și sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat.
Cine nu iubește, nu are simțuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipește liniștea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine și frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie și-l crește dragostea.
Întăi dragostea. Dargostea care înflorește cireșul, care crește copilul, care satură flămândul, care mângăie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația sa.
Așa vine pacea, pacea adevărată, pacea raiului și a vieții veșnice. Pământul e ușor sub pasul tău, ușor ca zborul gândurilor pure, omule, lumina crește și înflorește pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.
Când ai pornit să fii om, să știi că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste și mâna băjbâie.
Caută sâmburele vieții. E în tine!
Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea Bucuresti – 2006
sursa: catehetica.ro
