Crestinul si politica

Autor: pr. Constantin STURZU

Sa nu iubim cele rele ale lumii – coruptia, tradarea, nedreptatea etc. -, sa le infieram si sa ne delimitam clar de orice fel de practici nu doar necrestine, ci si ilegale, dar sa cautam ca demersul nostru sa fie facut cu Dumnezeu, in Duhul Sau.

 Zbaterile si dezbaterile de pe scena politica romaneasca din ultimele zile au suscitat numeroase luari de pozitie, inclusiv din zona blogosferei crestine. Si nu ma refer la site-uri de genul celor care amesteca, de-a valma, apararea credintei cu infierarea dusmanilor (reali sau inchipuiti) ai tarii, nici la cei care isi fondeaza orientarea politica pe elemente crestine care ar „legitima” o preluare a puterii si o exercitare a ei pe principii religioase. Deloc intamplator, s-a dovedit ca unul dintre realizatorii unor astfel de bloguri (culmea, cu foarte mare audienta) nu era decat un infractor urmarit de mai multa vreme pentru inselaciuni economice, care se ascundea, speriat de perspectiva de a-si asuma consecinta faptelor sale. Spun asta pentru a atrage, in treacat, atentia celor care se „informeaza” de pe astfel de bloguri sau site-uri alcatuite la adapostul anonimatului ca, oricand, mai pot avea mari surprize cu privire la identitatea si/ sau scopul real urmarit de cei care pozeaza in cavaleri ai crestinismului.

Nu la astfel de „(re)surse” crestine fac, asadar, referire, unde a devenit o obisnuinta (ruinatoare duhovniceste) de a amesteca politica si teologia. Ma refer in special la acele persoane care si-au asumat, dintotdeauna, in mod public statutul de crestin, dar cu decenta fireasca si, mai ales, fara a amesteca aceasta calitate fundamentala cu celelalte ipostaze sub care sunt cunoscute de opinia publica, mai ales cele de ordin profesional… Intre aceste luari de pozitie, de care aminteam la inceput, unele au fost mai temperate, fara a se plasa de partea vreunei tabere aflate in conflict, altele si-au spus opinia in mod apasat, in special intr-o anume directie. Nu are relevanta pentru tema articolului cum stau lucrurile din acest punct de vedere, de partea cui s-ar afla dreptatea (daca poate, in genere, cineva sustine ca stie unde se afla dreptatea intr-o disputa politica). Esentiala este o interogatie nascuta cu acest prilej, precum de fiecare data cand se atinge un varf de criza, anume: are dreptul/ obligatia crestinul sa se implice in politica?

Pentru a incerca sa creionam un raspuns la aceasta intrebare, as vrea sa ne intoarcem la perioada de inceput a crestinismului, la o lucrare datata undeva in secolul II sau III, numita Epistola catre Diognet. Am sa redau cateva fragmente din acest pretios document care sintetizeaza admirabil care este statutul la care ar trebui sa aspire orice crestin autentic: „Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul pe care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte. Nu locuiesc in orase ale lor, nici nu se folosesc de o limba deosebita, nici nu duc o viata straina. (…) Locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia; urmeaza obiceiurile bastinasilor si in imbracaminte si in hrana si in celalalt fel de viata, dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca nemaivazuta. Locuiesc in tarile in care s-au nascut, dar ca strainii; iau parte la toate ca cetateni, dar pe toate le rabda ca straini; orice tara straina le e patrie si orice patrie le e tara straina. (…) Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. Se supun legilor randuite de stat, dar, prin felul lor de viata, biruiesc legile. (…) Ca sa spun pe scurt, ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in lume. Sufletul este raspandit in toate madularele trupului, iar crestinii in toate orasele lumii. Sufletul locuieste in trup, dar nu este din trup, crestinii locuiesc in lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevazut este inchis in trupul vazut; si crestinii sunt vazuti, pentru ca sunt in lume, dar credinta lor in Dumnezeu ramane nevazuta. Trupul uraste sufletul si-i poarta razboi, fara sa-i fi facut vreun rau, pentru ca-l impiedica sa se dedea placerilor; si lumea uraste pe crestini, fara sa-i fi facut vreun rau, pentru ca se impotrivesc placerilor ei. Sufletul iubeste trupul, desi trupul uraste sufletul; sufletul iubeste si madularele; si crestinii iubesc pe dusmanii lor. Sufletul este inchis in trup, dar el tine trupul; si crestinii sunt inchisi in lume, ca intr-o inchisoare, dar ei tin lumea. Sufletul nemuritor locuieste in cort muritor; si crestinii locuiesc vremelnic in cele stricacioase, dar asteapta in ceruri nestricaciunea.”

Sa iubim sau sa uram lumea?

Daca am parcurs cu atentie amplul citat de mai sus (sublinierile imi apartin), intelegem mult mai usor o serie de aspecte mai delicate vizand implicarea crestinului in viata politica. Pe de o parte, e foarte simplu de sesizat care dintre oamenii politici de la noi, care se declara a fi crestini (nu in sens doctrinar – cum e cazul crestin-democratiei, ci ca persoane), confruntati cu descrierea de mai sus, ar trece cu brio acest test. Va las dumneavoastra placerea de a-i descoperi. Pe de alta parte, reiese clar, din cuvintele adresate lui Diognet, ca si crestinii care nu sunt implicati efectiv in viata politica nu pot sta departe de treburile cetatii, nu se pot izola in mod autist de convulsiile sociale. Dar nici nu trebuie sa se afunde in cele ale lumii, ca si cum n-ar avea nadejde decat in cele trecatoare ale vietii, ca si cum ar pierde din vedere ca scopul vietii crestine nu este dobandirea puterii pamantesti, ci a celei duhovnicesti, prin care lumea nu este stapanita, ci biruita (in sens evanghelic – cf. Ioan 16, 33). Daca orice crestin are dreptul – si chiar datoria – de a practica o meserie nu doar spre a-si castiga, cu sudoarea fruntii, painea cea de toate zilele, ci si pentru a-si lucra talantul incredintat de Dumnezeu, implicandu-se astfel in viata economica, culturala, sportiva etc., inseamna ca el are aceeasi indreptatire de a se implica si in viata politica. Dar pana la ce limite?

Un prim raspuns la aceasta intrebare il ofera profesorul universitar Constantin Cucos, care, intr-un articol postat pe portalul doxologia.ro, remarca, pe buna dreptate, ca, in ceea ce priveste Biserica propriu-zisa, ca institutie, ea trebuie sa „sustina teorii, programe, principii politice, si nu oameni, grupari, partide politice”. Limitele sunt foarte limpede desenate aici in ceea ce priveste Biserica Ortodoxa si pe slujitorii ei, carora, de altfel, li se interzice orice fel de politica partizana, de felul celei mentionate in partea a doua a citatului (exceptiile, desi intens mediatizate, sunt nesemnificative prin comparatie cu atitudinea majoritatii reprezentantilor Bisericii). Dar credinciosul obisnuit, membru activ al Bisericii, dar fara o functie sacerdotala, cum si cat sa se implice?

Pentru a raspunde la aceasta ultima intrebare, vom apela la doua cuvinte ale Scripturii care vorbesc despre raportul – mai larg – pe care il poate avea crestinul nu doar cu viata cetatii, ci cu lumea in ansamblul ei. Din primul aflam ca „Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). In cel de-al doilea, acelasi Apostol Ioan ne spune: „Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el” (1 Ioan 2, 15). Aparent e o contradictie intre aceste doua versete: mai intai ni se spune cat de mult iubeste Dumnezeu lumea, pe care, apoi, noua ni se cere sa nu o iubim! In realitate, conform unei talcuiri a Parintelui Dumitru Staniloae, Dumnezeu iubeste, intr-adevar, lumea, iar noi avem datoria de a-L iubi pe Dumnezeu, „departandu-ne” de lume, pentru ca, in felul acesta, sa ne intoarcem apoi catre lume si sa o iubim prin Dumnezeu, precum El o iubeste. Acelasi principiu trebuie aplicat si lumii politice. Sa nu iubim cele rele ale ei – coruptia, tradarea, nedreptatea etc. -, sa le infieram si sa ne delimitam clar de orice fel de practici nu doar necrestine, ci si ilegale, dar sa cautam ca demersul nostru sa fie facut cu Dumnezeu, in Duhul Sau. Adica nu cu ura, cu fetele desfigurate si cu pumnii indreptati catre cei pe care-i vedem ca intrupare a relelor mai sus amintite, ci cu atitudine cristica: fermi fata de pacat, dar atenti (adica rugatori) in permanenta cu persoana din fata noastra si la sansa pe care o are de a se indrepta, in orice moment. Altminteri, crestinii nu ar face decat sa se inscrie si ei in acest razboi al tuturor impotriva tuturor si sa alimenteze ura care parca umple tot mai mult spatiul vietii politice de dupa 1989.

sursa:  ziaruldeiasi.ro