De ce, uneori, faptele bune nu aduc odihna ?

Faptele bune constituie unul dintre semnele vazute ale vietii crestine. Acestea sunt roadele firesti ale sufletului credincios, iubitor de Dumnezeu si de semeni. Cand sufletul lucreaza cele bune, trupul se impartaseste si el de bucurie si liniste, ca un impreuna-lucrator al binelui, precum citim: „Cand faci bine, oare nu-ti este fata senina?” (Facere 4, 7).

Numai savarsind binele, omul simte odihna, pe cand, savarsind cele rele (nefiresti), omul este cuprins de neliniste, de intristare si de durere. Ce se intampla, insa, atunci cand, savarsind fapte bune, sufletul este cuprins de neliniste si de intristare?

Pentru ca faptele cele bune sa fie cu adevarat bune, adica bineplacute lui Dumnezeu si odihnitoare, atat pentru savarsitorul lor, cat si pentru ceilalti, ele trebuie sa fie savarsite precum ne-a invatat Mantuitorul, cand ne-a spus:

„Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel, nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu, insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6, 1-4)

De ce, uneori, faptele bune nu aduc odihna ?

Oricat am incerca si am ajunge sa ne vedem de buni, nu ne vom putea neglija niciodata adevaratul sine. Ne inchipuim ca suntem mai curati, mai buni, mai blanzi, mai smeriti, mai iubitori, mai rabdatori, mai intelegatori, mai milostivi, insa nu simtit atat liniste si odihna, cat mahnire, tulburare, intristare, dezamagire, deznadejde etc.

Cata vreme exista in noi defecte, lipsuri si neputinte, acestea se vor manifesta adesea, in pofida tuturor incercarilor noastre de a le da uitarii. Mai mult, neacceptand realitatea defectelor noastre, vom ajunge sa le exteriorizam pe acestea, fie crezand ca si ceilalti le au, in aceeasi masura, fie legand existenta lor de cei de aproape ai nostri.

O cunoasterea de sine autentica nu porneste atat de la „ce” facem, cat de la „de ce” facem anumite lucruri. Faptele bune trebuie sa fie motivate de credinta si dragostea, de mila si pocainta. Astfel, o fapta buna poate sa fie buna doar pentru cel care se impartaseste de ea, iar nu, in mod obligatoriu, si pentru cel care o savarseste.

Daca nu savarsim faptele bune spre slava lui Dumnezeu, ci le facem din motive bolnavicioase, psihice, atunci devenim propriile noastre victime, asemanandu-ne celor care duc apa unor oameni insetati, in timp ce ei mor de sete.

In exterior, un astfel de om apare drept virtuos si marinimos, insa in interior, el este lipsit de acea odihna si bucurie statornica, pe care o cunosc doar cei ce lucreaza cele bune in chip dezinteresat, din dragoste si spre slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cele mai mari doua porunci din Lege sunt cele care conditioneaza viata cea vesnica de iubirea de Dumnezeu si de aproapele.

Am cunoscut oameni care nu se puteau linisti pana ce nu ii ajutau pe altii, prin aceasta crescand si mai mult in ochii proprii ca niste persoane milostive. Aceasta neputinta, de a trai in chip odihnitor, indiferent de conditiile exterioare, este o manifestare a unui suflet bolnav, care isi leaga odihna nu atat de Dumnezeu, cat de o fapta izolata, care ii mangaie constiinta si ii da omului o parere mai buna despre sine. Unii ca acestia nu pun faptele lor pe seama darurilor primite de la Dumnezeu, ci pe propria lor libertate de alegere si putere de infaptuire.

Astfel traieste omul cel vechi, care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu si care nu se smereste. Unul ca acesta isi determina intreaga viata in relatie cu ceilalti. Atat manifestarea lui sociala, cat si starea lui interioara, sunt influentate si depind de ceilalti. Se naste, astfel, o dependenta bolnavicioasa, care trimite spre mari caderi sufletesti.

Cel care savarseste faptele bune mai mult pentru imbunatatirea imaginii proprii in fata celorlalti, decat din dragoste sincera de Dumnezeu si de aproapele, are o dispozitie buna fata de ceilalti, daca si ceilalti au o dispozitie buna fata de el, precum se poate simti rau, daca ceilalti se comporta rau fata de el. Are pace, bucurie, liniste si fericire, atunci cand ceilalti ii zambesc si au o relatie buna cu el, insa cand ceilalti se arata dezinteresati de el, il judeca sau il supara, atunci el isi pierde pacea. Vedem aici o pace exterioara, foarte sensibila, iar nu una interioara, ancorata in harul lui Dumnezeu.

Din momentul in care starea noastra sufleteasca ajunge sa depinda de ceilalti, nu mai avem mult pana cand ne vom proiecta asupra celorlalti toate conflictele noastre interioare, precum si starea neplacuta (de neimplinire) pe care o simtim uneori. Astfel, nu mai putem vorbi de o viata crestina autentica, ci de una sociala si psihologica, intemeiata cel mult pe bun simt si educatie civica.

Aceasta exteriorizare a neputintelor proprii, in loc de asumarea lor constienta si cu smerenie, da nastere unui mare gol interior. In cele mai multe asemenea cazuri, omul se straduieste sa-si umple acest gol interior prin lucruri materiale, precum: retele de socializare, mancare, muzica, filme, sexualitate, sporturi extreme, masini etc.

Cand omul mananca fara sa ii fie foame, cand simte nevoia sa afle ceva nou, sa vada ceva inedit sau sa faca economii severe, in situatia in care are inca foarte multi bani, atunci el trebuie sa fie constient de golul care se afla in sufletul sau si care il face sa se manifeste astfel.

Pentru mandria noastra, suferim, pentru ascunderea ei, indelung patimim.

Mandrie, incapatanare, ambitie, egoism… cand le simtim pe acestea, fie nu vrem sa le recunoastem, fie le indulcim, ca si cum ar fi comune tuturor, fie le punem pe seama celor de langa noi, care „ne provoaca”. Mai rau, uneori, nici nu le vedem, crezand ca doar cei de langa noi sunt stapaniti de ele. Cand proiectam in afara defectele noastre, ajungem sa le vedem pe acestea doar la cei de langa noi.

Apreciem smerenia altora, ne place sa credem ca si noi o cautam, insa, in realitate, nu facem nimic pentru a o dobandi. Nu o cerem de la Dumnezeu, iar daca o cerem, nu o facem cu toata inima. Cocolosim mandria, imbracand-o in hainele demnitatii umane, ale drepturilor sociale si ale respectului de sine.

Trebuie sa invatam sa lucram cele bune spre slava lui Dumnezeu, iar nu in chip fortat sau egoist, pentru a sluji unei nevoi interioare izolate. Ne vom impartasi de o odihna reala si statornica atunci cand vom savarsi faptele bune cu inima curata, fara a astepta recunostinta celorlalti si fara a ne vedea mai buni. Recunoasterea greselilor, pocainta, smerenia proprie si iertarea celor ce ne supara… aceasta este calea vietii vesnice, pe care, fie pasim inca de acum, fie nu vom pasi niciodata.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro