Amintiri despre vrednicul de pomenire părintele patriarh Teoctist

S-a mărturisit că, acolo unde încape iubirea, hotarele morţii nu pot despărţi inimile celor ce sunt uniţi în iubirea Mântuitorului şi aşază pentru veşnicie, recunoştinţă faţă de darurile primite de la cei plecaţi dintre noi, pe scara personală a virtuţilor noastre creştine. Daruri ale personalităţii părintelui patriarh Teoctist au fost şi vor fi evocate mereu de cei care l-au cunoscut prin vibraţia profundă a trăirii personale a unor momente puternice, devenite clipe de neuitare.

Arhiereu al dragostei şi smereniei, slujitor al altarului şi culturii străbunilor săi, apărător autentic al valorilor ortodoxe, ierarhul răbdării, al rugăciunii şi al iubirii, ziditor de suflete prin cuvânt şi faptă, ştia ca nimeni altul să alterneze blândeţea cu exigenţa. Aşa a rămas în sufletele multor personalităţi ale Bisericii noastre Ortodoxe. Părinte şi slujitor al tuturor, om al păcii, înger păzitor şi călăuzitor al vieţii, despre părintele patriarh Teoctist s-a mai scris apoi că fost-a om gata să întoarcă şi celălalt obraz, trăind durerea şi suferinţa tuturor şi, mai apoi, că a ştiut să slujească pe Dumnezeu şi pe oameni, rămânând în conştiinţa lumii ca veghetor dincolo de moarte.

Recunoştinţa, neuitarea faţă de părinţi, fraţi şi surori, precum şi faţă de cei care l-au ajutat în devenirea sa sunt daruri ce se cer a fi împărtăşite spre veşnica lor înmulţire în inimile noastre. Glasul inimii părintelui patriarh avea să păstreze veşnic recunoştinţa şi iubirea sa faţă de părinţii trupeşti: „Din vistieria virtuţilor părinţilor mei plugari am dobândit credinţa cea adevărată, dragostea de ţară, de muncă şi m-am deprins încă din casa părintească să preţuiesc semenii şi darurile lor. Lumina vieţii mi-au fost toate acestea şi nu voi înceta să privesc şi să admir cu ochii minţii mâinile lor bătătorite de truda creşterii celor nouă fii rămaşi în viaţă. De aceea, cu buzele inimii le sărut pururea, dar mai ales în aceste clipe unice pentru mine, cu aceeaşi căldură filială ca şi atunci când plecam sau veneam de pe drumul şcolii sau al seminarului…”

Iar memoria vie a tuturor credincioşilor şi părinţilor din sfintele mănăstiri avea să o mărturisească din nou, în septembrie 2005, la Mănăstirea Vorona: „Vă imaginaţi, la vârsta mea şi la responsabilitatea mea, câtă recunoştinţă trebuie să am eu şi câtă preţuire trebuie să arăt eu preoţilor şi credincioşilor, părinţilor care de atunci, de la părintele Ghedeon Verenciuc, au sfinţit pământul românesc prin înnoirea sfintelor biserici şi a sfintelor mănăstiri”.

Personalitatea părintelui patriarh Teoctist nu poate fi cuprinsă în câteva cuvinte, dar frânturi de gând se cuvin a fi aşternute ca punţi peste timp ce mărturisesc tainica legătură a părintelui, pecetluită cu rugăciune cu părinţii, fraţii şi surorile sale în Domnul.

Grădinarul smerit de la Cetăţuia

Redăm mai jos din cuvintele părintelui Mihai Mărgineanu spre veşnica amintire a unor gesturi de mare nobleţe sufletească, de neuitare şi recunoştinţă ale părintelui patriarh pentru cei pe care i-a cunoscut şi i-au influenţat devenirea.

„Începând cu vara anului 1976 mergeam la Mănăstirea Cetăţuia seară de seară. Odată cu venirea sezonului rece, apărea în strană, în fiecare seară, un părinte. Intra discret, neobservat, se închina smerit, se aşeza în strană şi acolo rămânea ca o statuie gânditoare cu fruntea plecată şi cu privirea departe de veacuri. Pentru noi, acest părinte era o apariţie oarecum exotică: mic de statură, gârbov, cu capul plecat, mereu nemişcat cu faţa spre altar… Aveam să înţeleg mai târziu că el era „grădinarul” mănăstirii. Decretul din 1959 l-a scos afară din pustnicia sa de lângă Sihăstria Voronei şi singura lui şansă pentru a putea rămâne prin preajma vieţii monahale fusese să se strămute la Iaşi şi să lucreze ca personal civil la mănăstire… Deşi purta povara a opt decenii de viaţă, din zorii zilei până târziu în noapte, stătea aplecat asupra straturilor pe care le îngrijea cu un devotament admirabil. Era Liturghia lui zilnică. Spatele-i încovoiat nu era semn de boală, ci exprima jertfa sa pe care, cu atâta dăruire, o aducea Domnului. Nu locuia în mănăstire. Lumea nu îl cunoştea. Avea o cămăruţă sărăcăcioasă, lângă grajdul vitelor, nefiind înregistrat oficial ca vieţuitor al mănăstirii. Nici nu cerea mai mult. Bucuria lui că putea să slujească Domnului, în felul acesta, cu totul personal, i se citea pe chipul senin şi mereu zâmbitor. Nu l-am văzut niciodată trist. Se recomanda simplu, „Ioachim, păcătosul”.

Toamna anului 1977 a adus prima vizită la Mănăstirea Cetăţuia a arhiepiscopului Teoctist, proaspăt instalat ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Era seara unei zile obişnuite de peste săptămână. Slujba era pe terminate. A intrat, s-a închinat smerit, într-o tăcere străină de alaiul şi imnul care se intonează în astfel de momente. S-au aprins luminile în toată biserica. Îl priveam fascinaţi şi emoţionaţi. Ne-a rostit câteva cuvinte cu glasu-i lin, uşor melodios. Apoi a cerut părintelui stareţ Mitrofan să cheme la biserică pe toţi vieţuitorii mănăstirii. Eram în biserică doar o mână de oameni împreună cu părinţii călugări. „Dar sunt toţi, aici la slujbă”, a replicat părintele stareţ Mitrofan. „Lipseşte unul, mai vezi şi la gospodărie”, a insistat mitropolitul cu un aer atotştiutor. După alte câteva minute de dialog al celor prezenţi cu „Înaltul”, a sosit, în hainele-i ponosite, şi părintele Ioachim. În momentul când părintele Ioachim a intrat în biserică, părintele Teoctist nu şi-a mai dezlipit privirea de la el, s-a dus direct la el şi, privindu-l îndelung, l-a întrebat: „Mă cunoşti?” Părintele, cu o sclipire scurtă, uitându-se la ierarh, a privit din nou în jos, aşa cum făcea de obicei, şi a spus: „Da, părinte!” Şi atunci mitropolitul a vorbit despre acest om minunat despre care mai nimeni nu ştia nimic: „Vedeţi, omul acesta a fost primul meu îndrumător duhovnicesc când eram copil şi, mai mult, chiar m-a ajutat cu bani atunci când am plecat să studiez la seminar. El a rămas în pustnicia lui de lângă Sihăstria Voronei, eu am plecat la şcoli, dar nu voi uita niciodată binele pe care mi l-a făcut. Pentru el am venit acum, aici, la mănăstire. Vezi, nu te-ai ostenit zadarnic…””, i-a spus cu zâmbetu-i senin şi plin de familiaritate.

Dincolo de strălucirea din priviri, acest frumos gest de recunoştinţă a făcut să strălucească şi mai mult frumuseţea caracterului acestui luminos ierarh. (Steluţa Popescu Coban, nepoată a patriarhului Teoctist)

 sursa: ziarullumina.ro